Pretenţii. Decizia nr. 1221/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii comerciale / 2014

Decizia nr. 1221/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2014 în dosarul nr. 4991/2/2014

DOSAR NR._

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.1221

Ședința publică de 12 decembrie 2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE D. V.

JUDECĂTOR D. M.

GREFIER A. G. S.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor declarate de apelanta-chemata în garanție N. P. și apelanții-pârâți S.C. D. T. S.R.L., D. M. A. și D. R.-I. împotriva Sentinței civile nr.145 din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București–Secția a VI a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimata S.C. D. P. S.R.L.

Dezbaterile în apel au avut loc în cadrul ședinței publice din data de 21 noiembrie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera în baza art.260 Cod procedură civilă și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea succesiv pentru 28 noiembrie 2014, 5 decembrie 2014 și apoi pentru astăzi 12 decembrie 2014 când a decis următoarele:

CURTEA

Constată că prin sentința nr.145 din 16.01.2014 a Tribunalului București, secția a VI-a a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. D. P. S.R.L., și au fost obligați pârâții S.C. D. T. S.R.L., D. R. I. și D. M. A. la plata în solidar către reclamantă a sumei de 109.428,6 lei reprezentând contravaloare marfă livrată; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâți ca neîntemeiată; a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâții S.C. D. T. S.R.L., D. R.-I. și D. M. A. și a fost obligată chemata în garanție P. N. să plătească pârâtei S.C. D. T. S.R.L. suma de 5.916,69 lei, respingând în rest cererea de chemare în garanție; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 6.688 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a fost respinsă cererea chematei în garanție de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a decidea astfel tribunalul a constatat că la 26.04.2010 S.C. D. P. S.R.L. a solicitat obligarea în solidar a pârâților S.C. D. T. S.R.L., D. R.-I. și D. M.-A. la plata sumei de 118.848,14 RON, ce reprezintă contravaloare marfă livrată de reclamantă pârâtei S.C. D. T. S.R.L. conform contractului de mandat comercial încheiat între părți;

sub motiv că la 20.06.2007 a fost încheiat contractul de mandat comercial prin care . - în calitate de mandant, furniza produse stomatologice către ., iar aceasta în calitate de mandatar s-a obligat să le vândă și să depună în contul mandantului sumele de bani obținute în urma vânzării, urmând a primi un comision din încasările rezultate din vânzarea produselor iar D. R.-I. și D. M.-A. în calitate de unici asociați ai . se obligau să garanteze executarea obligațiilor asumate de către ., semnând contractul în calitate de fidejusori persoane fizice; că la 30.09.2009 a încetat contractul de mandat conform procesului-verbal de constatare întocmit la 09.09.2009; că ulterior a avut loc o inventariere a stocului de marfa aflat în posesia ., o verificare a numerarului din casă conform registrului de casă și o verificare a documentelor fiscale întocmite de către . pentru vânzarea produselor . documente fiscale aflate în posesia .-se inițial un prejudiciu de circa 1.270 000 RON din care, circa 1.230 000 RON rezultați din nedepunerea în contul său a sumelor rezultate din vânzarea produselor iar restul sumei de bani constând în lipsă la inventar și lipsă numerar în casă; la 23.11.2009, conform convocării la conciliere directă, părțile: . - mandant -, . - mandatar - și D. R.-I. și D. M.-A. în calitate de fidejusori s-au întâlnit, dar având în vedere volumul mare de facturi, au stabilit de comun acord continuarea concilierii în data de 15.12.2009; că la 11.01.2010, ., a comunicat că în urma studierii documentelor fiscale întocmite de ea pentru vânzarea produselor . consideră că nu datorează nicio sumă de bani și că acesta este punctul lor de vedere pentru convocarea amânată; că în perioada de timp scursă, de la convocarea la conciliere și până la data introducerii acțiunii, în contul societății au mai intrat sume de bani reprezentând contravaloarea unor facturi emise de . pentru produsele . și că pretențiile reclamantei sunt în sumă de 118.843,14 lei, reprezentând:

- 109.938,50 RON contravaloare produse stomatologice livrate de către D. P. SRL către ., produse facturate de aceasta dar sumele rezultate din vânzarea acestor produse nu au fost depuse în contul .;

- 5.060, 96 RON lipsă numerar în casa conform registrelor de casă

- 3.848, 68 RON lipsuri la inventar;

că cei doi asociați ai . sunt garanți fideiusori ai pârâtei, potrivit capitolului 7 din contract, intitulat „Clauza de fidejusiune” astfel că reclamanta a solicitat admiterea acțiunii și obligarea în solidar a pârâților ., D. R.-I. și D. M.-A. la plata către . a sumei de 118 848, 14 RON; că în drept au fost invocate dispozițiile art.969 și următoarele Cod civil, art.42 Cod comercial.

Tribunalul a mai constatat că la 02.11.2010 pârâții D. R.-I., D. M. - A. și S.C. D. T. S.R.L, au depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care au solicitat;

- prin întâmpinare au solicitat respingerea cererii formulată de . ca neîntemeiată deoarece inventarele realizate periodic prin intermediul unei comisii comune au reliefat existența unor plusuri în inventar și nu minusuri iar la inventarul efectuat la 17.09.2009, zi în care deja se stabilise că începând cu data de 30.09.2009 va fi reziliat contractul de mandat comercial a reieșit un plus de marfa în valoare de 55,448.34 Iei, inventar realizat în prezența reprezentanților ambelor societăți și este inexplicabil cum în decurs de doua săptămâni de la 17.09 la 30.09 s-a ajuns la un minus de aproximativ 4,000 lei, în condițiile în care în decursul celor doua săptămâni nu s-au mai realizat operațiuni comerciale; că aceste lipsuri, calculate în mod unilateral de către societatea ., nu-i sunt imputabile;

- prin cerere reconvențională au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 11,877.38 lei și la plata cheltuielilor de judecată, suma solicitată reprezentând valoarea facturii . nr._/08.09.2009, în cuantum de 11,877.38, factură comunicată societății reclamante prin poștă, reprezentând valoarea comisionului, în drept invocând art. 969 și următoarele Cod Civil, art. 42 Cod Comercial

De asemenea, tribunalul a constatat că D. R.-I., D. M.-A. și S.C D. T. S.R.L. au depus cerere de chemare în garanție a lui N. P. sub motiv că aceasta a lucrat în cadrul societății . având funcția de gestionar - casier, conform contractului de muncă nr._/16.08/.2007, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate și în această calitate avea obligația de a coordona agenții de vânzări, efectua operațiuni în contabilitatea ambelor societăți, atât a D. P. SRL cât ți a D. T. SRL, o sarcină importantă era preluarea sumelor de bani de Ia agenții de vânzări și depunerea acestor sume în contul indicat de societatea D. P.; că N. P. nu și-a îndeplinit corespunzător sarcinile de serviciu și și-a însușit în mod nelegal diverse sume de bani iar pentru a acoperi aceste lipsuri a facturat diverse produse către persoane juridice care nu erau clienții ai societății sau a mărit valoarea și numărul de produse facturate celor care erau în mod real clienții societății, aceasta recunoscând într-o declarație pe proprie răspundere că „a facturat societăți” care nu erau clienții D. T. SRL și că are foarte multe produse lipsă în inventar, motiv pentru care a și refuzat să semneze „inventarul" realizat în data de 30.09.2009; că a ocupat poziția de gestionar, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 22/1969 astfel că răspunde pentru lipsurile existente în gestiunea acesteia; în drept au fost invocate prevederile Legii 22/1969, art. 60 Codul de procedură civilă,

Tribunalul a mai constatat că N. P. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanție solicitând respingerea acesteia ca total nefondată pentru următoarele considerente:

În mod greșit se susține în conținutul cererii că ar fi avut atribuțiuni de coordonare a agenților de vânzări; că potrivit contractului individual de muncă la litera "E" - Felul muncii - funcția/meseriaș gestionar, conform clasificării ocupațiilor din România cod_ acesta prevede gestionar depozit, în care se precizează că trebuia să organizeze recepția și expediția de mărfuri și să țină evidența la zi a registrelor de stocuri, verificarea distribuirii mărfurilor și evaluarea necesarului pentru reînnoirea stocurilor, recepționează, înmagazinează și eliberează utilaje, piesele de schimb și alte articole, cântărește mărfurile primite în stoc, realizează inventare de mobilier și alte articole depuse în stoc; că pentru postul ocupat nu i-a fost înmânată nicio fișă de atribuțiuni care să prevadă alte obligații profesionale; că, de asemenea, activitatea și documentele sale au fost controlate și nu au fost constatate lipsuri; că factorii de conducere a agenților de vânzări, care probabil nu și-au desfășurat în mod corespunzător activitatea deoarece în afara sumelor de bani pe care aceștia le depuneau la aceasta și pentru care încheiase acte corespunzătoare, nu putea să facă personal constatări în ceea ce privește activitatea lor de teren, unde probabil operațiunile lor nu se reflectau în totalitate în documentele pe care le aveau în mod individual asupra lor; că a avut numeroase controale inopinate din partea conducerii societății, cu o lună înainte de a fi înlăturată din serviciu s-a făcut inventar și nu s-au constatat nereguli și abia după o lună s-a făcut un alt inventar, în care s-au consemnat împrejurări ce nu corespund realității, motiv pentru care a refuzat să îl semneze și în consecință solicită respingerea cererii de chemare în garanție ca fiind neîntemeiată; în drept invocând art.115 și următoarele Cod procedură civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut că P. N. a declarat că nu înțelege să solicite probe în apărare însă i-au fost încuviințată proba cu înscrisuri și cu interogatoriu, și că au fost administrate pentru celelalte părți proba cu înscrisuri și cu interogatorii reciproce, și a fost întocmit raportul de expertiză de expertul M. L. și un al doilea raport de expertiză întocmit de expert B. M.;

- că în fapt, prin contractul de mandat comercial, încheiat la data de 20.06.2007 între reclamantă și pârâtă, s-a convenit ca ., în calitate de mandant, să pună la dispoziția mandatarului . produse stomatologice în vederea distribuirii acestora în raza administrativ-teritorială a județelor Prahova, Dâmbovița și B., mandatarul urmând a fi remunerat pentru serviciile prestate prin plata unui comision din încasările rezultate; că potrivit clauzelor înserate în contract pârâta mandatar avea obligația primirii, depozitării și distribuirii produselor puse la dispoziție de către D. precum și să realizeze operațiuni adiacente distribuirii cum ar fi încasarea sumelor de bani de la clienți și depunerea numerarului în conturile bancare ale reclamantei; că la 30.09.2009 a încetat convențional contractul de mandat situație constatată prin procesul-verbal de constatare întocmit la 09.09.2009; că ulterior a fost întocmit inventarul stocului de marfă aflat în posesia ., a fost verificat numerarul din casă conform registrului de casă și documentele fiscale întocmite de către pârâtă cu ocazia vânzării produselor .; că urmarea inventarierii întreprinse la sediul mandatarului în data de 17 septembrie 2009, au fost constatate lipsuri în gestiune precum și sume încasate în contul său și nepredate de către mandatară.

- că în drept potrivit art.4 din contractul de mandat comercial încheiat de părți, pârâta . și-a asumat o . obligații printre care: să execute însărcinările în conformitate cu instrucțiunile primite de la mandant și în limitele împuternicirii conferite; să întocmească documentele fiscale în conformitate cu legea și să răspundă pentru întocmirea și ținerea documentelor fiscale aferente vânzării produselor mandantului; să depună în contul mandantului în termen de maxim 3 zile lucrătoare încasările rezultate din vânzarea produselor furnizate de mandant cu excepția celor vândute în județul Dâmbovița și B. la care termenul maxim este de 6 zile lucrătoare; să predea de îndată mandantului la încetarea, desființarea sau rezilierea prezentului contract toate produsele aflate în stoc, sumele de bani și toate bunurile sau dotările puse la dispoziție de către mandant; să permită mandantului, la cererea sa, să verifice stocul de marfă și documentele fiscale aferente vânzării produselor mandantului; să răspundă, pentru încasarea sumelor facturate din vânzarea produselor;să nu vândă clienților punctului de lucru, cu termen de plata mai mare de 15 zile.

Tribunalul a decis că pârâta nu și-a respectat obligația asumată, respectiv pe aceea de a preda mandantului la încetarea contractului sumele de bani pe care i le datorează; că cel de-al doilea raport de expertiză efectuat în cauză de către expertul B. M. a răspuns la obiectivele fixate, că din tabelul centralizat ce se regăsește în raportul de expertiză rezultă produsele livrate de către reclamantă pârâtei D. T., și a căror contravaloare nu a fost restituită de către aceasta, fiind indicate numărul de factură și prețul cu care s-au livrat; că prin urmare, tribunalul a apreciat că pârâta D. T. datorează reclamantei D. P. suma de 109.428,6 lei, prejudiciul fiind compus din următoarele elemente:

a. 83.139,09 lei reprezintă prețul încasat de către pârâta-reclamantă ca urmare a vânzării produselor furnizate de către mandantul D. P. și care nu a fost virat ulterior în conturile sau în casieria reclamantei;

b. 3.848,68 lei constituie lipsurile constatate la inventarierea efectuată dintre stocurile faptice și stocurile scriptice;

c. 2.068,01 lei, suma lipsă din casierie rezultată în urma confruntării registrului de casă cu evidența contabilă și cu monetarul;

d. 20.378,91 lei reprezintă totalul sumelor cuprinse în facturile emise de către pârâta D. T. pentru produsele furnizate de către reclamantă dar inexistente în contabilitatea clienților;

Cu privire la debitul de 83.139,09 leitribunalul a reținut că a fost în mod indubitabil încasat de pârâtă, așa cum rezultă din chitanțele emise și recunoscute de către clienți precum și din extrasele de cont anexate și că a omis să i le predea acestuia din urmă conform obligațiilor contractuale asumate și că, potrivit concluziilor orale ale pârâților formulate în subsidiar, nu se opun admiterii cererii reclamantei în limitele sumei de 83.139,09 lei; că prin urmare, vor fi înlăturate apărările formulate de către pârâti prin care susțin că netemeinicia pretențiilor reclamantei rezultă și din faptul că inventarele efectuate pe parcursul derulării relațiilor comerciale, inclusiv cel efectuat în data de 31.07.2009 au reliefat că nu există minusuri în inventar, ci chiar un plus de marfă în valoare de 55.448, 34 lei; că această sumă menționată în inventarul elementelor de activ și pasiv efectuat în data de 31.07.2009 s-a dovedit a fi rezultatul unei erori survenite în sistemul informatic a furnizorului programului de operare, dovedită de către reclamantă prin depunerea la dosarul cauzei a notificării adresate de către BIT Invent la data de 17.01.2011 și în cuprinsul căreia se menționează problema tehnică Validare Inventar din aplicația Bit Explorer apărută în luna septembrie 2009

Cu privire la produselor ce lipseau în momentul inventarierii efectuate tribunalul a reținut că societatea pârâtă este ținută să răspundă deoarece din probele administrate rezultă că acestea i-au fost predate de reclamantă, iar ulterior încredințării aceasta, în calitatea sa de mandatar, răspunde de modul în care acestea sunt gestionate;

Cu privire la lipsa numerarului din casierie conform registrelor de casă tribunalul a reținut că societatea pârâtă este ținută să răspundă și că nu poate fi primită apărarea acesteia prin care susține că nu poate fi atrasă răspunderea sa în calitate de mandatar datorită faptului că toate operațiunile financiar contabile se derulau prin contabilitatea și prin sistemul informatic al reclamantei; că având în vedere această stare de fapt nu poate fi exonerată pârâta de răspunderea pentru carențele constatate în activitatea de gestionare și în controlul exercitat asupra propriilor salariați; faptul că reclamanta avea acces în permanență la această bază de date care-i permitea să vizualizeze stocurile și facturile emise de către pârâtă nu este de natură să facă imposibilă modificarea stocurilor printr-o facturare fictivă a produselor, aceasta cu atât mai mult cu cât printre obligațiile asumate prin art.4 din contractul de mandat se regăsește și aceea de a întocmi documentele fiscale în conformitate cu legea și de a-și asuma răspunderea pentru întocmirea și ținerea documentelor fiscale aferente vânzării produselor mandantului.

Cu privire la suma de 20.378,91 lei și aceasta este datorată de societatea pârâtă deoarece reprezintă sumele cuprinse în facturile fiscale emise de către D. T. pentru produse D. P. însă neplătite încă de către persoanele care le-au achiziționat iar prin contractul încheiat pârâta și-a asumat în art.4 obligația să răspundă, pentru încasarea sumelor facturate din vânzarea produselor puse la dispoziție de către reclamantă.

Cu privire la pârâții D. R.- I. si D. M.-A.tribunalul a reținut că aceștia, în calitate de asociați ai ., și-au asumat prin art. 8 din contractul de mandat obligația de a garanta executarea obligațiilor asumate de către mandatară, semnând contractul în calitate de fidejusori, astfel că ei sunt ținuți la plata în solidar cu debitoarea a prejudiciului datorat reclamantei de către aceasta din urmă.

Cu privire la cererea de chemare în garanțieformulată de către pârâta-reclamantă . tribunalul a reținut că aceasta este fondată în parte având în vedere că potrivit contractului individual de muncă chemata în garanție îndeplinea în cadrul societății pârâte funcția de gestionar, conform Clasificării Ocupațiilor din România, cod_; că indiscutabil aceasta îndeplinea în fapt pe lângă funcția de gestionar și pe aceea de casier în cadrul societății pârâte D. T., această situație de fapt rezultând cu certitudine din răspunsurile chematei în garanție la interogatoriul propus spre a-i fi administrat de către pârâți; că în răspunsul la prima întrebare, chemata în garanție a recunoscut că era persoana care opera în programul de contabilitate aparținând . în răspunsul oferit la cea de-a cincea întrebare recunoaște că ținea gestiunea produselor aparținând reclamantei D. P.; că de asemenea, în răspunsul la întrebarea nr. 2 din același interogatoriu recunoaște că era persoana care emitea facturile pentru produsele vândute de către agenți, iar pentru produsele care erau achiziționate direct din magazin emitea atât facturile cât și chitanțele și încasa sumele de bani plătite; că totodată, prin răspunsul la întrebarea nr. 4 recunoaște că încasa sumele de bani colectate de către agenții de vânzări de la firmele partenere și că efectua recepția fizică a produselor comercializate de către D. T. și că preda de asemenea produsele care părăseau depozitul, potrivit răspunsului dat la întrebarea nr. 10 și 11; că în același sens sunt și concluziile expertului B. M. care a constatat că persoana chemată în garanție întocmea facturile și documentele de încasare a banilor, precum și depunerile în numerar în conturile curente ale angajatorului său D. T..

Tribunalul a decis că N. P. este responsabilă de lipsurile înregistrate în gestiune, expertul reținând că diferența de 3.848,68 lei dintre situația scriptică și cea faptică provine din gestiunea mărfurilor de către chemata în garanție, aceste concluzii coroborându-se cu restul probelor administrate în cauză și cu recunoașterile chematei în garanție la interogatoriu; că de asemenea, s-a constatat că diferența de 2068,01 lei între soldul casei și banii găsiți cu ocazia inventarierii se datorează tot chematei în garanție, care după cum a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu era cea care pentru produsele care erau achiziționate direct din magazin emitea atât facturile cât și chitanțele și încasa sumele de bani plătite; că deci chemata în garanție recunoscând că întocmea facturile și chitanțele atașate acestora este responsabilă, potrivit prevederilor art. 6 alin. 2 din Legea nr. 82/1991 de modul în care a întocmit documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate; și că totodată, potrivit art. 1 din Legea nr. 22/1969, gestionar este acel angajat al unui agent economic, care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea si eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporara, a unui agent economic, indiferent de modul de dobândire si de locul unde se afla bunurile.

Tribunalul a concluzionat că, întrucât chemata în garanție a ocupat funcția de gestionar, în sensul definit de art. 1 din Legea nr. 22/1969, a gestiunii, potrivit art.25 din această lege aceasta va răspunde față de unitatea angajatoare pentru lipsurile existente în gestiunea acesteia și că în temeiul art. 60 C. proc. civ., chemata în garanție va fi obligată la plata către pârâta-reclamantă D. T. care a căzut în pretenții, doar a contravalorii produselor găsite lipsă cu ocazia inventarierii efectuate și de gestionarea cărora răspundea, în cuantum de 3.848,68 lei, precum și la plata sumei de 2.068,01 lei reprezentând lipsa din casierie a prețului încasat de către pârâta-reclamantă ca urmare a vânzării produselor aparținând reclamantei; că pretențiile formulate în cererea de chemare în garanție poate fi admisă doar față de societatea D. T. în calitate de angajator, cererea formulată de către pârâții fidejusori nu poate fi primită.

Triunalul a reținut că N. P., în calitate de gestionar răspunde ca fidejusor pe temeiul Legii nr.22/1969.

Cu privire la cererea reconvențională tribunalul a reținut că aceasta este neîntemeiată deoarece factura prezentată de pârâtă nu poate fi considerată mijloc de probă din moment ce nu este acceptată de către reclamanta-pârâtă prin semnătura unei persoane ce reprezintă legal societatea și parafată cu ștampila societății.

În concluzie, tribunalul a decis admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta S.C. D. P. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții S.C. D. T. S.R.L., D. R. I., D. M. A. și obligarea acestora la plata în solidar către reclamanta-pârâtă a sumei de 109.428,6 lei, reprezentând contravaloare marfă livrată în temeiul contractului de mandat perfectat între aceștia; că totodată, se impune admiterea în parte a cererii de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă S.C. D. T. S.R.L în contradictoriu cu chemata în garanție P. N.; și că de asemenea, va respinge cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Ca efect al admiterii cererii de chemare în judecată, tribunalul, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a decis admiterea cererii reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată efectuate constând în taxa judiciară de timbru de 4988 lei și onorariu de expert de 1 700 lei.

În ceea ce privește cererea chematei în garanție de obligare a pârâteiS.C. D. T. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, tribunalul a reținut că aceasta a depus înscrisurile doveditoare ulterior reținerii cauzei în pronunțare și că în aceste condiții nu le poate avea în vedere în soluționarea acestei cereri accesorii considerată ca nedovedită.

I. La 31.07.2014 ., D. M.-A. și D. R.-I. au declarat apel solicitând respingerea cererii introductive ca nefondată și în subsidiar în ipoteza în care se apreciază ca întemeiată cererea reclamantei să se dispună admitere în parte a acțiunii în sensul obligării pârâtei exclusiv la plata sumei de 83.133,09 lei; admiterea cererii de chemare în garanție și admiterea cererii reconvenționale.

În motivele de apel este criticată soluția instanței de fond ca nelegală.

1. Greșit prima instanță a admis cererea de chemare în judecată.

Se susține că greșit prima instanță nu a observat că apelanții nu au avut posibilitatea controlului livrărilor și a încasărilor, toate facturile de livrare fiind întocmite informatizat pe numele reclamantei iar avizele de expediție care să ateste ieșirea produselor din gestiunea D. și . D. T. și care să poarte semnături și ștampile nu existau, avizele de expediție fiind întocmite în format scriptic, iar acest mod de lucru a fost impus de reclamantă și a pus-o pe pârâtă în imposibilitatea de a putea verifica gestiunea.

Se mai arată că sistemul informatic de ținere a evidenței contabile a livrărilor și scăderilor de produse a fost pus la dispoziția apelanților de reclamantă și că eroarea acestui sistem a fost evidențiată la începutul anului 2011 și atestă apariția unor probleme ale programului informatic la 17.09.2009, adică cu doi ani anterior momentului emiterii adresei.

Se mai arată că sistemul de ținere a evidenței gestiunii reclamantei evidenția cantitativ și valoric gestiunea și nu putea fi accesată decât pe bază de parolă iar singura persoană instruită să lucreze în acest program a fost N. P..

2. Greșit a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție a lui P. N..

Se arată că pentru ținerea evidenței gestiunii reclamantei reclamanta a inițiat-o pe N. P., singura persoană instruită să lucreze în acest program și singura care avea acces la el, pe bază de parolă.

Se mai arată că din interogatoriul administrat chematei în garanție rezultă că aceasta încasa sumele de bani rezultate din plățile în numerar efectuate direct în magazin da și sumele colectate de agenții de vânzări de la firmele partenere și tot ea se ocupa de depunerea sumelor încasate în contul indicat de reclamantă.

Apelanta susține că în temeiul Legii nr.82/1991 chemata în garanție răspunde de suma de 20.378,91 lei reprezentând sume cuprinse în facturile emise de aceasta și care nu se regăsea în contabilitatea clienților. Ca argument apelanta invocă declarația dată de aceasta în scris și pe care nu ar fi contestat-o.

3. Greșit a fost respinsă cererea reconvențională.

Se susține că tribunalul a respins greșit cererea reconvențională fără să observe că apelanții au probat existența creanței pârâtei . cu factura . nr._ din 08.09.2009 pentru suma de 9.980,99 lei, fără TVA.

II. La 25.07.2014 N. P. a declarat apel solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în garanție și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de fondul litigiului și a celor din apel.

În motivele de apel depuse la 14.10.2014 N. P. critică soluția primei instanțe ca nelegală cu privire la soluția dată în cererea de chemare în garanție.

A. Cu privire la lipsurile constatate la inventariere

Se susține că prima instanță a reținut greșit că apelanta „este responsabilă pentru lipsurile înregistrate în gestiune, expertul reținând că diferența de 3848,68 lei dintre situația scriptică și cea faptică provine din gestiunea mărfurilor de către chemata în garanție."

1. Greșit prima instanță nu a observat că . emis avize de însoțire a mărfii și din această cauză nu a putut să dovedească cantitatea produselor livrate și în consecință nici lipsa din gestiune.

Se susține că prima instanță nu a observat că reclamanta . nu a putut proba niciodată cantitățile de bunuri livrate pârâtei ., iar expertizele întocmite în cauză de doamna expert contabil L. M. și domnul expert contabil M. B. nu au putut identifica în mod concret mărfurile livrate efectiv de reclamantă, întrucât aceasta nu a înțeles să emită avize de însoțire a mărfii aspect reținut în ambele expertize; că în consecință, reclamanta D. P. SRL, nu a reușit niciodată să probeze existența vreunei lipse din gestiune.

Se mai arată că apelanta nu a confirmat niciodată primirea în gestiune a mărfurilor despre care se afirmă că ar fi lipsit din gestiune la data de 17.09.2009.

2. Greșit prima instanță nu a observat că nu există lipsuri în gestiune.

2.1. Expirarea unor produse este cauza diferențelor de valoare dintre inventarul scriptic și cel faptic.

Se susține că diferențele dintre valoarea scriptică și cea faptică aveau deseori drept cauză expirarea unora dintre produse, astfel cum chiar pârâta D. R. I. a recunoscut prin răspunsul la întrebarea numărul 14 a interogatoriului ce i-a fost administrat la cererea chematei în garanție, dar instanța nu a ținut cont de acest aspect, deși răspunderea gestionarului nu privește răspunderea pentru valorificarea bunurilor în termenul de valabilitate.

2.2. Greșit prima instanță a validat inventarul din 17.09.2009 fără să observe că cel din 31.07.2009 nu a fost afectat de eroarea programului IT.

Se arată că prima instanță a încredințat experților sarcina de a verifica lipsa în gestiune, iar aceștia nu mai aveau ce stocuri să verifice și în aceste condiții atât experții contabili judiciari, cât și instanța fondului s-au limitat să „valideze" una dintre cele două inventare realizate împreună de reprezentanții reclamantei și pârâtei D. T. SRL în lunile iulie-septembrie 2009 și prima instanță a validat pe cel din urmă, întocmit la 17.09.2009, care a relevat o lipsă din gestiune de 3.848,68 lei cu toate că primul inventar, din data de 31.07.2009 a evidențiat un plus în gestiune în valoare de 55,448,34 lei.

Se arată că raționamentul expus de instanța fondului, care ar fi condus-o la validarea inventarului cea arătat existența de lipsuri în gestiune, iar nu pe cel care a indicat plusuri în gestiune este cel puțin nesusținut de probatoriul administrat. Astfel, prima instanță ar fi înlăturat inventarul efectuat la 31.07.2009 pe considerentul că acesta ar fi rezultatul unei erori survenite în sistemul informatic a furnizorului programului de operare, dovedită de reclamanta prin depunerea la dosarul cauzei a notificării adresate de către BIT Invent la data de 17.01.2011 și în cuprinsul căreia se menționează problema tehnică Validare Inventar din aplicația BIT Explorer apăruta în luna septembrie 2009

În realitate, susține apelanta, potrivit adresei terțului BIT Invent „în urma sesizării trimisă de către Beneficiar, Prestatorului, cu privire la valori incorecte în-documentul „Inventar" - întocmit în aplicație la data de 17.09.2009, s-au făcut verificările necesare și s-a constatat că procedura informatica de validare inventar din versiunea de aplicație instalată la acea dată nu funcționa conform fluxului de date prestabilit (...)". În consecință, susține apelanta, furnizorul aplicației informatice de gestiune, terțul BIT Invent, a arătat în mod expres că inventarul întocmit în 17.09.2009 este cel afectat de așa-zisa eroarea tehnică, adică inventarul ce a indicat lipsuri în gestiune, iar nu cel ce a indicat plusuri în gestiune.

Rezultă astfel că decizia instanței de a „valida" inventarul ce a indicat lipsuri, iar nu pe cel ce a indicat plusuri este netemeinică, fiind contrazisă, iar nu susținută de probele indicate de instanță, respectiv de „recunoașterea" furnizorului aplicației informatice.

2.3. Greșit prima instanță și-a întemeiat soluția pe recunoașterea în subsidiar de către pârâți a pretențiilor reclamantei.

Se arată că instanța a validat inventarul ce a reliefat lipsuri întrucât pârâții, prin concluziile orale formulate au învederat că în subsidiar, nu se opun admiterii cererii reclamantei în limitele sumei de 83.138,09 lei, fără să observe că formularea de către pârâți, care față de apelantă au calitatea de reclamanți, a unui cereri subsidiare cu privire la acțiunea introductivă nu poate afecta apărarea subscrisei.

Se mai arată că apelanta nu a formulat niciodată astfel de concluzii, iar orice susținere sau apărare a pârâților precum și o eventuală recunoaștere din partea lor a unei fapte ce le aparține, sau chiar și arătarea, în subsidiar, că sunt de acord cu admiterea acțiunii împotriva lor, nu poate fi extinsă asupra apelantei pentru a înlătura apărarea acesteia, formulată atât față de reclamantă, cât și față de pârâții care, față de chemata în garanție au calitatea de reclamanți.

În plus, susține apelanta, cererea subsidiară a pârâților se referea la suma de 83.138,09 lei, adică la sumele despre care reclamanta a afirmat că au fost încasate de pârâta D. T. SRL, dar nu au fost virate reclamantei, iar nu la așa-zisele lipsuri din gestiune.

3. Greșit prima instanță nu a observat că nu poate fi stabilită cantitatea de bunuri intrată în gestiune, pentru a verifica existența reală a unor lipsuri.

Apelanta susține că nu poate fi stabilită cantitatea de produse intrate în gestiunea acesteia și nici lipsurile de mărfuri din gestiune, datorate culpei acesteia, în condițiile în care, așa cum a recunoscut și reclamanta, angajata sa, F. G., introducea datele în programul informatic ce ținea gestiunea lui D. T. SRL și, pe de altă parte, angajații săi puteau modifica aceste date până la validarea și confirmarea avizelor de expediție, care, astfel cum au reținut ambii experți judiciari, nu au existat.

Se mai susține că apelanta nu a confirmat niciodată primirea în gestiune a mărfurilor despre care se afirmă că ar fi lipsit din gestiune la data de 17.09.2009.

În argumentare apelanta susține că activitatea reclamantei și a pârâtei în executarea contractului de mandat comercial era organizată sub forma unui punct de lucru al reclamantei care, însă, era gestionat de societatea pârâtă și personalul acesteia și toate părțile în litigiu au recunoscut că gestiunea pârâtei D. T. SRL, de fapt a punctului de lucru din Ploiești al reclamantei D. P. SRL, era ținută printr-un program informatic furnizat de reclamanta D. P. SRL

Apelanta susține că în mod netemeinic prima instanță ar fi reținut, din interogatoriul administrat chematei în garanție, că aceasta ar fi recunoscut faptul că era persoana ce opera în acest program informatic și ținea prin acesta gestiunea produselor; și că instanța ar fi ignorat recunoașterea reclamantei D. P. SRL prin răspunsul la întrebarea numărul 5 a interogatoriului ce i-a fost administrat la cererea chematei în garanție unde aceasta arată că F. G. era responsabilă cu introducerea în gestiune a produselor livrate la Ploiești, pe baza avizelor de însoțire a mărfii confirmate de reprezentanții D. T. SRL, această recunoaștere atestând, susține apelanta, faptul că un salariat al reclamantei D. P. SRL, F. G., introducea în gestiunea D. T. SRL, adică a punctului de lucru de la Ploiești al D. P. SRL produsele pe care tot D. P. SRL trebuia să le livreze.

Mai mult, susține apelanta, instanța a ales să ignore, fără însă a arăta motivele, recunoașterea de către reclamantă a faptului că situația stocurilor era modificată tot de personalul său, această teză este dedusă de apelantă din faptul că, susține aceasta, la întrebarea numărul 10 a interogatoriului ce i-a fost adresat la solicitarea chematei în garanție, reclamanta a declarat că „Avizul de expediție (liste de produse) odată validate și confirmate, nu mai putea fi modificate".

B. Cu privire la lipsa sumei de 2068,01 lei din casă.

Prima instanță a reținut că diferența de 2068,01 lei între soldul casei și banii găsiți cu ocazia inventarierii se datorează chematei în garanție, care după cum a recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu era cea care pentru produsele care erau achiziționate direct din magazin emitea atât facturile cât și chitanțele și încasa sumele de bani plătite".

1. Greșit prima instanță nu a observat că nu s-a stabilit niciodată faptul că sumele reclamate ca fiind lipsă ar fi cele reprezentând contravaloarea mărfurilor vândute direct din magazin, pentru care chemata în garanție încasa prețul.

Se susține că apelanta a recunoscut prin răspunsul la întrebarea numărul 2 a interogatoriului ce i-a fost administrat la cererea pârâților că emitea chitanțe pentru bunurile vândute din magazin, dar și că agenții de vânzări ai pârâtei D. T. SRL încasau prețul și emiteau chitanțe pentru produsele pe care le vindeau clienților în afara magazinului; că însă, fără a prezenta vreun raționament, prima instanță a omis însă partea finală a răspunsului arătat și a conchis că „este indiscutabil însă faptul că salariata chemată în garanție îndeplinea în fapt pe lângă funcția de gestionar și pe aceea de casier în cadrul societății pârâte D. T. SRL".

Se mai arată că apelanta a recunoscut că de la agenții de vânzări colecta sumele încasate de aceștia, dar aceasta nu avea nici atribuții și nici mijloace de a recupera aceste sume de la agenți sau de a-i constrânge pe aceștia să predea numerarul încasat; și că prima instanță putea și trebuia să remarce și recunoașterea pârâtei D. R. I., prin răspunsul la întrebarea 11 a interogatoriului ce i-a fost administrat la cererea apelantei, că aceasta a sesizat societății pârâte faptul că unii dintre agenții de vânzări nu predau sumele încasate, ci le foloseau în interes personal.

2. Greșit prima instanță a angajat răspunderea chematei în garanție pe dispozițiile legii 82/1991.

Se arată că greșit prima instanță a reținut că chemata în garanție este responsabilă pentru că emitea chitanțele pentru încasarea prețului fără să observe că și agenții de vânzări emiteau chitanțe, și că pârâții D. au recunoscut această situație prin răspunsurile lor la întrebările cu numărul 10 din interogatoriile ce le-au fost administrate; că în consecință, nici potrivit raționamentului și nici potrivit temeiului de drept indicat de instanță, inclusiv contractul individual de muncă, apelanta nu poate fi ținută răspunzătoare pentru acțiunile agenților de vânzări ai pârâtei D. T. SRL.

La 14.10.2014 N. P. a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului și menținerea sentinței ca temeinică și legală în ceea ce privește respingerea cererii pârâților de chemare în garanție pentru suma de 20.378,91 lei, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la cererea de respingere a apelului și de menținere a sentinței în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție pentru suma de 20.378,91 lei.

Se susține că intimata nu era singura persoană care înregistra în gestiunea pârâtei, în realitate mărfurile expediate erau înregistrate de personalul reclamantei și același personal putea modifica în programul informatic pur scriptic lista produselor livrate și implicit situația gestiunii și a stocurilor întrucât nu existau documente de însoțire a mărfii.

Se mai arată că nota explicativă a fost dată sub amenințarea pârâtului M. D. și că din raportul de expertiză nu rezultă că aceasta ar fi emis facturi către clienți inexistenți sau pentru a acoperi lipsurile din gestiune ci doar că au fost emise facturi în cuantum de 20.378.91 lei care nu au fost încasate și că nu a fost verificată contabilitatea acestor terțe persoane pentru că nu sunt parte în litigiu.

La 20.10.2014 . a depus întâmpinare la apelul declarat de P. N. arătând că lasă soluția la aprecierea instanței.

La 23.10.2014 . a depus întâmpinare la apelul declarat de ., D. R.-I. și D. M..

Cu privire la cererea principală se susține că din facturile depuse în dosar rezultă livrarea produselor de reclamantă și apoi de pârâtă către terțe persoane, aceste dovezi fiind întărite și cu confirmările de solduri ale clienților cărora reclamanta le-a solicitat dovezi privind aceste solduri și au fost depuse la dosar, din aceste dovezi rezultând că pârâta a încasat prețul acestor produse însă nu le-a virat reclamantei; și că potrivit raportului de expertiză pârâta datorează suma de 109.428,6 lei, din care 3.848,68 lei lipsă la inventar, lipsa în casierie în cuantum de 2.068,01 lei; marfă vândută către clienți încasată și nevirată în contul reclamantei, în sumă de 83.133.09 lei; facturi emise de pârâtă, conform confirmărilor de sold în sumă de 20.378,91 lei, neîncasată și nevirată reclamantei.

Cu privire la lipsa la inventar a sumei de 3.848,68 lei se susține că la inventarul din 17.09.2009 semnat de reclamantă și de pârâtă s-a constatat lipsa sumei arătate și că pârâta a depus la dosar și un inventar din în care s-ar fi constatat un plus în gestiune de 55.448,34 lei fără însă a fi semnat de părți și nici chiar de pârâtă și că erorile strecurate în acel document sunt evidente din moment ce lipsurile cantitative notate cu (-) la rubrica finală sunt adiționate, iar această eroare este lămurită de expertul contabil.

Cu privire la suma de 2068,01 lei aceasta nu a fost contestată de pârâtă.

Cu privire la suma de 83.133,09 lei, această sumă a fost dovedită fără echivoc prin actele de la dosar, facturi și confirmări de solduri ca și de expertiza tehnică efectuată în cauză.

Cu privire la suma de_,91 lei, se arată că aceasta este dovedită cu facturile emise de pârâtă pentru mărfurile furnizate de reclamantă și apoi livrate de pârâtă către terțe persoane, suma arătată fiind confirmată de cele două expertize și chiar de expertul consilier al pârâtei.

La 31.10.2014 . D. R.-I. și D. M. au depus completare la cererea de apel, numai pentru cererea de chemare în garanție.

În esență apelanții susțin că în afară de cele arătate inițial solicită să se aibă în vedere și concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal.

I. Cu privire la apelul declarat de pârâți împotriva soluției dată asupra cererii principale și asupra cererii reconvenționale.

La 21.11.2014 . D. R.-I. și D. M. au depus declarație de renunțare la apel cu privire la soluția pronunțată de prima instanță aspra cererii reclamantei de obligare a pârâților la plata sumei de 109.428,6 lei și cu privire la soluția de respingere a cererii reconvenționale.

Având în vedere această cerere;

Văzând și dispozițiile art.246 C. pr. civ. Curtea va lua act de renunțarea apelanților . D. R.-I. și D. M. la cererea de apel împotriva soluției primei instanțe cu privire la cererea de chemare în judecată a pârâților și a cererii reconvenționale.

II. Este fondat în parte apelul formulat de P. N. împotriva soluției de admitere în parte a cererii de chemare în garanție și de obligare a chematei în garanție la plata sumei de 5.916,69 lei (3.848,68 lei + 2.068,01 lei).

A. Nu sunt fondate criticile privind lipsa produselor din gestiune.

În esență, intimata P. N. critică soluția primei instanțe pe considerentul că greșit aceasta nu a observat lipsa dovezilor livrării mărfurilor către pârâtă și pe cale de consecință nu există probe privind lipsa în inventar; că programul IT de ținere a evidenței mărfurilor era utilizat de reclamantă nu de pârâtă sau de chemata în garanție iar inventarul din 17.09.2009, efectuat de reclamantă și de pârâtă, după acest program, este lipsit de valoare probantă deoarece din adresa comunicată de furnizorul programului rezultă că la data arătată programul conținea o eroare; și că, pe de altă parte acest inventar a fost efectuat de cele două părți și deci nu poate fi opus chematei în garanție.

1. Nu este fondată critica privind pretinsa omisiune a primei instanțe de a observa că D. nu a emis avize de însoțire a mărfii și din această cauză nu ar fi putut să dovedească cantitatea produselor livrate și în consecință nici lipsa din gestiune.

Curtea observă că furnizarea mărfurilor de reclamantă în depozitul din Ploiești, gestionat de pârâtă, se făcea cu mijloace auto proprii ale reclamantei, pe baza listelor de produse care, după confirmarea primirii lor de pârâtă, prin gestionar N. P. reclamanta valida, prin angajata sa F. G., în programul electronic, transferul produselor în depozitul din Ploiești, din acel moment nu se mai puteau face intervenții asupra mențiunii astfel efectuate.

Această constatare rezultă din declarația făcută de apelantă la interogatoriu în care aceasta recunoaște că era singura persoană care recepționa marfa de la reclamantă (întrebarea 10 f.364 vol III dos trib) și că aceasta se făcea pe baza documentelor (întrebarea 8 adresată de apelantă reclamantei, f.380). În acest sens este și răspunsul reclamantei la interogator (întrebarea 10 f.380).

În plus, această constatare rezultă și din faptul că ulterior recepției mărfurilor apelanta avea controlul asupra evidenței mărfurilor transferate în gestiunea ei, prin faptul că aceasta avea acces la evidența mărfii în programul electronic. Această evidență nu era ascunsă. Gestionara N. P. avea acces la acest program, iar în calitatea arătată era obligată să verifice mențiunile arătate pentru că odată făcută mențiunea în program că marfă este transferată în depozitul din Ploiești, responsabilitatea gestionării mărfii aparținea acesteia, în numele angajatorului, pârâta Din T.. În lipsă de dovezi, se deduce că niciodată salariata apelantă nu a sesizat că mențiunile din evidența electronică ar fi greșită.

Pentru aceste considerente Curtea reține că evidența electronică este opozabilă apelantei salariate și aceasta este responsabilă de gestiunea mărfii intrată în depozitul din Ploiești, dovedită cu evidența electronică ținută în maniera arătată. Evidența arătată constituie un document de transfer al mărfii în acest depozit, confirmat de gestionară, atâta timp cât aceasta lucra în acest document și nu a ridicat niciodată obiecțiuni cu privire la mențiunea transferului de la reclamantă în gestiunea pârâtei.

În concluzie, apelanta a primit mărfurile și acceptarea menționării în evidența electronică a transferului mărfurilor la depozitul din Ploiești, gestionat de aceasta este dovedită cu semnarea de primire a actelor de însoțire a mărfurilor.

Cu privire la lipsa semnăturii reclamantei de pe procesele-verbale de verificare a inventarului din 17.09.2009 și din 31.09.2009.

Curtea observă că reprezentanții reclamantei și cei ai pârâtei au efectuat un inventar al gestiunii în 17 septembrie 2009, în care au fost sesizate erori ale programului electronic de ținere a evidenței mișcării de bunuri pentru că minusurile dădeau o diferență de valoare cu plus (f.15-20 vol.I). Apelanta N. P. nu a semnat procesul-verbal de inventariere, reprezentanții celor două părți menționând prezența și refuzul acesteia (f.20 vol.I).

Refuzul semnării proceselor-verbale de inventariere nu poate anula valoarea probantă a documentelor. Refuzul poate fi făcut de cel aflat în culpă ori poate fi făcut de o persoană care nu recunoaște în mod legitim mențiunile dintr-un act. În consecință refuzul în sine nu poate constitui o decădere din probă pentru partea care se prevalează de documentul pe care pârâta a fost invitată să îl semneze. Acest refuz poate fi interpretat într-un sens sau altul în funcție de alte probe.

2. Nu este fondată nici critica privind omisiunea primei instanțe de a observa că nu există lipsuri în gestiune.

2.1. Nu este fondată critica privind omisiunea instanței de a constata că expirarea unor produse este cauza diferențelor de valoare dintre inventarul scriptic și cel faptic.

Nu există nicio probă a expirării unor produse și a omisiunii că acestea să fie scoase din gestiune.

La interogatoriu luat pârâtei D. R. aceasta a răspuns la întrebarea pusă de chemata în garanție: „minusurile constate la ultimul inventar sunt datorate expirării unor produse și nu datorită lipsei acestora ?”. răspunsul dat „unele produse lipseau altele erau expirate” (f.370 vol.III dos. trib).

În concluzie, pârâta D. nu a recunoscut, cum susține chemata în garanție, că marfa expirată a fost imputată acesteia. În consecință această critică nu este fondată.

2.2. Nu este fondată critica privind greșita validare de prima instanță a inventarului din 17.09.2009 fără să observe că cel din 31.07.2009 nu a fost afectat de eroarea programului IT.

Curtea observă că prima instanță nu a validat inventarul din 17.09.2009, așa cum susține apelanta. Nu există nicio frază în hotărârea atacată care să justifice afirmația făcută de apelantă. Dimpotrivă, prima instanță și-a bazat soluția de angajare a răspunderii chematei în garanție pe faptul că aceasta este angajată ca gestionară și că potrivit raportului de expertiză întocmit de expert B. este dovedită lipsa mărfurilor în valoare de 3.848,68 lei, iar gestionarul răspunde de lipsurile în gestiune potrivit art.1 și art.25 din Legea nr.22/1969 ca și pe temeiul art.6 alin.2 din Legea nr.82/1991.

Curtea constată că nici expertul B. nu s-a bazat pe procesul-verbal din 17 septembrie 2009 cu privire la calculul valoric ci pe inventarul efectuat la data arătată cu privire la mențiunile cantitative din acest inventar, semnat de reprezentanții ambelor societăți, ca și pe cel din 31.09.2009.

Coroborând aceste probe Curtea reține că nu interesează inventarul din 31 iulie 2009, invocat de apelantă. Este greu de înțeles rațional cum ar putea gândi apelanta că instanța poate să se bazeze pe un inventar încheiat cu două luni înainte de momentul la care se verifică gestiunea acesteia, respectiv la 17.09.2009 și la 31.09.2009.

Cu privire la valoarea probantă a inventarului din 17.09.2009 există probe contradictorii ca și poziții diferite. Pârâta, nu și chemata în garanție, a susținut că la inventarul din 17 septembrie 2009 ar fi fost găsit un plus valoric de 55.448,34 lei. Verificând această teză Curtea constată că la dosar este depus un proces-verbal de inventar, cu mențiunea, „Numai pentru diferențe”, în care se constată diferența de 55.448,34 lei însă reprezentanții pârâtei și chemata în garanție nu au semnat acest proces-verbal (f.203-208 vol.III). La acest document a fost atașat și un desfășurător al mărfurilor înregistrate în evidența contabilă electronică (f.209-243), ca și un inventar. De asemenea, tot la data arătată, a fost semnat și un proces-verbal în care se menționează un minus în gestiune de 3.848,68 lei, proces-verbal semnat de reprezentanții ambelor societăți aceștia menționând că apelanta a refuzat semnarea (f.20 vol.I). Având în vedere că acest din urmă proces-verbal a fost semnat documentul arătat nu poate fi lipsit de valoare juridică, cel puțin în raportul dintre cele două societăți.

Potrivit raportului de expertiză programul electronic funcționa greșit aspect recunoscut de furnizorul programului electronic. Acesta a menționat că documentul „inventar” din 17.09.2009 conține o eroare doar din punct de vedere valoric nu și cantitativ, iar la data sesizării au fost remediate erorile (f.347 vol III dos trib).

Este motivul pentru care programul a fost revizuit și la 31.09.2009 a fost refăcut inventarul (f.244-271 vol III). Și acest document a fost avut în vedere de expert.

Pentru a se înlătura dubiile, reclamanta și pârâta au refăcut scriptic documentele contabile prin solicitarea de la cumpărători a facturilor și a chitanțelor precum și a soldurilor în contractele de furnizare a produselor vândute de reclamantă prin pârâtă. Aceste documente au constituit probe pe care expertul B. le-a avut în vedere la data la care a fost efectuat raportul de expertiză.

În concluzie, nu este fondată critica apelantei prin care susține că sentința se bazează pe inventarul din 17.09.2009 care a fost recunoscut de furnizorul programului IT ca fiind eronat.

2.3. Nu este fondată critica privind greșita întemeiere a soluției dată de prima instanță pe recunoașterea în subsidiar de către pârâți a pretențiilor reclamantei.

Curtea observă că prima instanță nu și-a întemeiat soluția de angajare a răspunderii chematei în garanție pe recunoașterea în subsidiar a pretențiilor de către pârâți. Aceștia au recunoscut, în subsidiar pretențiile reclamantei cu privire la suma de 83.138,09 lei, și nu cu privire la lipsurile din gestiune, așa cum recunoaște chiar și apelanta chemată în garanție și prima instanță și-a întemeiat soluția pe actele enumerate mai sus și pe raportul de expertiză având în vederea că pârâții au negat pretențiile reclamantei.

3. Nu este fondată această critică.

În esență, prin această critică apelanta reproșează primei instanțe omisiunea de a observa că D. T. S.R.L., nu a dovedit existența reală a unor lipsuri în gestiune și că, pe de altă parte, existau și alte persoane care puteau avea acces la marfă.

Cum a fost arătat mai sus (pct.1) în fapt reclamanta este distribuitor de produse farmaceutice și în cadrul rețelei ea distribuia produse farmaceutice prin pârâta D. T. S.R.L. căreia reclamanta i-a concesionat dreptul exclusiv de a redistribui produse pe trei județe. Pârâta este doar o verigă între reclamantă și cumpărători, căci ea nu cumpăra mărfurile ci doar le redistribuia cumpărătorilor în numele reclamantei proprietar al mărfurilor. În cadrul relației dintre reclamantă și pârâtă, evidența transferului posesiei precare a mărfurilor de la prima la secunda era ținută printr-un program IT în care reclamanta menționa, prin angajata sa G. F., produsele furnizate pe care le expedia către pârâtă, prin mijloace proprii de transport. Pârâta recepționa marfa, prin prepusul său, gestionara P. N., care primea marfa în depozitul din Ploiești, pe baza documentelor de însoțire a mărfii, cărora cea din urmă refuză să le denumească aviz de expediție ci doar documente de însoțire marfă (interogatoriu luat de chemata în garanție reclamantei), documente care se restituiau reclamantei ca dovadă primară a menționării în evidența electronică a transferului mărfurilor în depozitul pârâtei din Ploiești, din acest moment programul nu mai permitea accesul la datele cu privire la transfer.

Apelanta recunoaște la interogator că a avut calitatea de gestionar și că era singura persoană care recepționa marfa.

Curtea observă că, potrivit contractului individual de muncă N. P. are atribuții de gestionar.

De asemenea, Curtea constată că în drept, potrivit art.1 din Legea nr.22/1996 este gestionar angajatul persoanei juridice care are ca atribuții principale de serviciu primirea, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară, a acesteia; iar potrivit art.24-25 din aceeași lege gestionarul răspunde pentru întregul prejudiciu rezultat din activitatea sa.

În practica judiciară textele arătate au fost interpretate ca fiind o consacrare a unei obligații de rezultat a gestionarului în sensul că este suficientă dovada predării mărfii pentru angajarea răspunderii gestionarului în cazul lipsei mărfurilor, lui revenindu-i sarcina răsturnării probei privind dovada responsabilității materiale.

Cum în speță există dovezi privind lipsa mărfurilor precum și dovezi ale calității de gestionar a lui N. P., acesteia i se aplică regimul răspunderii materiale a gestionarului, acesta fiind temeiul pentru care prima instanță a admis cererea.

Potrivit art.254 alin.1 C. muncii, angajatorul trebuie să dovedească elementele răspunderii contractuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția.

În speță, Curtea observă că angajatorul Din T. a dovedit existența prejudiciului constând în lipsa unor produse din gestiune precum și calitatea apelantei de gestionar.

În consecință, poate fi obligată pârâta la plată pentru lipsuri în condițiile art.24-25 din Legea nr.22/1969 căci în regimul acestei răspunderi odată dovedită calitatea de gestionar și lipsa bunurilor din gestiune se prezumă fapta ilicită, vinovăția și raportul de cauzalitate.

B. Este fondată critica privind lipsa sumei de 2068,08 lei din gestiunea ținută de N. P., prepusul angajatorului D. T. SRL.

1. Curtea observă că apelanta a recunoscut la interogator calitatea de gestionar, că emitea chitanțe când marfa era cumpărată direct din depozit, că emitea facturi pe seama D. SRL, că efectua recepția fizică a mărfurilor transferate de D. SRL, ținea evidența mișcărilor de marfă, preda produsele ce ieșeau din depozit (întrebare 2-7, 10-11 f.363 vol.III dos trib.) și că opera în stoc aceste mișcări (întrebarea 6).

2. Nu este fondată critica privind lipsa banilor în gestiune.

Curtea reține că apelanta avea obligația de a ține evidența fizică și valorică a mărfii ieșită din depozit.

La dosar reclamant D., a depus „registrul de casă” documentele fiind reconstituite de aceasta pentru marfa livrată terților cumpărători (f.245-300 vol II și f.1-144 vol.III dos trib,) prin pârâta D. T., reconstituire efectuată după ce a obținut copii de pe facturi, ordine de plată și chitanțe de plată, de la terții arătați. Din documentele arătate rezultă că unele chitanțe nu au fost înregistrate (f.101 vol III, dos trib.).

Din evidențele registrului de casă verificat pe perioada 01.09.-10.09,2009, pe baza dovezilor furnizate de terții cumpărători privind banii plătiți de aceștia în perioada arătată, rezultă că pârâta D. T. a încasat suma de 6.236,81 lei și că a fost virată reclamantei D. numai suma de 4.168,80 lei, rezultând o diferență în minus de 2.068,01 lei [f.103-(_ vol.III dos trib], sumă pentru care prima instanță a angajat responsabilitatea apelantei.

La momentul 10.09.2009 suma de 4.168,08 lei a fost predată de apelantă, astfel că la data arătată exista un minus în casă de 2.068,01 lei.

Cu ocazia inventarierii apelanta a refuzat să semneze registrul de casă astfel reconstituit de comisia de inventariere (f.107 vol.III dos trib.). Curtea consideră că refuzul de a semna nu o poate exonera de răspundere și nici că aceste documente ar fi lipsite de valoare probantă prin simplul său refuz.

După 16.09.2009 a încetat în fapt contractul de mandat, la data de 17.09.2009 formal părțile convenind că raportul comercial încetează începând cu 30.09.2009 (f.11 vol.I dos trib.).

În concluzie, în limita acestei critici, Curtea reține că, potrivit documentelor arătate și a raportului de expertiză B., din gestiunea apelantei lipsește suma de 2.068,01 astfel că nu este fondată această critică.

3. Este fondată critica apelantei cu privire la lipsa dovezilor privind culpa exclusivă a acesteia.

Curtea consideră că este fondată critica prin care, în esență, apelanta susține că nu există dovezi privind culpa sa exclusivă în lipsa sumelor de bani și că greșit prima instanță a angajat răspunderea sa pe temeiul Legii nr.81/1992.

Curtea observă că gestiunea deținută de apelantă era, potrivit declarațiilor la interogator ale reclamantei D., în valoare de 140.000 lei anual. Având în vedere suma anuală a vânzărilor Curtea consideră că angajatorul era obligat să stabilească, cel puțin prin fișa postului cine are sarcina încasării banilor și care este, sub acest aspect relația dintre cei care mânuiau banii, în sensul că agenții ar fi avut obligația de a preda periodic, de exemplu la două zile, gestiunea bunurilor predate de apelantă pentru a fi vândute, făcând soldul acelei gestiuni: „atâta marfă am primit atâta sumă predau”.

Curtea consideră că potrivit clauzelor contractului individual de muncă apelanta este gestionarul mărfii însă nu există nicio dovadă că aceasta avea și calitatea de casieră a întregii sume de bani rezultată din vânzarea bunurilor din gestiune. În aceste condiții curtea apreciază că nu îi poate fi imputată apelantei răspunderea pentru activitatea de casier, în condițiile în care nu doar aceasta încasa banii ci și agenții de vânzare și aceștia nu puteau fi verificați de apelantă și chemați la ordine pentru ca să predea gestiunea periodic făcând un sold al mărfii primite de ei și a sumelor de bani care ar reprezenta valoare mărfii. Aceștia primeau marfa pentru a o vinde și încasau banii. Apelanta nu avea nicio sarcină expresă de a executa activitatea de casierie și de evidență a sumelor de bani pe care le încasau agenții de vânzare.

În aceste condiții Curtea consideră că sumele încasate din vânzarea mărfurilor se află în gestiune comună a apelantei și a agenților de vânzări având în vedere că nu există dovezi privind un flux obligatoriu și un regim precis al predării-primirii gestiunii periodice de către agenții de vânzări către apelantă.

Așa cum rezultă implicit din actele dosarului apelanta preda la bancă sumele încasate și se presupune astfel că agenții de vânzare predau sume de bani apelantei însă aceasta din urmă nu avea un temei legal sau contractual să impună și să îi verifice pe agenți cu privire la suma arătată.

Dacă ne ghidăm după bunul-simț, cum probabil a considerat angajatorul, agenții erau obligați să predea banii și periodic să dea socoteală de marfa primită și prețul primit. Dacă judecăm însă în drept, între agenții de vânzare și apelantă nu există nici-o relație juridică și deci aceasta din urmă nu poate fi ținută să răspundă singură de valoarea mărfii scoasă din depozit pentru vânzare.

În consecință, pentru a angaja răspunderea apelantei în temeiul regimului art.24-25 din Legea nr.22/1969 este necesar să existe dovezi privind calitatea acesteia de casier a întregii sume de bani ce reprezintă valoarea bunurilor aflate în depozit. Având în vedere că nu există această dovadă, nu poate fi angajată răspunderea apelantei în condițiile arătate ci fie în condițiile răspunderii materiale după dreptul muncii iar pentru aceasta este necesar a se dovedi lipsa sumelor de bani încasați de ea din vânzare sau predați ei de agenții de vânzare, fie în condițiile angajării răspunderii comune a persoanelor care gestionau marfa și banii încasați.

În concluzie, este fondată critica apelantei privind netemeinicia pretenției intimatei D. T. de obligare a chematei în garanție la plata sumei de 2.068,08 lei, având în vedere că în speță nu există dovezi ale însușirii de apelantă a sumelor de bani deci nu poate fi angajată răspunderea ei materială în condițiile art.254 ali.1 C. muncii iar despre o angajare a răspunderii pentru o gestiune comună nu se poate vorbi în speță căci nu există un cadru procesual în acest sens.

III. Cu privire la apelul formulat de . D. R.-I. și D. M. împotriva soluției primei instanțe asupra cererii de chemare în garanție formulată împotriva lui P. N..

Curtea observă că prima instanță a respins cererea de chemare în garanție formulată de D. M. și D. R.-I. având în vedere că aceștia nu au raport juridic cu N. P.. Având în vedere că nu există critici cu privire la această soluție ea a rămas definitivă.

Apelanții critică soluția primei instanțe pe considerentul că greșit aceasta nu a fost obligată și la plata sumei de 20.378,91 lei, reprezentând sume cuprinse în facturile de emiterea căreia se ocupa chemata în garanție și inexistente în contabilitatea clienților.

Curtea constată că nu sunt dovedite condițiile răspunderii salariatului pentru suma arătată, reprezentând contravaloarea mărfurilor facturate și neîncasate.

Curtea consideră că nu poate fi angajată răspunderea salariatei pentru simplu motiv că achizitorii menționați în facturi au declarat că nu au evidențiat aceste documente în propria lor contabilitate.

Apelanții susține că aceste facturi au fost emise fictiv însă nu există dovezi certe în acest sens. Nerecunoașterea acestor facturi de persoana menționată ca achizitor nu este o probă certă. Reclamanta a întocmit și a semnat aceste facturi iar terții menționați ca achizitori nu au plătit și nici nu recunosc existența actului în sen de negoțium și nici a înscrisului. Simpla nerecunoaștere a terței persoane nu este o dovadă suficientă pentru a reține că aceste facturi au fost fictive.

Pentru a angaja răspunderea materială a salariatului ar trebui să existe dovezi pentru fiecare factură în parte că acestea sunt fictive, adică salariata nu a expediat produsele ce fac obiectul operației respective, prejudiciul produs pentru fiecare factură în parte, legătura de cauzalitate, adică faptul că fapta ilicită și prejudiciul sunt produse de salariată. Nu există aceste probe.

Faptul că în ancheta proprie făcută de apelantă prin luarea notei explicative în care gestionara a recunoscut că a emis o factură unei persoane juridice fără a avea acoperire nu este o probă suficientă a caracterului fictiv al acestor facturi în condițiile în care ulterior salariata a revenit asupra acelei declarații și reclamanta a recunoscut că de fapt societatea arătată, AA Seta Consulting B., era partener al acesteia.

În concluziile scrise apelanții invocă noi mijloace de probă, respectiv, expertizele efectuate în dosarul de cercetare penală. Având în vedere că aceste probe nu au fost administrate direct în instanță curtea nu poate lua în discuție aceste probe, cu atât mai mult cu cât în cursul judecății la prima instanță au fost efectuate două rapoarte de expertiză la care au fost discutate și aprobate obiecțiunile părților, rapoarte pe care apelanta D. T. nu le-a contestat, cel puțin cu privire la expertiza întocmită de expert B. M., pe care instanța și-a întemeiat soluția.

Tot în concluziile scrise, apelanții mai invocă faptul că, relativ la suma de 20.378,91 lei, facturile sunt emise pentru produse inexistente în contabilitatea clienților. Curtea observă că această împrejurare este invocată pentru prima dată, în apel, direct în concluziile scrise și nu poate fi analizată.

În fine, în concluziile scrise apelanții solicită obligarea chematei în garanție și cu privire la suma de 83.139,09 lei însă această sumă nu a făcut obiectul cererii de apel astfel că pentru această sumă curtea nu poate face verificări.

În completarea la concluziile scrise apelanții susține că sunt întrunite condițiile angajării răspunderii salariatului pe temeiul art.254 alin.1 C. muncii, având în vedere că există un prejudiciu de 109.428,6 lei, fapta ilicită, încălcarea obligațiilor de serviciu, și legătura de cauzalitate. Se mai invocă, de asemenea, și art.24-25 din Legea nr.22/1969. Așa cum a fost arătat mai sus singura sumă supusă verificării în apel este cea de 20.378.91 lei restul excede criticilor apelului.

Văzând și dispozițiile art.296 C. pr civ. se va respinge apelul formulat de D. T. SRL, împotriva sentinței dată asupra cererii de chemare în garanție, ca nefondat.

Totodată, se va admite în parte apelul formulat de N. P. împotriva Sentinței civile nr.145 din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimata ., se va schimba în parte sentința în sensul că se va admite în parte cererea de chemare în garanție și va obliga pe N. P. la plata sumei de 3848,68 lei.

Cu privire la cheltuielile de judecată la prima instanță solicitate de apelanta N. P., Curtea consideră că acestea nu pot fi admise având în vedere că această cerere a fost respinsă pentru lipsa dovezilor și acestea nu pot fi verificate în apel, cu atât mai mult cu cât nu există o critică a acestei soluții.

În consecință se va menține în rest sentința.

Văzând și dispozițiile art.274 C. pr. civ. vor fi obligați apelanții ., D. R. și D. M.-A. la plata sumei de 90 lei către N. P., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând parte din taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Ia act de renunțarea la cererea de apel formulată de S.C. D. T. SRL cu sediul în Ploiești, .. 13, Camera l, parter, județul Prahova, D. M. A. cu domiciliul în București, .. 4, sector 3, și D. R. I. cu domiciliul în București, .. 4, sector 3, toți cu sediul, respectiv domiciliul procesual ales în Ploiești, ., județul Prahova, împotriva Sentinței civile nr.145 din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimata S.C. D. P. S.R.L. cu sediul București, .. 24, .,

Respinge apelul formulat de S.C. D. T. SRL, D. M. A. și D. R. I. împotriva sentinței dată asupra cererii de chemare în garanție, ca nefondată.

Admite în parte apelul formulat de N. P. cu domiciliul în comuna Brazi, ., județul Prahova, împotriva Sentinței civile nr.145 din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._/3/2010, în contradictoriu cu intimații S.C. D. T. SRL, D. M. A. și D. R. I.

Schimbă în parte sentința în sensul că admite în parte cererea de chemare în garanție și obligă pe N. P. la plata sumei de 3848,68 lei.

Menține în rest sentința.

Obligă apelanții S.C. D. T. SRL, D. M. A. și D. R. I. la plata sumei de 90 lei către N. P., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 decembrie 2014.

Președinte, Judecător,

D. V. D. M.

Grefier,

A. G. S.

Red.Jud.D.V.

10.03.2015

Nr.ex.: 5

Fond: Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă

Președinte: C. M. P.

← Radiere. Decizia nr. 561/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Radiere. Decizia nr. 76/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 1221/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI