Pretenţii. Decizia nr. 198/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 27 februarie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când, având nevoie de timp pentru a delibera si pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 6 martie 2014 și 13 martie 2014, când a decis următoarele:

CURTEA,

Deliberând asupra apelului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă la data de 18.02.2013 sub nr._ reclamantele B.R.D. G. Societe Generale S.A. și B. S. IFN S.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta .. obligarea pârâtei la plata sumei de 1.020.000 Euro (la cursul de schimb valutar al BNR valabil la data efectuării plății) evaluate provizoriu, cu titlu de daune-interese reprezentând contravaloarea prejudiciului suferit de reclamante ca urmare a manifestării viciilor ascunse la clădirea Turn B. Piața Victoriei situată în București, .. 1-7, sector 1, clădire deținută în proprietate de subscrisele B. și B. S. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele cererii, reclamantele au arătat în esență că reclamantele au cumpărat de la pârâtă imobilul arătat mai sus, imobilul nu era finalizat la data cumpărării, vânzătorul S. obligându-se să construiască sau să intermedieze construcția imobilului, astfel încât acesta să fie finalizat. S. a preluat întocmai obligațiile asumate de către antecesorul său Campenon Bernard SGE care, potrivit art. 5.1.1 din contractul de asociere s-a obligat să execute lucrările în toate detaliile planurilor rezultate din autorizațiile de construcție. Raportul de vânzare-cumpărare a fost grefat pe un raport contractul de antrepriză, întrucât vânzătorul și-a asumat fața de B. și B. S. obligația de a finaliza construcția și de a o preda potrivit specificațiilor subscriselor, acestea din urmă materializându-se prin încheierea de acte adiționale, în vederea suplimentării/modificării lucrărilor. În aceste condiții, S. garantează pe reclamante împotriva viciilor ascunse ale construcției, nu doar în calitate de vânzător în temeiul art. 1352 și urm. C. civ., ci și în calitate de antreprenor general/constructor pentru lucrările efectuate direct de acesta sau prin subcontractanți ai acestuia, conform art. 1483 C. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 10/1995. Ulterior finalizării construcției și transferului dreptului de proprietate, reclamantele au sesizat existența unor anumite deficiențe calitative ale imobilului, acestea fiind aduse la cunoștința vânzătorului în vederea remedierii. Astfel, prin nota de constatare întocmită la data de 14.01.2004, semnată de reprezentanții S. precum și de cei ai proiectantului structurii - București I. Proiect respectiv ai executantului structurii - A.C.M.S. s-a evidențiat existența unor "fisuri în plăcile planșeelor peste subsolurile -1, -2". Prin procesul-verbal de recepție la sfârșitul perioadei de garanție încheiat la 02.02.2004, S. s-a obligat față de reclamante pe cheltuiala sa, să execute sau să facă să fie executate deficiențele și/sau defecțiunile afectând imobilul fiind întocmită o Listă-inventar conținută în anexa la acest proces-verbal. în plus, prin același proces-verbal, S. a garantat buna execuție a reparațiilor. Potrivit procesului verbal de constatare a stadiului remedierii rezervelor de la sfârșitul perioadei de garanție încheiat la 11.02.2004, în ceea ce privește fisurile radierului de la nivelele subterane, remedierea punctelor de supurare rămase se afla în curs de execuție, aceasta fiind ulterior finalizată. Potrivit Memoriului tehnic elaborat de către S.C. Colonad Proex S.R.L au fost sesizate deficiențe, ce constituie manifestări ale viciilor ascunse ale imobilului, care se manifestă preponderent la cele trei nivele ale subsolului, însă care amenință să afecteze inclusiv partea supraterană a construcției. O primă categorie de deficiențe este reprezentată de "infiltrații și supurări ale apei dinspre exterior prin pereții mulați de 60 cm grosime, în special la îmbinările între pereți". Acestea cauzează decalcifierea betonului precum și o stare permanentă de umiditate. Tot infiltrații au fost sesizate de către experți și cu privire la rosturile de lucru ale radierul general, rosturile de turnare și în zonele de întrerupere a turnării radierului. Cu privire la acestea, Memoriul Colonad constată că acestea au fost în general remediate (vezi par. 5 și 6), însă nu au dispărut definitiv, infiltrațiile arătând că materialele utilizate (n.n. la efectuarea reparațiilor de către S. nu au nivelul calitativ cerut și se degradează datorită uzurii în timp. O a doua categorie de deficiențe este reprezentată de "fisurile în planșeele peste subsol 3 și 2" respectiv de "fisurile în pereții interiori de 40 și 60 de cm grosime". Aceste fisuri permit apei acumulate pe respectivele planșee să se infiltreze și, ca urmare a fenomenului de îngheț/dezgheț, riscă să determine o slăbire a însăși structurii de rezistență a clădirii, având în vedere că zonele respective se află în subteran, făcând parte din fundația clădirii. De asemenea, pe lângă pericolul de afectare semnificativă a clădirii, un alt efect negativ este că, aceste fisuri permit apei de pe roți sau zăpezii de pe mașini, să picure pe oamenii și mașinile de la subsolul inferior, degradând caroseriile mașinilor și prejudiciind din punct de vedere estetic parcajul. Vânzătorul este ținut de a repara prejudiciul provocat reclamantei ca urmare a viciilor construcției livrate de acesta. În conformitate cu normele și principiile răspunderii civile contractuale astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 969 și 970 raportat la 998-999 C. Civ. 1864 (în vigoare la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare) stabilesc necesitatea îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții pentru antrenarea răspunderii contractuale. Acestea au ieșit pentru prima oară la suprafață în cursul perioadei de garanție, fiind remediate, însă în mod necorespunzător de către S.. Ulterior, fisurile și infiltrațiile s-au manifestat din nou, agravându-se și amenințând însăși structura de rezistență a clădirii. Aceste vicii s-au datorat în special erorilor de proiectare și execuție, respectiv a calității betoanelor utilizate, a turnării betoanelor în condiții improprii respectiv a cantității materialelor utilizate. În concluzie pârâta se face vinovată de livrarea unei construcții executată în mod necorespunzător, pentru care reclamanta trebuie să suporte costurile unor reparații importante și continue, care riscă să afecteze însăși existența construcției.

Pârâta S.C. S. S.R.L. a depus întâmpinare solicitând: în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiiind de competența instanțelor de drept comun - în urma admiterii excepției de necompetență generală a instanțelor judecătorești române iar în subsidiar, sub rezerva anterior amintită, respingerea cererii de chemare în judecată: ca prematur introdusă; ca prescrisă; ca neîntemeiată. În susținerea poziției sale a arătat în esență că art. 9.10.4 din fiecare dintre contractele de vânzare-cumpărare reglementează în mod expres și fără echivoc intenția părților de a deferi arbitrajului comercial orice dispute/diferende decurgând din sau în legătură cu aceste contracte, având în vedere toate negocierile dintre părți asupra acestor contracte au avut loc în limba franceză și că toată corespondența dintre părți a fost purtată tot în limba franceză, se apreciază că trebuie luată în considerare cu precădere versiunea contractelor din această limba franceză. Din obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, rezultă fără dubiu faptul că raporturile contractuale desfășurate între părțile acestora sunt raporturi de vânzare-cumpărare, iar nu raporturi de antrepriză. Pârâta a invocat și excepția prematurității cererii de chemare în judecată, prin raportare la procedura prealabila cu caracter contractual agreată de părți în contractele de vânzare-cumpărare. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale a pârâtei în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu reclamantele. Este evident că obligația de a vinde un bun viitor ce a fost construit de terți nu poate echivala cu o obligație de construire asumată în nume propriu.

Totodată, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a următorilor antreprenori de lucrări:

- BUCUREȘTI INTERNAȚIONAL PROIECT SRL;

- Z. R. SRL

- A. CONSTRUCȚII CIVILE SRL

- S. INTERNAȚIONAL R. SRL

Prin intermediul cererii de chemare în garanție, pârâta a solicitat instanței ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligate chematele în garanție să plătească despăgubirile și cheltuielile de judecată.

În motivarea cererii, pârâta a arătat că această cerere de chemare în garanție este condiționată de respingerea excepției necompetenței generale. Pârâta arată că reclamantele reclamă existența unor fisuri în planșee peste subsoluri și în pereții interiori, precum și infiltrații și supurări ale apei dinspre exterior, prin pereții mulați de 60 cm. De asemenea, sunt reclamate infiltrații la nivelul rosturilor de lucru ale radierului, al rosturilor de turnare, precum și în zonele de întrerupere a turnării radiere. Proiectarea și executarea subsolului imobilului au fost realizate de chemații în garanție, motiv pentru care răspunderea pentru orice vicii ascunse ale acestuia trebuie să le revină.

Prin cererea depusă la data de 29.04.2013, . SRL a chemat în garanție pe . B. DE P. MIRO – G. SRL.

De asemenea, . SRL a depus întâmpinare și a solicitat suspendarea cererii de chemare în garanție în baza art. 36 din legea nr. 85/2006, invocând și excepția prescripției dreptului la acțiune.

La data de 05.06.2013, chemata în garanție . SRL a depus întâmpinare și a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor. Chemata în garanție A. Construcții Civile SRL a depus întâmpinare la data de 6.06.2013 și a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor, excepția prescripției, solicitând respingerea cererii. De asemenea, a depus întâmpinare și chematul în garanție M. SA care a invocat excepție lipsei calității procesuale pasive, iar . a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii. Prin cererea depusă la data de 10.06.2013, chemata în garanție A. Construcții Civile SRL a depus note de ședință prin intermediul cărora a invocat excepția lipsei coparticipării pasive totale a A. Construcții Civile.

Prin cererea formulată la data de 13.05.2013, reclamantele au solicitat de urgență și fără citarea părților, conform art. 236 alin. (4) Cod proc. civ., să se dispună desemnarea unui expert tehnic, specialitatea construcții, în scopul administrării probei cu expertiza în legătură cu imobilul situat în .. 1-7, Sector 1 (Turn B. Piața Victoriei)

Prin sentința nr.5695 din 16.09.2013 Tribunalul București a admis excepția necompetenței generale și a respins cererea principală și cererea de asigurare dovezi formulate de reclamante ca nefiind de competența instanțelor judecătorești. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut următoarele:

„Deliberând cu prioritate asupra excepției necompetenței generale a instanței în privința cererii principale și cererii de asigurare de dovezi, tribunalul reține:

Cauza cererii de chemare în judecată

În raport de susținerile contradictorii ale părților cu privire la natura juridică a acțiunii/obiectul cererii promovate de reclamantele B. și temeiul răspunderii pârâtei, se impune cu întâietate ca instanța să analizeze acest aspect deoarece numai în ipoteza invocării unei răspunderi contractuale se poate discuta incidența clauzei compromisorii. Cercetând cererea de chemare în judecată, se constată următoarele: (1) Reclamantele au sesizat instanța cu o acțiune personală, în realizare, solicitând angajarea răspunderii pârâtei S. în limita sumei de 1.020.000 euro reprezentând daune interese pentru prejudiciul suferit ca urmare a manifestării viciilor ascunse la clădirea TURN B.. Așadar, se solicită angajarea răspunderii pentru viciile ascunse ale unui bun imobil. (2) Reclamantele au precizat în cererea de chemare în judecată că au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza contractelor de vânzare cumpărare nr. 2310/22.11.2001 și 2451/21.12.2000. La momentul perfectării contractelor, construcțiile nu erau finalizate. Întrucât pârâta și-a asumat obligația să construiască și a preluat întocmai obligațiile asumate de antecesorul său, reclamantele susțin că raportul de vânzare cumpărare a fost grefat pe un contract de antrepriză, astfel încât pârâta răspunde și în calitate de antreprenor în temeiul art. 29 din legea nr. 10/1995. (3) Față de considerentele acțiunii, instanța reține că reclamantele invocă răspunderea contractuală a pârâtei, dar apreciază că aceasta izvorăște și dintr-un contract de antrepriză. În opinia tribunalului, chiar dacă admitem că există un raport juridic de antrepriză, acest raport izvorăște tot din cuprinsul contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți, astfel încât orice variantă ar fi incidentă, răspunderea pârâtei nu poate fi decât contractuală și întemeiată pe contractele de vânzare cumpărare sus menționate. În răspunsul la întâmpinare, reclamantele susțin că au solicitat atragerea răspunderii antreprenorului în temeiul garanției datorate în baza legii speciale. Cercetând cererea de chemare în judecată se constată că reclamantele au invocat răspunderea contractuală: „ […]S. garantează pe subscrisele împotriva viciilor ascunse ale construcției, nu doar în calitate de vânzător, ci și în calitate de antreprenor (fila 6 vol. 1; Vânzătorul este ținut a repara prejudiciul […], în conformitate cu normele și principiile răspunderii contractuale ( fila 10 din vol. 1); […] Totodată, în conformitate cu prevederile art. 969 și art. 970 cod civil […]”. Prin urmare, reclamantele se prevalează de răspunderea contractuală a pârâtei, iar această răspundere izvorăște din contractele de vânzare cumpărare, împrejurare recunoscută de reclamante și în răspunsul la întâmpinare („trimiterile subscriselor la prevederile contractuale [….]”). În ceea ce privește incidența art. 29 din legea nr. 10/1995, text legal redat de reclamante în considerentele acțiunii, se impun următoarele precizări: Această dispoziție legală instituie termene speciale de garanție și nu tipuri de garanție sau răspundere. Eventuala aplicare a acestei dispoziții cu privire la termenele speciale de garanție nu schimbă temeiul acțiunii în privința răspunderii care rămâne unul esențialmente contractual, izvorând din contractul de vânzare cumpărare care conține clauza compromisorie.

Conținutul clauzei compromisorii

Clauza compromisorie este acea clauză prin intermediul căreia părțile unui contract convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului. În cauză, clauza compromisorie a fost inserată în art. 9.10.4 din contractele de vânzare cumpărare. În înscrisul redactat în limba română se prevede: „orice litigiu, divergență sau problemă de interpretare decurgând din contract, referitoare la rezilierea sau validitatea acestuia, neîncredințată expertului sau nerezolvată de expert din orice motiv va fi definitiv soluționată prin arbitraj potrivit Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț Internaționale de către unul sau mai multi arbitrii desemnați și care vor statua în conformitate cu amintitul regulament”. În înscrisul redactat în limba franceză se prevede:”tout litige, divergence, ou question d’ interpretation decoulant du present contract, de sa resiliation ou de sa validite, non soumis a l’expert ou non tranche par l’expert pour quelque raison que ce soit, sera definitivement tranche par voie d’arbitrage selon le reglement d’arbitrage de la chambre de commerce internationale par un ou plusieurs arbitres designes . se prezintă astfel: „orice litigiu, divergență sau problemă de interpretare decurgând din prezentul contract, din rezilierea sau din validitatea acestuia, neîncredințată expertului sau nerezolvată de expert din orice motiv va fi definitiv soluționată de arbitraj […]”. În cauză, se observă existența unei erori de redactare care nu poate schimba înțelesul clauzei. Dată fiind această eroare între cele două variante se impune ca instanța să stabilească voința părților, în sensul lămuririi înțelegerii lor asupra litigiilor pe care înțeleg să le supună arbitrajului. Mai exact, trebuie să se stabilească dacă numai litigiile privind rezilierea sau validitatea contractului activează clauza compromisorie, așa cum susțin reclamantele. Chiar dacă există două înscrisuri doveditoare, suntem în prezența unui singur acord de voință. Pentru lămurirea acestei chestiuni instanța va proceda la analiza întregului capitolul rezervat de părți soluționării disputelor. Astfel, în art. 9.10.1. din contract, părțile au prevăzut că orice litigiu, divergență sau problemă de interpretare predominant tehnică decurgând din contract va putea fi încredințată, de o parte sau cealaltă, prin simpla notificare scrisă transmisă celeilalte părți, spre soluționare de către un terț ce dispune de experiența necesară […] în art. 9.10.2 și art. 9.10.3 sunt menționate efectele deciziei expertului și modul de remunerare, iar următorul articol este cel care conține clauza compromisorie și în care se menționează arbitrajul ca fiind modalitatea prin care se vor soluționa divergențele nesoluționate/neîncredințate expertului. Se constată că părțile au urmărit crearea unei etape premergătoare celei judiciare în care litigiul (de orice natură) să fie supus analizei unei persoane calificate. Numai dacă litigiul decurgând din contract nu va fi soluționată de expert, părțile urmează să apeleze la arbitraj. Deși tribunalul admite că, așa cum s-a reținut și în practica de specialitate, clauza compromisorie este de strictă interpretare, nu trebuie ignorată voința părților. În cauză, a admite că numai anumite litigii sunt supuse arbitrajului, ar echivala cu încălcarea voinței părților, în sensul că, orice litigiu decurgând din contract, deci inclusiv din executarea lui să fie supus arbitrajului. Împrejurarea că, în cuprinsul clauzei arbitrale, în ambele variante au fost specificate, în mod expres, și litigiile referitoare la validitatea și rezilierea contractului denotă intenția părților de a cuprinde în sfera arbitrajului și neînțelegeri referitoare la aceste chestiuni care nu țin de executarea propriu-zisă a contractului, fără a exclude litigiile uzuale și previzibile. Nici împrejurarea că, în faza prejudiciară, pârâta nu a invocat clauza compromisorie nu constituie un motiv de respingere a excepției invocate. Potrivit art. 343 ind. 3 cod de proc. Civilă 1865 (cererea a fost depusă prin serviciul poștal la 14.02.2013), instanța va reține spre soluționare procesul dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală. În cauză, pârâta a invocat excepție prin întâmpinare, în termenul legal, astfel încât nu este incidentă vreo sancțiune procedurală. Cum potrivit art. 343 ind. 3 alin. 1, încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești, instanța va admite excepția necompetenței generale și va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.

Asupra cererii de asigurare dovezi

În cauză, după depunerea întâmpinării și invocarea excepției necompetenței generale a instanței s-a formulat cerere de asigurare dovezi de către reclamante. Întrucât instanța a stabilit că nu este competentă să soluționeze cauza, nici cererile incidentale nu pot fi reținute spre judecată. Potrivit art. 236 cod de proc. Civilă, atunci când cererea de asigurare este formulată pe cale incidentală, este competentă instanța care judecă procesul principal, făcându-se astfel aplicarea art. 17 cod de proc. Civilă. În baza aceluiași temei, întrucât instanța nu este competentă să soluționeze cererea principală, nu poate soluționa nici cererile incidentale.

Cererile de garanție formulate de pârâtă și de o chemată în garanție, sunt, din punct de vedere procedural cereri de intervenție forțată iar față de dispozițiile art. 60 și 63 alin. 1 cod de procedură civilă 1865, acestea rămân fără obiect. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 343 și 358 ind.8, art. 343 ind. 4, art. 17 cod de proc. Civilă 1865”.

Împotriva acestei sentințe la data de 14.10.2013 au declarat apel reclamantele, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 18.10.2013.

În susținerea apelului au arătat în esență următoarele: clauza compromisorie nu este aplicabilă raportat la natura litigiului, conform acesteia doar litigiile privitoare la rezilierea sau validitatea contractului intră în sferă compromisului arbitral; instanța a considerat greșit aplicabilă clauza compromisorie din contract reținând eronat preeminența variantei contractului scrisă în limba franceză față de cea redactată în limba română (care este de fapt cea mai pertinentă variantă), nu a respectat regulile de interpretare logică, sistematică și gramaticală a clauzei respective; instanța a aplicat nepermis analogia ca mod de interpretare lărgind excesiv cuprinsul clauzei; răspunderea pârâtei are și fundament legal (conform legii nr. 10/1995 privitoare la calitatea în construcții), nu doar contractual.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă S. SRL a solicitat respingerea apelului susținând în esență că: instanța de fond a interpretat contractul în mod corect, logic și sistematic, ținând seama de cel mai important principiu, cel al voinței reale a părților, acțiunea de față este o acțiune în răspundere contractuală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-chemată în garanție M. SA a solicitat respingerea apelului susținând că sentința este irevocabilă.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-chemată în garanție S. a solicitat respingerea apelului arătând că interpretarea instanței este logică, s-an avut în vedere principiul interpretării restrictive, versiunea în limba franceză este mai clară, acțiunea este o acțiune în răspundere contractuală.

Analizând actele și lucrările dosarului instanța de apel reține următoarele:

Practic apelantele invocă faptul că în mod greșit a fost făcută aplicarea clauzei compromisorii pentru că această clauză nu este aplicabilă dacă se pun în balanță, pe de o parte, natura litigiului de față, iar, pe de altă parte, cuprinsul clauzei compromisorii (înțeles potrivit interpretării propuse de apelante). Pentru lămurirea acestei probleme trebuie deci cercetate 2 aspecte: cuprinsul clauzei compromisorii (fapt care înseamnă interpretarea acesteia) și natura acțiunii deduse judecății în cauza de față.

Analizând cu atenție aserțiunile din cererea de apel privitoare la interpretarea clauzei compromisorii instanța de apel observă că în adevăr apelantele nu învederează reguli ale interpretării logice încălcate de către prima instanță sau vreo viziune de ansamblu a contractului (fundamentată pe corelarea prevederilor contractuale), adică vreo interpretare sistematică care să fi fost trecută cu vederea de prima instanță. De fapt, în ceea ce privește interpretarea clauzei contractuale referitoare la arbitraj apelantele se întemeiază în esență pe o interpretare gramaticală a acestor prevederi contractuale. Desigur că modalitățile de interpretare sunt catalogate în genere (adică în funcție de esența argumentului de interpretare de valorificat) ca fiind de tip logic, sistematic, gramatical ș.a., pentru că este evident că nicio interpretare gramaticală nu poate fi lipsită de logică, nicio interpretare logică nu poate fi (decât cel mult aparent) în contra unei interpretări gramaticale, iar interpretarea sistematică este prin ea însăși o anumită interpretare logică (în funcție de ansamblul normelor supuse interpretării). Așadar nu este necesar a se analiza în mod particular fiecare tip de interpretare la care s-au referit apelantele, ci este suficient a se arăta interpretarea corectă a clauzei în discuție. Pentru realizarea acestui deziderat trebuie ca punctul de plecare să fie reafirmarea principiului esențial în interpretarea contractelor, iar acesta este acela că voința reală (internă) a părților contractante este cea care trebuie stabilită (art. 977 C.civ.) având prioritate asupra termenilor folosiți. Pe cale de consecință discuțiile despre care dintre variantele contractului dintre părți (cea în limba franceză sau cea în limba română) este preeminentă apar încărcate de o terminologie eronată. Nu se poate vorbi de preeminența unei anumite variante pentru că acordul de voință al părților, contractul în sensul de negotium, diferă de mijlocul de probă sau proiecția sa materială, adică respectivul contract în sensul de înscris, instrumentum. Se poate vorbi de dovada actului juridic care înseamnă nu numai stabilirea existenței unei anumite clauze, ci, evident, și stabilirea cuprinsului clauzelor contractuale. Această a 2 teză este cea pusă pe tapet în speța de față, iar înscrisurile depuse la dosar reprezentând variantele în limba română, respectiv în limba franceză a contractului dintre părți sunt mijloace de probă. Într-adevăr instanța apreciind asupra acestor mijloace de probă poate da o valoare probatorie mai ridicată unora motivând aceasta (fapt ce de fapt s-a și întâmplat prin sentința atacată), însă nu e vorba de preeminența unei variante, ci de valoarea probatorie a unui înscris în raport cu altul în ceea ce privește stabilirea voinței interne a părților la momentul contractării (pentru că acesta este momentul de referință).

În înscrisul redactat în limba română clauza supusă interpretării prevede că „orice litigiu, divergență sau problemă de interpretare decurgând din contract, referitoare la rezilierea sau validitatea acestuia, neîncredințată expertului sau nerezolvată de expert din orice motiv va fi definitiv soluționată prin arbitraj.” Apelantele propun ca interpretarea acestei clauze să însemne eliminarea litigiilor în răspunderea pentru vicii ascunse din câmpul de aplicare al clauzei. Această interpretare este eronată. Deși răspunderea pentru viciile ascunse nu face parte în mod strict din acțiunile în reziliere sau referitoare la validitatea contractului (în sensul că această acțiune țintește la obținerea de despăgubiri pentru neexecutarea contractului, iar nu la rezilierea pentru neexecutare), voința reală a părților la momentul încheierii acestui contract a fost aceea de a supune arbitrajului toate litigiile de sorginte contractuală născute între părți vizavi de încheierea, executarea sau desființarea contractului menționat în acțiune. La această concluzie se ajunge după o interpretare sistematică a clauzelor contractuale, interpretare care trebuie să respecte inclusiv argumente de interpretare logică de tipul qui potest plus, potest minus, reductio ad absurdum sau argumente de interpretare gramaticală.

Exprimarea din clauza supusă interpretării orice litigiu, divergență sau problemă de interpretare decurgând din contract, referitoare la rezilierea sau validitatea acestuia, este susceptibilă, din punct de vedere gramatical (mai precis al sintaxei), a reprezenta fie o enumerare (în cadrul căreia „decurgând din contract” înseamnă cele care se referă la executarea contractului, iar ulterior se adaugă litigiile care se referă la reziliere și validitate, deci enumerarea are 3 termeni), fie în partea sa finală (adică referitoare la rezilierea sau validitatea acestuia) să însemne o apoziție care să determine, să arate la ce se referă litigiile decurgând din contract. Deci interpretarea gramaticală trebuie completată cu cea sistematică (în care argumentele de interpretare logică trebuie să fie corect utilizate).

Nu se poate reține ca argument că dacă părțile ar fi dorit să includă în sfera clauzei compromisorii toate litigiile de sorginte contractuală născute între părți vizavi de încheierea, executarea sau desființarea contractului menționat în acțiune, ar fi prevăzut expres aceasta într-o exprimare de această manieră, tocmai pentru că reținerea unui astfel de argument ar însemna însăși înfrângerea principiului esențial enunțat mai sus (art. 977 C.civ.) deoarece procedându-se astfel s-ar da întotdeauna prioritate termenilor folosiți în dauna voinței interne, reale a părților. Afirmația amintită pleacă de la premisa că voința părților este neapărat cea exprimată conform termenilor folosiți, deci neagă stabilirea voinței reale a părților prin celelalte criterii de interpretare. De asemenea susținerea că avocații/consilierii juridici ai părților erau foarte bine pregătiți și de aceea clauza trebuie interpretată literar nu poate fi primită deoarece precum însăși cererea de chemare în judecată nu poate fi considerată întemeiată doar pentru că este formulată de un avocat care afirmă despre el însuși că este bine pregătit, la fel niciun înscris nu are cu necesitate o anume însemnătate în funcție de calitatea celui care l-a întocmit.

În ceea ce privește interpretarea sistematică instanța are în vedere că această clauză compromisorie se referă (și) la litigii sau divergențe neîncredințate expertului sau nerezolvate de expert (de remarcat că nu se vorbește de litigii privitoare la rezilierea sau validitatea acestuia și divergențe neîncredințate expertului, ci de orice litigiu, divergență sau problemă de interpretare decurgând din contract, referitoare la rezilierea sau validitatea acestuia, neîncredințată expertului). Or expertul conform art. 9.10.1 trebuia sesizat cu probleme tehnice, iar problemele tehnice sunt cele de executarea lucrărilor de construcție, iar în cadrul acestei executări este evident că un rol important îl ocupă și calitatea lucrărilor în care o dimensiune o reprezintă prezența viciilor ascunse. Cu alte cuvinte existența unor vicii ascunse înseamnă cert și o apreciere tehnică asupra modului de realizare a construcției (chiar și în eventualitatea unui proces civil în fața instanței problemele tehnice trebuiau dovedite prin mijloace de probă științifice, adică raport de expertiză), deci chestiunea prezenței unor vicii ascunse ar fi vizată de această prevedere contractuală. Ulterior, dacă expertul nu ar rezolva o astfel de dispută, sensul clauzei compromisorii este că disputa respectivă ar fi deferită arbitrajului.

Pe de altă parte, conform aserțiunilor apelantelor, orice litigiu în rezilierea contractului (adică litigiile în care ar trebui să se constate o neexecutare culpabilă suficient de importantă pentru desființarea contractului) ar fi deferit arbitrajului, dar litigiile în despăgubiri pentru vicii ascunse (adică litigiile în care ar trebui să se constate o neexecutare calitativă corespunzătoare a contractului de către vânzător fără a se pune în discuție chiar desființarea contractului) ar trebui judecate de către instanțele de judecată. Adică apelantele susțin că voința părților ar fi fost să defere arbitrajului cele mai importante aspecte privitoare la executarea/neexecutarea contratului, dar și aspectele privitoare la încheierea valabilă a contractului, fără a deferi și aspecte privitoare la o neexecutare corespunzătoare din punct de vedere calitativ a contractului (în condițiile în care problemele tehnice au fost expres date în sarcina unor experți și ulterior a arbitrilor). Este indubitabil că nu poate fi primită o astfel de interpretare. Este cu mult mai verosimil a se presupune că dacă litigiile privitoare la neexecutarea în întregime sau într-o parte esențială a contratului (cele care duc deci la reziliere) au fost supuse de părți arbitrajului, atunci și cele privitoare la o neexecutare parțială în sensul de neexecutare calitativă corespunzătoare au fost și ele deferite arbitrajului, pentru că cele din urmă reprezintă mult mai puțin față de cele dintâi și pentru că sunt în esență probleme tehnice ce au fost expres supuse experților și apoi arbitrajului. Verosimilitatea este dată de inexistența unor motive pertinente pentru care părțile ar fi acționat în alt sens decât cel dedus de instanță și de formularea în ansamblu a clauzei compromisorii (deci inclusiv paragrafele în care se referă la numirea experților).

Prin argumentul logic de tip reductio ad absurdum concluzia care se desprinde este și ea contrară celei propuse de apelante. Astfel în viziunea apelantelor dusă până la observarea tuturor consecințelor sale, litigiile privitoare la realizarea unor obligații contractuale (de pildă la obținerea plății prețului) care sunt litigii care provin dintr-o neexecutare voluntară culpabilă ar fi date instanțelor judecătorești, iar cele privitoare tot la neexecutarea culpabilă a contractului, dar prin care se vizează desființarea actului juridic ( de pildă acțiunea în „rezilierea” contractului pentru neplata prețului) ar fi date arbitrajului. Tot pe această linie de idei, dacă s-ar interpreta strict clauza compromisorie în sensul propus de apelante atunci chiar și acțiunile în rezoluțiunea contractului ar fi excluse din sfera arbitrajului (pentru că rezoluțiunea și rezilierea sunt totuși instituții diferite, chiar dacă din aceeași categorie), or este indubitabil că părțile nu au dorit excluderea rezoluțiunii, ci în ideea de reziliere au inclus orice desființare a contractului din cauza neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale (pentru că este discutabil chiar și dacă este vorba de un contract sinalagmatic sancționabil cu rezoluțiunea sau cu rezilierea!).

Se mai pot adăuga și alte argumente. De exemplu expresia „decurgând din contract” ar fi lipsită de orice utilitate dacă expresia „referitoare la rezilierea și la validitatea contractului” ar avea valoare de apoziție. Adică efectiv nu mai avea niciun rost ca formularea să nu fie doar „orice litigiu referitor la rezilierea sau la validitatea contractului”. Dacă însă se va ține cont de principiul interpretării în sensul maximizării efectelor fiecărei expresii (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat) înseamnă că trebuie conferită o valoare juridică și expresiei „decurgând din contract”.

Nu se poate susține că această interpretare dată de instanță clauzei compromisorii este una care să nu țină seama că, de principiu, dat fiind caracterul expres al clauzelor compromisorii, clauzele compromisorii trebuie interpretate restrictiv. Interpretarea restrictivă nu poate însemna totuși nesocotirea voinței reale a părților. Interpretarea restrictivă trebuie la rândul ei să fie logică și ea înseamnă că nu se pot deduce arbitrajului și alte litigii decât cele vizate de clauza compromisorie chiar dacă ar avea legătură cu litigiile din sfera compromisului arbitral. Dar, așa cum s-a arătat și mai sus, ar fi absurd de pildă să se considere sub umbrela acestei restrictivități că „rezoluțiunea” ar fi exclusă din compromisul arbitral pentru că părțile au menționat expres doar cuvântul „reziliere” când din logica de ansamblu a clauzei rezultă cert că de fapt s-a avut în vedere neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale (iar pentru vânzarea-cumpărarea unui bun imobil de principiu ar fi greu de discutat de reziliere și nu de rezoluțiune).

Așadar chiar numai analizând versiunea în limba română concluzia este că litigiile privitoare la răspunderea contractuală (care au ca bază de pornire o neexecutare culpabilă de către una din părți a obligațiilor contractuale) cad sub câmpul de aplicare al clauzei compromisorii. În aceste condiții versiunea în limba franceză care într-adevăr are o formulare în sensul arătat de prima instanță care a explicat corect sensul termenilor folosiți în limba franceză (instanța de apel nu consideră necesar să preia în prezenta motivație aceleași explicații din moment ce le consideră corecte) nu face decât să întărească cele învederate anterior. Faptul că judecătorul a tradus el însuși termenii din limba franceză este extrem de pertinent pentru că traducătorul autorizat la care se referă reclamantele are rolul de a traduce în primul rând pentru judecător deoarece subiectul probațiunii (adică cine trebuie să fie lămurit de probatoriul administrat) este judecătorul, iar nu părțile. Cu alte cuvinte dacă judecătorul cunoaște limba străină în care este redactat înscrisul nu este obligat să numească și un traducător și nici nu este ținut prin lege de traducerea oferită de un traducător.

În ceea ce privește natura acțiunii deduse judecății în cauza de față, apelantele realizează o dihotomie inexistentă, anume răspundere contractuală versus răspundere legală, criteriul fiind acela că anumite obligații încălcate sunt prevăzute în contract, iar altele sunt prevăzute în lege (mai precis legea nr. 10/1995). Trebuie subliniat că orice răspundere civilă are sorginte legală pentru că legea este cea care conferă putere actelor juridice (conform art. 969 C.civ.), legea permite angajarea răspunderii pentru nerespectarea obligațiilor asumate contractual, legea stabilește fapte juridice licite cauzatoare de obligații, legea impune răspunderea civilă delictuală (pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii). Așadar toate tipurile de răspundere civilă reprezintă o răspundere legală (nici nu ar putea exista vreun tip de răspundere juridică nelegală!!!) și atât timp cât caracterul contractual al răspunderii pârâtei este indiscutabil (chiar apelantele recunosc că acțiunea are și acest caracter), nu se poate afirma în mod corect că există o natură duală a răspunderii în sensul existenței și unei răspunderi „legale”. Faptul că există norme legale care detaliază anumite tipuri de răspunderi civile în funcție de materie (cum este cazul răspunderii în materia edificării construcțiilor) nu înseamnă neapărat schimbarea caracterului contractual al răspunderii pentru că normele contractuale expres prevăzute de părți se completează cu normele legale din materia contractelor încheiate, iar în funcție de caracterul imperativ sau dispozitiv al normelor legale părțile pot deroga sau nu de la anumite reguli contractuale (drepturi sau obligații). Însă temeiul, fundamentul drepturilor și obligațiilor părților rămâne contractul încheiat de părți, chiar dacă anumite aspecte ale contractului ar fi imperativ prevăzute de lege. În concluzie acțiunea de față este o acțiune în răspundere contractuală și prin urmare, raportat la interpretarea arătată mai sus a clauzei compromisorii dintre părți, rezultă că ea intră în sfera compromisului arbitral.

Față de cele expuse apelul formulat apare ca neîntemeiat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul formulat de apelantele-reclamante B.-G. SOCIETE GENERALE SA și B. S. IFN SA ambele cu sediul în București, .. 1-7, sector 1 în contradictoriu cu intimata-pârâtă . cu sediul în București, P-ta Montreal nr. 10, World Trade Center, .-115, etaj 1, sector 1, cu sediul ales la sediul SCA N. N. D. Kingston Petersen în București, .. 1A, ., sector 1, Complexul Bucharest Business Park și cu intimații-chemați în garanție . SRL societate în insolvență cu sediul în București,., nr. 4-6, etaj 1, sector 1, cu sediul ales în SCPA D.&Ș. în București, . nr. 24, corp 2, etaj 1, sector 1, Z. R. SRL cu sediul în București, Calea 13 septembrie 90, camera 3.15, etaj 3, tronson 1, sector 5, cu adresa de corespondență în București, .. 12, sector 2, A. CONSTRUCȚII CIVILE SRL cu sediul în București, .. 42A, etaj 4, birou 404, . SRL cu sediul în București, .,nr. 7, etaj 1, ., cu sediul ales la sediul SCPA G. și Asociații în București, ., ., .> cu sediul în București, . bis, sector 5 și B. DE P. MIRO-G. SRL cu sediul în București, ., sector 2 împotriva sentinței civile nr.5695/16.09.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._ .