Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 567/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 567/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 30493/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr intern 293/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 567
Ședința publică de la 07 aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. I.
Judecător M. P.
Grefier E.-R. L.
************
Pe rol fiind soluționarea apelurilor formulate de lichidatorul I. I. SPRL și de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr._/03.12.2014, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimata pârâtă G. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și împrejurarea că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă.
Curtea, nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea art.223 Cod procedură civilă astfel cum a fost solicitată.
CURTEA,
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._ 13a1, creditorul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice, în reprezentarea Administrației Sector 4 a Finanțelor Publice a chemat în judecată pe pârâta G. G., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să îl oblige la suportarea pasivului debitorului . SRL.
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă prin sentința civilă nr._/3.12.2014 a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Fapta descrisă de reclamant privind managementul defectuos aplicat de membrii organelor de conducere care ar fi condus la utilizarea resurselor financiare în interes personal nu este de natură prin ea însăși, în lipsa administrării unui probatoriu, să dovedească incidența în speță a dispozițiilor art. 138 lit. c, respectiv dispunerea în interes personal a continuării unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Sarcina probei potrivit art. 129 C.pr.civ. rap. la 1169 C.civ. incumba reclamantului, iar invocarea art. 138 nu atrage în mod obligatoriu răspunderea pârâtului, deoarece nu s-a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, legea prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Culpa administratorului care răspunde delictual față de terți nu este prezumată și trebuie dovedită de cel care are interes în cauză.
Răspunderea reglementată prin art. 138 din legea 85/2006, este una specială a cărei natură juridică este civil delictuală în raporturile cu terții, condiții în care culpa pârâtului nu este prezumată în temeiul art. 1082 C.civ. ca la răspunderea contractuală, ci trebuie dovedită împreună cu celelalte condiții obligatorii cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel lichidatorul I. I. SPRL și reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței în sensul admiterii cererii formulate de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice.
În motivarea apelurilor s-a arătat de către apelanți că instanța de fond a procedat la soluționarea cererii cu interpretarea greșita a legii.
S-a arătat instanței faptul că prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art. 27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că prin continuarea activității societății care se afla în încetare de plăți, administratorul societății nu a făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei (art. 138 lit. c). Societatea a acumulat în decursul timpului datorii care nu au putut fi achitate, dovadă fiind datoriile acesteia către bugetul de stat.
În această situație, formularea cererii prevăzute de art. 27 din același act normativ, nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca.
În acest context, dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolvență, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat, datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea 31/1990 rep.).
Cât privește fapta ilicită, s-a arătat că administratorul unei societăți este obligat să solicite el însuși aplicarea dispozițiilor Legii 85/2006, nu numai în situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar și în situația în care această stare este iminentă.
În acest sens, pentru acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență. În acesta situație, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorului pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Fapta ilicită a asociaților și administratorului societății constă în exercitarea unui management defectuos, în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare în starea de insolvență, iar dovada acesteia rezulta implicit din simpla ajungere a debitorului în incapacitate de plata. Cu privire la prejudiciul cauzat creditorilor, acesta deriva din starea de insolvență a debitorului și consta în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadenta a datoriilor, astfel cum rezulta din tabelul obligațiilor debitoarei.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală cât și în condițiile de legalitate ale societății .
O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres față de prevederile legale ce guvernează și reglementează desfășurarea activității unei societăți comerciale este falimentul acelei societăți comerciale.
Acesta este raportul de cauzalitate între faptele culpabile ale asociaților și administratorului ce constau în neîndeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea și neaplicarea legii) și prejudiciul creat creditorilor prin ..
La data de 19.02.2015 intimata pârâtă G. G. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea ambelor apeluri, și menținerea sentinței atacate.
În motivare, s-a arătat că răspunderea juridică reglementată de art. 138 al Legii insolvenței este o răspundere civilă delictuală cu caracter special, astfel încât toate elementele acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, legătură de cauzalitate între delict și prejudiciu, precum și vinovăția trebuie dovedite. În acest sens au fost exprimate mai multe opinii în literatura juridică, soluția fiind unanim acceptată și în jurisprudență.
Chiar și în ipoteza admiterii poziției minoritare exprimate în doctrină, potrivit căreia răspunderea juridică reglementată de art. 138 al Legii Insolvenței ar putea avea și un caracter contractual, respectiv mandatul comercial, ar trebui ca faptele reproșate să reprezinte încălcări ale unor obligații contractuale, or, în speță, apelanta - creditoare nu a făcut dovada niciunei încălcării a obligațiilor contractuale de către organele de conducere ale debitoarei, fiind doar menționate prevederile art. 73 alin 1 din Legea nr. 31/1990.
In ce privește raportul de cauzalitate între faptele pretins ilicite și prejudiciul cauzat nu este nici el dovedit, apelanta - creditoare făcând doar o afirmație, fără a fi dovedită, potrivit căreia administratorul societății nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de către apelanți și față de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelurile nu sunt fondate și în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC îl va respinge.
Se are în vedere că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății au contribuit la ajungerea societății debitoare in stare de insolvență.
Această formă de răspundere nu izvorăște din contractul de mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci este o răspundere civilă delictuală, astfel că trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale acesteia, și anume: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.
De asemenea, astfel cum a reținut și judecătorul sindic, din conținutul alin. 1 al art. 138, reiese că trebuie îndeplinită și cerința ca faptele prevăzute de acest text de lege să fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvență.
Mai apreciază Curtea că pentru a se admite cererea de atragere a răspunderii a membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății este necesar ca persoana care formulează o asemenea cerere să dovedească săvârșirea de către aceștia a vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. a-g, sarcina probei revenindu-i reclamantului, câtă vreme legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi.
Având în vedere cele de mai sus și materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că nu există elemente din care să reiasă săvârșirea de către intimată a faptelor care-i sunt imputate prin cererea de atragere a răspunderii, criticile formulate de către apelanți nefiind fondate.
Cât privește fapta de la art. 138 lit. c, reține Curtea că în cauză nu există elemente care să conducă la concluzia că prin continuarea activității intimata ar fi urmărit satisfacerea unui interes personal și care ar fi fost acesta, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru a se putea reține existența faptei imputate, cele susținute de apelanți având doar caracter de generalități, fără a se indica elemente concrete de natură să conducă instanța la această concluzie.
De asemenea, din actele și lucrările dosarului reiese că nu este îndeplinită nici condiția existenței raportului de cauzalitate între neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85 și starea de insolvență a debitoarei, nefiind întrunite așadar elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de lichidatorul I. I. SPRL, cu sediul în sectorul 1, București, ., ._ și de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în sector 2, București, ., împotriva sentinței civile nr._/03.12.2014, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimata pârâtă G. G., domiciliată în sector 1, București, ., ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 07.04.2015.
Președinte, C. G. I. | Judecător, M. P. | |
Grefier, E.-R. L. |
Red. Jud. C.G.I.
Tehnoredactat: C.G.I.
5 ex./02.06.2015..
Comunicat: 3 ex./..03.06.2015.
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Jud. sindic: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 767/2015. Curtea de... → |
|---|
