Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 254/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 254/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2015 în dosarul nr. 25368/3/2012/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 254R
Ședința publică din data de 09.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. M.
JUDECĂTOR: A. M. G.
JUDECĂTOR: I. N. P.
GREFIER: L. E. A.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta S.C. F. Courier Express S.R.L., împotriva sentinței civile nr.464/16.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. G. L..
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenta, reprezentantă de avocat ales C. D., care depune împuternicire avocațială la dosar, și intimatul, reprezentant de avocat ales N. A., care depune împuternicire avocațială la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare precum și faptul că intimatul a depus la dosar, prin Serviciul Registratură, întâmpinare, în două exemplare, cu înscrisuri atașate.
Curtea comunică recurentei un exemplar al întâmpinării formulate de către intimat și al înscrisurilor atașate, apărătorul ales învederând nu solicită termen pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Apărătorul intimatului solicită să se pună în vedere recurentei să timbreze cererea de recurs cu jumătate din suma achitată la judecata în fond a cauzei.
Apărătorul recurentei consideră că nu trebuie să plătească taxă judiciară de timbru, însă lasă la aprecierea instanței cu privire la acest aspect.
Având în vedere că obiectul prezentului recurs îl reprezintă partea din sentință cuprinzând soluția pronunțată asupra capătului accesoriu de cerere privind plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că sunt incidente dispozițiile art. 14 din Ordinul Ministrului Justiției nr.760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997, în conformitate cu care nu se timbrează cererile accesorii privind cheltuielile de judecată, precum și cererile pentru exercitarea căilor de atac în astfel de situații. Prin urmare, cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, acesta fiind motivul pentru care Curtea nu a stabilit o taxă judiciară de timbru în sarcina recurentei.
Curtea acordă cuvântul părților prezente pentru susținerea cererilor de probatorii.
Apărătorii ambelor părți solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, respectiv cele atașate motivelor de recurs și cele atașate întâmpinării.
În conformitate cu art. 305, coroborat cu art. 167 C.pr.civ., Curtea încuviințează părților proba cu înscrisurile noi depuse în recurs, considerându-le utile, pertinente și concludente soluționării cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Apărătorul recurentei solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării obligației de plată a cheltuielilor de judecată către intimatul pârât, fără cheltuieli de judecată. Susține că recurenta nu a făcut altceva decât a răspuns, în calitatea sa de președinte al comitetului creditorilor, la solicitarea celorlalți doi creditori, respectiv ANAF și ITM București, care aveau creanțe de recuperat și erau obligate să utilizeze toate căile de atac pentru recuperarea creanțelor. Formularea cererii de atragere a răspunderii administratorilor debitoarei este în practica creditorilor tocmai pentru a supune cenzurii instanței inclusiv aspectul răspunderii administratorilor față de pasivul societăților intrate în insolvență, dizolvate sau radiate în registrul comerțului. Chiar dacă nu există o lege care să oblige președintele comitetului creditorilor să dea curs cererilor creditorilor, nu există niciun argument ca să refuze aceste cereri formulate în scris de a depune o cerere de atragere a răspunderii administratorului debitoarei. Susține că este inechitabil ca apelanta să ajungă în situația în care, deși are de recuperat o sumă importantă de la debitoare, să fie obligată la plata unei sume reprezentând cheltuieli de judecată. Deși s-a susținut că nu există disponibil pentru achitarea datoriilor societății debitoare, totuși intimatul a găsit o sumă consistentă pentru plata apărătorului ales. Referitor la realitatea cheltuielilor privind plata onorariului, consideră că onorariul avocațial nu se poate plăti în numerar, ci doar prin virament bancar, arătând că factura și chitanța ca și documente contabile pot fi stornate și, de aceea, susține că onorariul nu a fost plătit efectiv și reprezintă o încercare de a obține de la o instanță un astfel de onorariu. În continuare, arată că instanța avea posibilitatea să cenzureze un asemenea onorariu, pe care îl consideră exagerat în raport cu circumstanțele apărării formulate. Conform dosarului, la prima instanță apărarea adversă a formulat o întâmpinare și s-a prezentat la primul termen de judecată pentru a o susține. Consideră că este disproporționată total valoarea cerută și admisă de prima instanță în raport cu munca efectiv prestată de avocat.
Apărătorul intimatului solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate, ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată. Susține că cererea de atragere a răspunderii administratorului nu a fost pur formală, iar împrejurarea că alți creditori solicită formularea unei cererii de atragere a răspunderii nu naște o obligație în sarcina președintelui comitetului creditorilor de a formula această cerere. De asemenea, cheltuielile de judecată nu reprezintă o sancțiune, dar art.274 C.pr.civ. este deplin aplicabil. Arată că a depus la dosar dovada plății onorariului avocațial, iar cu privire la posibilitatea stornării, orice act contabil poate fi stornat, însă existența cheltuielilor de judecată este pe deplin dovedită. Cu privire la complexitatea probatoriului administrat, susține că valoarea pricinii este considerabilă, conform tabelului de creanțe depus la dosarul cauzei, iar munca efectiv depusă a presupus efectuarea mai multor demersuri, iar înscrisurile au fost anevoios de obținut, deoarece apărarea trebuia raportată la procese din anul 2010. Complexitatea și dificultatea cauzei au provenit din faptul că s-a judecat pe o procedură specială pe rolul Tribunalului București, motiv pentru care a fost nevoie de un avocat definitiv și o muncă specializată.
Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA ,
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la data de 18.12.2013 pe rolul Tribunalului București – Secția a VII a Civilă, în legătura cu procedura insolvenței derulată împotriva debitoarei S.C. G. Construct S.R.L., în dosarul nr._ 12 aflat pe rolul aceluiași tribunal, reclamanta S.C. F. Courier Express S.R.L., în calitate de creditor majoritar și președinte al comitetului creditorilor, a chemat în judecată pe pârâtul B. G. L., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în temeiul dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006, să fie atrasă răspunderea personală patrimonială a acestuia pentru pasivul societății debitoare în cuantum de 168.899,55 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul are calitatea de administrator al societății debitoare și este responsabil de starea de insolvență, deoarece a dispus în interes personal continuarea activității care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăți.
Reclamanta a subliniat că pârâtul avea obligația de a solicita deschiderea procedurii, conform art.27 din Legea nr.85/2006, de a depune toate documentele și de a declara incapacitatea de plată a societății, în termenul prevăzut de lege, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o. Ca urmare, sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv existența faptei ilicite, existența prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăția.
În drept, sunt invocate prevederile art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
Cererea a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 lei, conform art.14 alin.1 din OUG nr.80/2013.
În susținerea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, procesul-verbal al adunării creditorilor din data de 10.10.2013, tabelul definitiv consolidat al creanțelor, furnizarea de informații extinse.
Prin întâmpinarea depusă la data de 11.04.2014, pârâtul B. G. L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, pârâtul a prezentat situația de fapt, subliniind că starea de insolvență nu a fost cauzată prin faptele sale, ci dimpotrivă, a încercat prin demersuri numeroase atât recuperarea creanțelor, cât și stingerea pasivului societății. S-a mai susținut neîndeplinirea cerințelor legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului societății, în baza textului legal indicat de reclamantă.
În drept, sunt invocate prevederile art.138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006.
În apărare, pârâtul a depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, raportul lichidatorului judiciar privind cauzele apariției stării de insolvență, procese-verbale de predare-primire încheiate cu lichidatorul judiciar, centralizator al creanțelor cesionate către ANAF, înștiințări de poprire, centralizator și extrase de pe portalul instanțelor de judecată.
Prin sentința civilă nr.464/16.01.2015, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția a VII a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, formulată de reclamanta S.C. F. Courier Express S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. G. L., și a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 10.912 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a arătat că raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.
Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.
Totodata, nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine,sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este in masura a atrage aplicabilitatea dispozitiilor legale mentionate, ci trebuie sa se arate in concret care sunt faptele savarsite de asociati care au dus la insolventa societatii.
Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitatile dispuse de asociati, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca acestea ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Totodata, nu exista legatura de cauzalitate intre neformularea cererii de deschidere a procedurii si starea de insolventa, fapta fiind ulterioara aparitiei starii de insolventa, aspect ce rezulta chiar din dispozitiile art. 27 din legea insolventei-formularea cererii in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.
Pentru aceste motive, Tribunalul a respins ca neintemeiata cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de catre reclamanta S.C. F. Courier Express S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. G. L..
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs recurenta reclamantă S.C. F. Courier Express S.R.L. la data de 12.02.2015, înregistrat la data de 23.02.2015 sub nr._ pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate și înlăturarea dispozițiilor privitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, prin sentința recurată instanța de fond a respins cererea de angajare a răspunderii pârâtului și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.912 lei reprezentând onorariu de avocat.
S-a susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică în ce privește acordarea acestor cheltuieli, întrucât nu au fost analizate împrejurările concrete ale inițierii prezentului demers judiciar. Pe de o parte, societatea reclamantă nu a solicitat angajarea răspunderii administratorului S.C. G. Construct S.R.L. în mod unilateral și nici in scop vindicativ, ci ca urmare a calității sale de președinte al comitetului creditorilor, în urma hotărârii adunării creditorilor luate pe baza solicitărilor scrise ai celor doi creditori bugetari Agenția Naționala de Administrare Fiscala și Inspectoratul Teritorial de Munca București. Fiind creditori bugetari, obligați prin acte normative speciale să epuizeze toate căile de atac în scopul recuperării creanțelor bugetare, recurenta în calitate de președinte al comitetului creditorilor nu avea niciun argument să refuze acestora introducerea unei astfel de acțiuni pentru a o supune analizei instanței și consfințirea unei soluții printr-o hotărâre judecătorească.
Prin urmare, circumstanțele introducerii cererii de chemare în judecată nu privesc exclusiv decizia reclamantei, ci se circumscriu unei proceduri legale și calității conferite de lege (art. 138 alin.3 din Legea insolventei nr.85/2014), împrejurare în care nu pot fi reținute în sarcina sa cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat.
Recurenta a subliniat că nu a susținut prin reprezentant cererea în fața instanței, deși dispune de un birou juridic și are colaborare permanentă cu o societate de avocați.
S-a mai învederat că pârâtul nu a făcut dovada achitării efective a onorariului de avocat, la dosar fiind depusă doar o factură fiscală, iar nu și extrasul de cont din care să rezulte că suma de 10.912 lei ar fi fost virată de la pârâtul B. G. L. către societatea de avocați care l-a reprezentat in instanță. Or, conform art.452 C.pr.civ., prezentarea unei facturi neînsoțite de dovada plății efective (extras de cont) nu face dovada onorariului de avocat încasat, ci a unuia probabil/aspirațional. De asemenea, conform întâmpinării, este exclusă posibilitatea pârâtului de a plăti un onorariu atât de mare de aproximativ 2.500 Euro/dosar.
Recurenta a mai susținut că prima instanță nu a dat eficiență prevederilor art. 451 alin. 2 C.pr.civ., care prevede cenzurarea „chiar și din oficiu” a onorariului avocaților „atunci când este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei.” Astfel, instanța ar trebui să micșoreze onorariul avocațial până la cel mult 500 lei, ținând seama că apărătorul pârâtului l-a reprezentat doar la un singur termen când a susținut concluziile asupra fondului, iar cauza nu a presupus administrarea unui probatoriu laborios (sunt aceleași înscrisuri depuse și în dosarul de faliment sau înmânate administratorului judiciar/lichidatorului, fără efectuarea unor expertize contabile sau alta specialitate, audiere de martori, interogatoriul pârâtului etc.) și nu prezintă un nivel de complexitate ridicat (nu au fost invocate excepții, chestiuni prealabile, alte discuții premergătoare fondului etc).
Prin urmare, rolul apărării a fost unul simplist și s-a limitat la redactarea unei întâmpinări și susținerea acesteia în instanță la un singur termen de judecată, activități ce evidențiază că onorariul de 10.912 lei este exorbitant și total nejustificat, iar din perspectiva situației materiale dificile a pârâtului (așa cum se străduiește acesta să arate în întâmpinare) și nerealist.
În drept, sunt invocate prevederile art.483 – art.490, art.498 C.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 14 din Ordinul Ministrului Justiției nr.760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr.146/1997.
În susținerea recursului, recurenta a depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, adresa nr._/08.10.2013 transmisă de Agenția Naționala de Administrare Fiscala – Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și adresa nr._/10.10.2013 transmisă de Inspectoratul Teritorial de Muncă București.
Prin întâmpinarea depusă la data de 08.04.2015, intimatul pârât B. G. L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea întâmpinării, intimatul a arătat că, din cauza unor probleme personale și economice, societatea G. Construct S.R.L. a ajuns în situația de a întâmpina dificultăți în a încasa contravaloarea mărfurilor și serviciilor comercializate, în a contracta noi clienți, fiind astfel deschisă procedura generală a insolvenței la cererea creditoarei F. Courier Express S.R.L. De asemenea, la data de 09.07.2013, lichidatorul judiciar a depus raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei, din care rezultă că apariția stării de insolvență s-a datorat în principal unor factori obiectivi, respectiv neîncasarea creanțelor deținute împotriva altor societăți, astfel încât nu există suficiente argumente pentru susținerea și dovedirea cererii de atragere a răspunderii administratorului sau altor organe de conducere.
Intimatul a subliniat că cererea formulată de către recurentă având ca obiect obligarea la suportarea pasivului societății în insolvență în valoare de 168.899,55 lei, în temeiul art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr.85/2006, a fost respinsă ca neîntemeiată de către judecătorul sindic. Totodată, instanța de fond, ca urmare a respingerii cererii de atragere a răspunderii, a obligat reclamanta F. Courier Express S.R.L. la plata sumei de 10.912 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Calea de atac a recursului este formulată numai în ceea ce privește obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de purtarea procesului, aspectele ce au ținut de atragerea răspunderii devenind definitive prin nerecurare.
Intimatul pârâta a învederat că hotărârea atacată este legală și temeinică, fiind în concordanță cu dispozițiile art.274 alin.1 C.pr.civ.
În ceea ce privește critica referitoare la formularea acțiunii de atragere a răspunderii, respectiv faptul că aceasta a fost formulată pur formal, având în vedere calitatea și împuternicirea celorlalți creditori, s-a arătat că din aceste afirmații reiese reaua credință cu care recurenta a acționat, cu încălcarea dispozițiilor referitoare la exercitarea drepturilor procesuale cu bună credință. În realitate, recurenta a introdus cererea de chemare în judecată fără să urmărească un interes legitim, acționând cu rea credință și cunoscând că pârâtul nu este vinovat de săvârșirea faptelor prevăzute de Legea nr.85/2006.
Nicio dispoziție legală nu forțează administratorul judiciar sau președintele comitetului creditorilor să formuleze sau să susțină o cerere de atragere a răspunderii organelor de conducere, prevăzută de Legea nr.85/2006, astfel încât susținerile recurentei cu privire la împuternicirea dată de către ceilalți creditori sunt vădit neîntemeiate.
În schimb, recurenta, fiind partea care a formulat cererea de chemare în judecată respinsă de către instanță, căzând astfel în pretenții urmează să suporte și cheltuielile de judecată ocazionate de cealaltă parte.
În ceea ce privește critica referitoare la lipsa dovezii de realizare efectivă a cheltuielilor de judecată, respectiv plata efectivă a onorariului de avocat, intimatul a subliniat că la dosarul cauzei, alăturat facturii, se află și chitanța PSBH nr. 655 din 15.01.2015. Astfel, deși se reclamă lipsa extrasului de cont, încasarea nu s-a realizat prin virament bancar, ci în numerar, motiv pentru care a fost emisă chitanța pentru suma încasată, critica adusă de recurentă fiind vădit neîntemeiată.
În ceea ce privește aplicarea art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă, cu siguranță recurenta se referă la dispozițiile prevăzute de art. 274 alin.3 din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit cu care judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Instanța de fond, având un contact direct cu avocatul care a reprezentat interesele pârâtului, a apreciat că onorariul solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată este justificat în raport de valoarea pricinii și munca îndeplinită. Cu privire la valoarea pricinii, s-a arătat că cererea a avut ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pasivului societății în insolvență ce s-a ridicat la suma de 168.899,55 lei, astfel că importanța dosarului este mare. Referitor la munca depusă de către avocat, în cauză au existat 3 termene de judecată, unde pârâtul a fost reprezentat, ce s-au întins pe o perioadă de aproape un an.
Referitor la complexitatea și gradul de dificultate al pricinii, intimatul pârât a precizat că dosarul viza o procedură specială, prevăzută de Legea nr.85/2006, în fața unei instanțe ridicate în grad, respectiv Tribunalul București, ce presupune prezența unui avocat definitiv, ce deține cunoștințe legale în procedura insolvenței. De aceea, cererea de cenzurare a cheltuielilor de judecată este neîntemeiată, în raport de valoarea pricinii și munca depusă de către avocat.
În drept, sunt invocate dispozițiile art. 274, art. 118, art. 299 și următoarele din vechiul Cod de procedură civilă.
În apărare, intimatul pârât a depus la dosarul cauzei, în copii conforme cu originalul, tabelul definitiv de creanțe al societății G. Construct S.R.L. și raportul de activitate al avocatului ales.
În ședința publică din data de 09.04.2015, Curtea a încuviințat ambelor părți proba cu înscrisurile noi depuse în recurs, apreciindu-le utile, pertinente și concludente soluționării cauzei, în conformitate cu art.305, coroborat cu art.167 C.pr.civ.
Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului și de motivele invocate de recurenta reclamantă S.C. F. Courier Express S.R.L., Curtea apreciază ca fondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr.464/16.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă recurată a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, formulată de reclamanta S.C. F. Courier Express S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B. G. L., reținându-se neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art.138 alin.1 lit. c din Legea nr.85/2006. În aceste condiții, s-a reținut culpa procesuală a reclamantei, fiind obligată aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.912 lei constând în onorariul avocațial.
Recurenta reclamantă a exercitat prezenta cale de atac a recursului criticând exclusiv soluția pronunțată asupra capătului accesoriu privind plata cheltuielilor de judecată, astfel încât soluția de respingere a cererii în pretenții a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurare.
Curtea observă că prima instanță a reținut în mod corect culpa procesuală a reclamantei, care a stat la baza obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câștigat procesul. De asemenea, în mod just s-a reținut caracterul dovedit și efectiv al cheltuielilor pretinse, însă cuantumul lor apare ca fiind excesiv prin raportare la complexitatea cauzei și munca îndeplinită de apărătorul ales. De aceea, se impune modificarea în parte a hotărârii judecătorești atacate în sensul de a se stabili în sarcina reclamantei obligația de a achita cu titlu de cheltuieli de judecată în fond suma de 3.000 lei, iar nu suma de 10.912 lei, astfel cum a dispus judecătorul sindic.
Primul motiv de recurs referitor la inexistența vinovăției reclamantei pentru declanșarea litigiului nu poate fi primit, atât timp cât cererea de chemare în judecată este consecința unui act liber, voit, fără vreo constrângere de ordin legal sau de altă natură. Recurenta reclamantă încearcă să acrediteze ideea că a fost obligată să introducă cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâtului în calitatea sa de președinte al comitetului creditorilor al debitoarei S.C. G. Construct S.R.L., aflată în procedura insolvenței. O atare susținere nu poate fi împărtășită de instanța de recurs, atât timp cât dispozițiile art.138 alin.3 din Legea nr.85/2006 nu instituie obligativitatea exercitării acțiunii în răspundere, ci, dimpotrivă, lasă posibilitatea pentru președintele comitetului creditorilor de a aprecia oportunitatea unui astfel de demers. Textul legal indicat este clar în sensul că „dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor”.
Recurenta reclamantă nu a indicat niciun alt text legal care să instituie obligația introducerii acțiunii în răspundere, în contextul în care situația concretă relevă neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art.138 din actul normativ menționat.
Mai mult, în adunarea generală a creditorilor din data de 10.10.2013, chiar recurenta reclamantă, în calitate de creditor majoritar al debitoarei, reprezentând 68,68% din totalul creanțelor, a votat în sensul că va proceda la formularea unei cereri de atragere a răspunderii organelor de conducere în temeiul art.138, după cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal atașat la fila 11 din dosarul de fond. Așadar, recurenta nu poate susține cu succes că declanșarea procesului a reprezentat o acțiune involuntară, forțată, străină de propria voință.
Împrejurarea că cei doi creditori bugetari Agenția Națională de Administrare Fiscală – DGFP București în reprezentarea AFP Sector 6 și Inspectoratul Teritorial de Muncă București au solicitat, de asemenea, promovarea acțiunii în răspundere nu determină concluzia că reclamanta a pornit litigiul prin constrângere, aceasta având posibilitatea de a refuza solicitarea în calitate de creditor majoritar și de președinte al comitetului creditorilor. Or, atât timp cât recurenta însăși a dorit introducerea cererii pentru angajarea răspunderii pârâtului, aceasta și-a asumat inclusiv eventualitatea pierderii procesului și implicit a suportării cheltuielilor de judecată efectuate de partea care a câștigat.
De asemenea, demersul judiciar poate fi declanșat de către reclamant pornind de la credința acestuia că pretențiile sale sunt întemeiate, deoarece drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, conform art.723 alin.1 C.pr.civ., în caz contrar fiind realizate condițiile abuzului de drept procesual, sancționat ca atare. De aceea, Curtea nu poate accepta apărarea recurentei în sensul că cererea în răspundere a fost introdusă formal, fără a se asigura o apărare corespunzătoare și fără a se urmări admiterea sa, întrucât ar fi incidente dispozițiile care sancționează abuzul de drept procesual, în baza art.723 alin.2 C.pr.civ., în conformitate cu care partea care folosește drepturile procesuale în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite, printre care și cheltuielile de judecată efectuate de partea chemată în judecată în mod abuziv.
În raport de cele arătate, Curtea precizează că acțiunea formulată de reclamantă pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului a reprezentat un act voluntar al părții reclamante, ceea ce justifică reținerea în sarcina sa a culpei procesuale, dedusă din împrejurarea că a pierdut procesul. Soluția de respingere a cererii este irevocabilă prin nerecurare, deoarece prezenta cale de atac vizează exclusiv modul de soluționare a cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată, astfel că judecătorul sindic a efectuat o corectă aplicare a dispozițiilor art.274 alin.1 C.pr.civ., obligând partea care a căzut în pretenții la plata sumelor achitate de pârât pentru judecata în fond.
Al doilea motiv de recurs privitor la lipsa dovezii achitării efective a onorariului avocațial este nefondat, atât timp cât pârâtul a depus la dosar, în fața primei instanțe, atât factura fiscală nr.PSBH1407/15.01._, cât și chitanța . nr.655/15.01.2015, care atestă plata onorariului avocațial în cuantum de 10.912 lei (fila 80 din dosarul de fond).
În acest sens, se observă că factura fiscală face referire la serviciile juridice prestate în baza contractului nr._, același număr de contract fiind menționat și în împuternicirea avocațială . nr._/10.04.2014, aflată la fila 19 din dosarul primei instanțe. Totodată, în factura fiscală s-a menționat expres că suma reprezintă onorariu aferent dosarului nr._, iar în chitanța de plată s-a precizat la referința plății numărul facturii achitate, fiind astfel fără echivoc faptul că plata sumei de 10.912 lei cu titlu de onorariu avocațial a fost realizată în mod efectiv și pentru litigiul de față.
Lipsa unui extras de cont pentru plata onorariului avocațial nu conduce la concluzia lipsei caracterului efectiv al plății, atât timp cât chitanța liberatorie este suficientă pentru a proba plata efectuată, conform art.1500 C.civ. Apărarea privind obligativitatea efectuării plății prin virament bancar nu este susținută prin nicio dispoziție legală în vigoare la data efectuării plății în numerar.
Susținerile recurentei în sensul lipsei disponibilităților bănești ale pârâtului pentru achitarea unei sume atât de ridicate, conform apărărilor cuprinse în întâmpinarea depusă la instanța de fond, nu pot fi primite, atât timp cât partea care a câștigat procesul a prezentat chitanța doveditoare a plății onorariului avocațial, fiind fără relevanță modalitățile în care a reușit să asigure resursele financiare pentru realizarea plății. Ceea ce este important este faptul că pârâtul a fost în măsură să achite onorariul avocațial și să prezinte chitanța liberatorie, fără să se fi administrat vreo dovadă în sensul fictivității operațiunii de plată.
Față de cele arătate, Curtea concluzionează că intimatul pârât a administrat dovezi cu privire la caracterul efectiv al plății onorariului avocațial pentru judecata în primă instanță.
Al treilea motiv de recurs, privitor la incidența dispozițiilor art.274 alin.3 C.pr.civ., este întemeiat, atât timp cât judecătorul fondului putea și trebuia să constate caracterul disproporționat al onorariului în sumă de 10.912 lei, în raport de complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocatul ales.
Potrivit art. 274 alin. 3 C.pr.civ: „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Rezultă din această dispoziție legală criteriile ce trebuie avute în vedere de instanță la reducerea onorariului de avocat, respectiv valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. Prin intermediul acestei dispoziții legiuitorul a urmărit să înlăture abuzul de drept procesual, respectiv exercitarea abuzivă a dreptului de a solicita cheltuieli de judecată de către partea care a câștigat procesul, câtă vreme în caz contrar partea care a pierdut procesul ar fi obligată să suporte un onorariu avocațial stabilit într-un cuantum excesiv printr-un contract de asistență juridică în care ea nu a avut calitatea de parte.
Astfel, prin raportare la valoarea litigiului, onorariul avocațial reprezintă aproximativ 5% din cuantumul creanțelor ce se urmăresc a fi acoperite prin admiterea acțiunii de atragere a răspunderii, astfel încât suma apare ca fiind proporțională sub acest aspect.
Totuși, prin raportare la munca depusă de avocat, se constată că apărătorul ales a formulat întâmpinare, a fost prezent la 3 termene de judecată și a formulat concluzii orale, însă a pricinuit amânarea judecății prin aceea că nu a atașat întâmpinării înscrisurile în probațiune, astfel cum impunea art.116 alin.1 C.pr.civ. De aceea, la primul termen de judecată din data de 11.04.2014, judecătorul sindic a dispus amânarea pentru a da posibilitatea pârâtului să depună înscrisurile invocate, iar la următorul termen din data de 12.09.2014 amânarea a fost pricinuită tot de conduita apărătorului pârâtului care nu a înțeles să depună înscrisurile în termen util sau să le comunice direct reclamantei pentru ca aceasta să poată lua cunoștință de conținutul probelor administrate.
De asemenea, avocatul pârâtului a depus la dosarul cauzei înscrisuri în apărare, însă o parte din acestea se aflau deja la dosarul de insolvență nr._ 12, atașat prezentului dosar asociat, precum raportul lichidatorului judiciar asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei S.C. G. Construct S.R.L. și raportul de activitate nr.3/27.09.2013 (filele 99 – 102 și 110 – 112 din dosarul de insolvență; filele 31-34 din dosarul de fond), iar alte înscrisuri se aflau în posesia părții pârâte, precum procesele-verbale de predare-primire încheiate cu lichidatorul judiciar, în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte (filele 35 – 36 din dosarul de fond) sau în posesia societății debitoare al cărei administrator a fost pârâtul, precum centralizatorul privind facturile predate către AFP Sector 6 (fila 37 din dosarul de fond) sau înștiințările de înființare a popririi (filele 38 – 45 din dosarul de fond). Totodată, întocmirea unui centralizator privind litigiile promovate de societatea debitoare în vederea recuperării sumelor datorate de către clienții săi și obținerea unor extrase de pe protalul instanțelor de judecată privind aceste litigii (filele 46 – 77) nu reprezintă o activitate complexă ori dificil de realizat.
Așadar, Curtea reține că procurarea înscrisurilor și depunerea acestora la dosar de către apărătorul pârâtului nu presupunea o activitate complicată, care să necesite mult timp ori pregătire juridică superioară și în nici un caz care să justifice acordarea a două termene de judecată, atât timp cât înscrisurile trebuia să fie atașate întâmpinării, cu 5 zile înainte de primul termen de judecată, conform art.1141 alin.2 și art.116 alin.1 C.pr.civ. În plus, din cuprinsul sentinței civile recurate rezultă că judecătorul sindic a procedat la respingerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale fără a ține seama de înscrisurile depuse în probațiune de către pârât, astfel că acestea nu au primit valoarea probatorie dorită de partea care le-a administrat.
Mai trebuie spus că din raportul general de activitate depus de către intimatul pârât în faza recursului rezultă că o parte din timpul de lucru facturat în dosarul nr._ nu au legătură cu judecata acestuia, precum revizuirea dosarului de insolvență, fotocopiere hotărâre, programare dosar pentru legalizare, plata taxei judiciare de timbru pentru legalizare, depunerea cererii de legalizare a unei sentințe și ridicarea copiei legalizate, ceea ce reprezintă aproximativ 5 ore pentru care s-a perceput onorariul. De asemenea, activitățile menționate ulterior datei de 16.01.2015 nu au fost avute în vedere la stabilirea onorariului acordat, fiind ulterioare pronunțării hotărârii atacate. Totodată, timpul de lucru facturat ca urmare a amânării judecății din culpa părții pârâte sau a apărătorului său ales, prin aceea că nu a depus întâmpinarea și înscrisurile în termenul legal, reprezintă 2 ore și jumătate, iar timpul necesar obținerii și depunerii înscrisurilor care nu au fost avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a fost de 1 oră și jumătate.
În raport de cele arătate, Curtea constată că munca desfășurată de avocat și justificată pentru pronunțarea soluției de respingere a acțiunii de atragere a răspunderii patrimoniale este de aproximativ 6 ore, interval suficient pentru studiul dosarului, formularea întâmpinării și reprezentarea la termenul la care s-au formulat concluzii orale.
La acestea se adaugă faptul că obiectul litigiului nu este unul complex, iar partea reclamantă nu a administrat un probatoriu adecvat care să presupună efectuarea unor contraprobe de către pârât, astfel încât gradul de dificultate al cauzei este apreciat ca fiind unul redus.
Pentru aceste argumente, instanța de recurs consideră că acordarea unui onorariu avocațial în sumă de 3.000 lei (ceea ce reprezintă 500 lei pe oră) pentru partea care a câștigat procesul constituie o cheltuială efectivă, rezonabilă și proporțională cu valoarea pricinii, gradul redus de dificultate al litigiului și munca îndeplinită de apărătorul ales, în acord cu art.274 alin.3 C.pr.civ.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.312 C.pr.civ., coroborat cu art.274 alin.1 și alin.3 C.pr.civ., va admite recursul declarat de recurenta S.C. F. Courier Express S.R.L., împotriva sentinței civile nr.464/16.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. G. L., va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va obliga reclamanta să plătească pârâtului suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, menținând celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Totodată, în temeiul art.274 C.pr.civ., instanța va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul, formulat de recurenta S.C. F. Courier Express S.R.L., cu sediul în mun. București, . nr.11C, sector 2, împotriva sentinței civile nr.464/16.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul B. G. L., cu domiciliul în mun. București, . A. nr.9, ., ., sector 6, cu domiciliul procesual ales la SCPA PSBH P. & Asociații în mun. București, .-3, ..
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că obligă reclamanta să plătească pârâtului suma de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. M. A. M. G. I. N. P.
GREFIER,
L. E. A.
Red.jud.M.M./2 ex./13.05.2015
Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă – dosar nr._
Judecător fond: O. S.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 884/2015. Curtea de... → |
|---|
