Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 599/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 599/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-04-2015 în dosarul nr. 2010/3/2014/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.599 A
Ședința publică de 10 aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A. G. S.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr.9050 din 31 octombrie 2014 pronunțate de Tribunalul București-secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. M. și S. V..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea constată că nu sunt probe noi de administrat și, apreciind terminată cercetarea judecătorească, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentinta civila nr. 9050/31.10.2014 pronuntata de Tribunalul Bucuresti-sectia a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins cererea creditoarei DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 de atragere a raspunderii patrimoniale a paratilor S. M. si S. V. ca neintemeiata.
In considerente, instanta a retinut ca reclamantul trebuie sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratii rezulta ca reclamantul s-a rezumat la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamantul nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic si nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unei persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art.138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parati si starea de insolventa a debitoarei.
Astfel, s-a constatat ca reclamantul a facut doar afirmatii generice referitoare la folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice in folosul propriu sau cel al altei persoane, fara a indica, in concret, elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. a) din lege.
O conditie esentiala pentru angajarea raspunderii pentru fapta prevazuta de art.138 lit. a) din lege o reprezinta dovada “folosului propriu”, in cauza nefiind facuta proba. Simpla afirmatie referitoare la mentionarea unor sume de bani, active ce erau evidentiate in actele contabile, nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada folosirii acestora in interesul altor persoane.
Nu au fost indicate, in concret, nici elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) din lege, si anume dovada interesului personal. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa, nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal. De altfel, nici nedepunerea cererii de deschidere a procedurii nu poate conduce la atragerea automata a raspunderii patrimoniale, in lipsa elementelor constitutive ale raspunderii delictuale.
Fapta prevazuta la art. 138 lit. d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca paratii au tinut o contabilitate fictiva si au facut sa dispara unele documente contabile, insa reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevazuta de lit. d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca paratii nu au tinut o contabilitate in conformitate cu legea. Imprejurarea ca debitorul nu a depus la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 in termenul prevazut de art.35 din lege, ori ca nu a depus raportarile contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.
În ceea ce priveste obligatia paratilor de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Simplul fapt ca paratii nu ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la anganjarea raspunderii acestora in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, in speta reclamantul nu a facut nici dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedit savarsirea cu vinovatie de catre parati a faptei prevazute de lit. d) a art.138.
Acuzele aduse paratilor constand in dezinteres si pasivitate in administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru functionarea normala si in conditii de legalitate a persoanelor juridice, concretizate in neplata datoriilor catre creditor, nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege.
Impotriva acestei sentinte, creditoarea DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 a formulat apel, la data de 27._, prin care solicita admiterea apelului, modificarea hotararii atacate in sensul atragerii raspunderii patrimoniale a paratilor.
In motivare, se arata ca răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civila delictuala speciala care intervine in situația in care faptele administratorilor au cauzat starea de insolventa a societății si aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc in mod vădit la starea de insolventa, se înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate in mod conștient si voit de membrii organelor de conducere.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii, fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv, principiul apărării drepturilor creditorilor societății fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori. In speța, societatea debitoare nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art. 28 din Legea insolventei, încălcând astfel dispozițiile exprese ale art. 35 din același act normativ.
Din bilanțul contabil depus la 31.12.2009, debitoarea deținea in conturi si la banci suma de 249.784 lei, suma cu care putea sa-si achite in totalitate obligațiile la bugetul de stat, creanțe nerecuperate in suma de 16.369 lei, sumele respective fiind folosite de asociații S. M. si S. V., in interes personal sau pentru terii debitori.
Astfel, se apreciaza ca sunt incidente dispozițiile art. 138 alin. 1, lit. a).
De asemenea, se argumenteaza ca, in cauza, sunt incidente si dispozițiile art. 138 lit. c) in sensul ca reprezentantul societății debitoare avea obligația legala sa nu dispună continuarea unei activități care ducea in mod vădit la încetarea de plați, societatea înregistrând datorii, astfel cum rezulta din raportul privind cauzele si împrejurările care au condus la apariția stării de insolventa a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar si depus la dosarul cauzei.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art.27 din Legea nr. 85/2006 in care se arata ca debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa.
Rezulta ca administratorii unei societăți comerciale sunt obligați sa solicite ei insisi aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar in situația in care aceasta stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa.
Formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozițiile art.138 lit.c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
In speța, debitoarea fiind dizolvata de drept de ORC, aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2006, s-a făcut la cererea lichidatorului numit.
Se invoca dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, precum si art. 374 Cod Comercial.
Se sustine ca, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Se creează astfel si legătura de cauzalitate intre fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv a folosit bunurile debitoarei in interes personal sau pentru terți, a dispus continuarea unei activități ce ducea in mod vădit societatea la încetare de plați) si prejudiciul creat (cauzat bugetului general consolidat prin neplata datoriilor, așa cum rezulta din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta consta in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala si în condiții de legalitate a societății. O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce privește indeplinirea conditiilor minime pentru funcționarea sa.
In drept, se invoca art. 8, art. 138 lit. a, c, și e din Legea nr. 85/2006, art. 466 si urm. Cod. proc. civ.
Se solicitam proba cu inscrisurile de la dosarul de fond.
Se solicita judecata in lipsa, in baza art. 411 alin. 2 Cod Procedura Civila.
Prezentul apel este scutit de plata taxei de timbru si timbru judiciar in conformitate cu prevederile art. 30 din QUG 80/2013 coroborate cu art. 229 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala.
La data de 30.01.2015, intimatii au depus întâmpinare, prin care au aratat ca nu cunosc nimic despre situatia contabila a societatii, de aceatsa ocupandu-se contabila, care a decedat.
Curtea nu a administrat probe noi.
Asupra apelului, examinand hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 479 Cod Pr Civ (2010), Curtea retine următoarele:
Creditoarea-reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. a), c) si d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtii-intimati au folosit bunurile societatii in interes propriu, intrucat debitoarea detinea la nivelul lui decembrie 2009 suma de 249.784 lei in conturi la banci si avea de recuperat suma de_ lei. De asemenea, s-a mai invocat faptul ca paratii au dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la insolventa iminenta.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca apelanta face referire la dispozitiile art 72 din Legea nr. 31/1990 cu privire la raporturile contractuale dintre administrator si societatea pe care o reprezintă.
Aceasta sustinere nu poate fi primita.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciul. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratii S. M. si S. V.- asociat al societatii debitoare, respectiv administrator - nu s-a incheiat o astfel de conventie. Avand in vedere ca apelanta sau creditorii sunt terti fata de contractul de mandat sau contractul societar, acesta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864, respectiv art 1357 cod civil 2009 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala.
Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratii au dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Apelanta a susținut că pârâtii nu au solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acestia au continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unor interese personale.
Totodată, dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Chiar daca administratorul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
Sustinerea apelantei in sensul ca dezinteresul fata de prevederile legale ce guverneaza desfasurarea activitatii unei societati (dezinteres ce ar rezulta din continuarea activitatii si in folosirea bunurilor societatii in interes personal) a condus la falimentul societatii are un caracter general, teoretic, speculativ, nefiind sustinuta de un minim de probe.
In ceea ce priveste fapta prevazuta de art 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006, se retine ca poate fi atrasa raspunderea patrimoniala a persoanelor din conducerea unei societati in insolventa, potrivit acestui text, daca au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
Cu alte cuvinte, pentru a se activa raspunderea patrimoniala a intimatilor este necesar a se dovedi ca activele au fost folosite in interesul lor personal direct sau indirect. Or, Curtea are in vedere că nu s-a probat în concret faptul ca paratii-intimarti au procedat, in interes personal, la utilizarea sumelor existente in banci la nivelul lui decembrie 2009 sau ca ar fi recuperat creantele datorate si nu le-au depus in contul societar, si ca aceasta a condus persoana juridica la încetarea de plați, producand sau contribuind la starea de insolvență.
Răspunderea administratorului/asociatului nu trebuie apreciată „in abstracto”, neputandu-se prezuma faptul ca activele ar fi fost folosite in interes personal sau ca au desfasurat activitati in numele societatii dar pentru profitul personal.
In ceea ce priveste incidenta art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, Curtea observa ca apelanta a invocat faptul că pârâtii-intimati nu au depus actele prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006, insa că nu s-a probat în concret faptul ca intimatii au ținut o contabilitate fictivă, ca au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea, precum si faptul ca acestea ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simplul fapt ca paratii nu au predat documentele contabile si fiscale lichidatorului judiciar, chiar daca este o obligatie legala, nu este suficient pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada existentei dublei contabilitati sau nerespectarii dispozitiile legale la intocmirea actelor contabile, precum si a legaturii de cauzalitate dintre aceste actiuni si insolventa societara.
Apelanta pleaca de la premisa ca nedepunerea documentelor prevazute de art 28 din legea nr. 85/2006 semnifica tinerea unei contabilitati fictive sau ilicite, insa aceasta este rezultatul unei simple prezumtii. Desi printre mijloacele probatorii se enumera si prezumtiile, acestea, in cazul in care nu sunt legale (adica instituite de lege, ceea ce este cazul in speta, intrucat Legea nr 85/2006 nu reglementeaza o astfel de prezumtie), trebuie să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea (art 1203 Cod Civil 1864). Astfel, instanța trebuie sa porneasca de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi. In speta, faptele cunoscute ar fi existenta unei contabilitati fictive sau tinerea nelegala a actelor contabile, insa acestea trebuie dovedite, nefiind suficiente simplele presupuneri sau afirmații ale reclamantului, intrucat acestea nu pot conduce la nasterea prezumției.
Sub aspectul afirmatiei in sensul ca nerespectarea dispozitiilor legale referitoare la tinerea contabilitatii rezulta din nedepunerea actelor contabile prevazute de art 28 din Legea nr 85/2006, aceasta nu poate fi primita. Curtea are in vedere ca dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce nepredarea documentelor contabile prevazute art. 28 din legea nr 85/2006 presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Concluzionând, avand in vedere ca nu s-a facut dovada indeplinirii conditiilor pentru atragerea raspunderii patrimoniale a intimatilor, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 480 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI cu sediul in București, ., sector 2, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva Sentinței civile nr.9050 din 31 octombrie 2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S. M. și S. V. ambii domiciliați in București, ., ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10.04.2015.
Președinte,Judecător,
A. L. Z. D. V.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud. ALZ/18.05.2015
Nr.ex.: 5
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: judecător-sindic: M. Z.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
