Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 679/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 679/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 17139/3/2013/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 679/A/2015
Ședința publică din data de 23.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: M. M.
GREFIER: S. I. S.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant C.I.I. S. P. D., LICHIDATOR JUDICIAR AL S.C. T. S. DESIGN S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 9675 din 14.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât G. V..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin compartimentul registratură, la data de 22.04.2015, intimatul-pârât a depus la dosar concluzii scrise.
Curtea constată că apelantul nu a solicitat administrarea de probe noi în recurs, în timp ce intimatul-pârât înțelege să valorifice proba cu înscrisuri, respectiv raportul asupra cauzelor și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului, raportul nr. 1/18.07.2013, atașat întâmpinării.
Instanța de apel încuviințează probatoriul solicitat pe calea întâmpinării de către intimatul-pârât, apreciind că acesta este pertinent și util în soluționarea litigiului.
Constată că probele au fost administrate, constată cercetarea judecătorească încheiată și reține cauza în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.9675 din 14.11.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulate de reclamantul CII S. P. D., în contradictoriu cu pârâtul G. V..
Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că reclamantul si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, fara sa faca dovada savarsirii de catre parat a faptelor respective.
S-a arătat că potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006 …. judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una din urmatoarele fapte: … d) au tinut o contabilitate fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea in conformitate cu legea.
In conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamantul trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
S-a evidențiat că din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratul rezulta ca reclamantul se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
A arătat judecătorul sindic că reclamantul nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala (Legea nr. 82/1991 republicata) si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unei persoane in temeiul art. 138.
S-a subliniat că instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, asa cum s-a mentionat mai sus, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parata si starea de insolventa a debitoarei.
Or, in speta, reclamanta, a facut doar afirmatii generice referitoare la faptele ilicite savarsite.
Fapta prevazuta la art. 138 lit. d) din lege cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca paratul a tinut o contabilitate fictiva si a facut sa dispara unele documente contabile, insa reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevazuta de lit. d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca paratul nu a tinut o contabilitate in conformitate cu legea. Imprejurarea ca debitorul nu a depus la dosar actele prevazute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 in termenul prevazut de art. 35 din lege, ori ca nu a depus raportarile contabile la organele fiscale, nu poate fi asimilata cu neindeplinirea obligatiei de a tine contabilitatea in conformitate cu legea, in lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce priveste obligatia paratului de a tine registrele cerute de lege, conditia impusa de legiuitor este ca neindeplinirea acesteia, adica netinerea unei contabilitati in conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Asadar, simplul fapt ca paratul nu ar fi tinut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la anganjarea raspunderii sale in lipsa dovedirii raportului de cauzalitate intre aceasta fapta si ajungerea societatii in stare de insolventa. Or, in speta reclamantul nu a facut nici dovada acestui raport de cauzalitate, nefiind dovedit savarsirea cu vinovatie de catre parat a faptei prevazute de lit. d) a art. 138.
Acuzele aduse paratului constand in dezinteres si pasivitate in administrarea firmei, lipsa de preocupare pentru functionarea normala si in conditii de legalitate a persoanelor juridice, concretizate in neplata datoriilor catre creditor, nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. S-a arătat că jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare;nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recursreclamantul CII S. P. D., înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VII a Civilă la data de 28 ianuarie 2015, prin care a solicitat modificarea sentinței civile în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului.
În motivarea cererii sale recurentul a arătat modul în care s-a derulat procedura insolvenței în ceea ce privește pe debitoarea . SRL, evidențiind că sentința pronunțată în cauză este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Sunt invocate dispozițiile art.28 și 35 din Legea nr.85/2006, art.9 din Legea nr.82/1991, și se apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea și a legăturii de cauzalitate dintre această faptă și ajungerea societății în încetare de plăți. Se evidențiază natura răspunderii civile, intenția legiuitorului prin reglementarea art.138, considerându-se de către recurent că sunt incidente dispozițiile art.138 lit.c.
Sunt citate prevederile art.27 din Legea nr.85/2006, art.72 din Legea nr.31/1990, art.374 Cod comercial, arătându-se că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune. În opinia recurentului, legătura de cauzalitate constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
La data de 11.02.2015 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul pârât G. V., prin care s-a solicitata respingerea recursului ca inadmisibil, în condițiile art.457 alin.2 din Codul de procedură civilă.
Pe fondul recursului s-a solicitat respingerea căii de atac, cu motivarea, în esență, că sentința este temeinică și legală deoarece contabilitatea a fost ținută în conformitate cu dispozițiile legale în materie și numai datorită acestui aspect lichidatorul a putut, prin raportul său, să facă analiza activului net contabil, activului circular al societății. Sunt citate concluziile raportului și se arată că recurentul reclamant se referă numai la generalități, fără să arate în concret care sunt acele fapte, prevăzute și sancționate de lege, pe care administratorul le-a comis cu intenția de a conduce societatea în faliment.
În drept au fost invocate dispozițiile art.205 alin.2 din Codul de procedură civilă.
La termenul de judecată din 23 aprilie 2015 Curtea a respins ca nefondată excepția inadmisibilității recursului și a calificat calea de atac ca apel, în raport de prevederile art.152 din Codul de procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate de către apelant, Curtea apreciază că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Curtea evidențiază premergător împrejurarea potrivit cu care consideră că indicarea 138 lit.c în cuprinsul motivelor de recurs reprezintă o eroare materială a părții apelante, în condițiile în care afirmațiile sale se circumscriu susținerii incidenței art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, temei legal invocat în cererea de fond.
În aceste condiții Curtea notează că apelanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit.d) din Legea nr. 85/2006, dar instanța constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Apelanta a afirmat că intimatul-pârât se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, prin faptul că nu a depus actele și documentele contabile.
Or, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză în faza fondului,dar cu precădere în dosarul nr._ 13 privind insolvența . SRL, administratorul societății s-a conformat obligațiilor în sensul depunerii documentelor până la 31.12.2012, în condițiile în care chiar debitoarea, prin administratorul pârât, a solicitat deschiderea procedurii insolvenței la data de 30 aprilie 2013. În plus, Curtea subliniază că, separat de fapta omisivă reclamată și contrazisă, de altfel, de probele administrate, apelantul reclamant ar fi trebuit să dovedească legătura de cauzalitate cerută de lege, respectiv că pretinsa faptă a determinat starea de insolvență. Nici această dovadă nu a fost făcută în cauza prezentă.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimata-pârâtă a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între pretinsa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Presupusul dezinteres evocat de apelant nu poate reprezenta legătură de cauzalitate.
În acest context, simplele aserțiuni ale apelantului, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod procedură civilă, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.480 C.proc.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant C.I.I. S. P. D., C.I.F._, cu sediul în București, Calea Crângași nr. 21, ., ., în calitate de lichidator judiciar al S.C. T. S. DESIGN S.R.L., înregistrat la registrul comerțului sub nr. J40/_/2003, cu sediul în București, .. 54, .. F, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr. 9675 din 14.11.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât G. V., cu domiciliul în București, .. 54, .. F, ., sector 3, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. M. G. M. M.
GREFIER,
S. I. S.
Red. AMG/4 ex./2015
Jud. Fond Z. M.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 299/2015. Curtea de... → |
|---|
