Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1117/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1117/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-06-2015 în dosarul nr. 31073/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 937/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
Decizia civilă nr. 1117
Ședința publică de la 25 Iunie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător A. C.
Grefier I. L. P.
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta reclamantă D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 6 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1593/17.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. A. F., C. F. N. E. și I. A. D..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimații pârâți C. A. F., C. F. N. E. prin avocat G. A. B. cu împuternicire avocațială depusă la fila 49 dosar și I. A. D. reprezentat de I. Fotinia cu procură depusă în dosarul de fond fila 75, lipsind apelanta reclamantă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea constată că intimatul pârât I. A. D. este reprezentat de I. Fotinia față de procura de la fila 75 din dosarul de fond.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe apel.
Intimații pârâți C. A. F., C. F. N. E. prin avocat, solicită respingerea apelului având în vedere considerentele arătate în întâmpinare. Apreciază criticile aduse de apelanta reclamantă ca fiind vădit nefondate, aceasta făcând referire generice cu privire la culpa administratorilor ale societății în vederea atragerii răspunderii acestora. Arată că în procedura insolvenței administratorul judiciar a constatat că unicul creditor al societății . a fost înscrisă cu un debit de 38.000 lei în tabelul definitiv de creanțe. Apreciază că nu există o legătură cauzală între situația economică a societății și ajungerea societății în stare de insolvență, arătând că imposibilitatea de a face față plăților nu este prin ea însăși un act imputabil organelor de conducere ale societății. Conchizând, apreciată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr.85/2006. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul pârâtă I. A. D., prin mandatar, solicită respingerea apelului achiesând la concluziile apărătorului celorlalți intimați pârâți.
Curtea declară dezbaterile închise și reține apelul spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1593/17.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 6 A FINANTELOR PUBLICE în contradictoriu cu pârâții C. A. F., C. F. N. E. și I. A. D...
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că răspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societarii debitoare in stare de insolvență.
Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozițiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvență.
Ca atare, aceasta forma de răspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuala izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuala.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atragă in mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a interes sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolvență .Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolentei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpa.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.c din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a reținut ca derularea unei activitatea economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale.
Imposibilitatea de a face fata plaților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cat aceasta se poate datora si unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
Nu a fost indicata in concret nici acțiune sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați.
Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolenta, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidenta ipotezei reglementata de art.138 lit.c si nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul reține că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însa managementul defectuos/dezinteresul in funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte sa poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar sa se dovedească ca acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat in speța.
Răspunderea prevăzuta de art.138 din lege nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumata, ci este o răspundere specială care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operand doar in raporturile administratorului statutar cu societatea.
Prin urmare, culpa pârâtilor nu este prezumata conform art.1082 C.civ. ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovatie si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societarii in stare de insolvență .
Ca atare, în lipsa unor dovezi din care sa rezulte in concret fapta prin care s-a dispus, in interes personal, continuarea unei activitatea care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicită.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, aceasta cuprinde trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Tribunalul a reținut ca nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, in ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea acestuia și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a intimaților-pârâți, cu consecința obligării acestora la suportarea pasivului societății debitoare.
În motivare, s-a arătat că hotărârea primei instanțe este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.
În primul rând, s-a arătat că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere delictuală specială, care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență, aceasta fiind o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei.
S-a învederat instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 intenția legiuitorului a fost aceea de-a oferi creditorului un mijloc procedural pentru a-și recupera creanțele, evidențierea existenței a cel puțin uneia dintre faptele prevăzute de lege neimpunând proba elementelor care comun răspunderea civilă delictuală obișnuită.
A apreciat apelanta că în cauză sunt incidente disp. art. 138 lit. c din legea nr. 85/2006 în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor legii nr. 85/2006 și să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetare de plăți, fiind învederate în acest sens disp. art. 27 din lege. În opinia apelantei, formularea unei cereri întemeiate pe disp. legi nr. 85/2006 nu reprezintă o opțiune ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar prevederile art. 138 lit. c apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea disp. art. 27 din aceeași lege.
Au mai fost învederate disp. art. 72 din legea nr. 31/1990 privind mandatul acordat administratorului în exercitarea atribuțiilor sale, acesta răspunzând nu numai pentru dol dar și pentru culpa simplă, culpa care poate consta atât într-o acțiune cât și într-o inacțiune.
S-a mai arătat figurează cu declarații nedepuse la organul fiscal, astfel încât nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile reprezintă o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea, prin chiar nedepunerea documentelor creându-se premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.
A mai menționat apelanta că se creează legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a asociaților societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății) și prejudiciul creat (cauzat pentru neplata datoriilor astfel cum rezultă din cuprinsul tabelului definitiv), și constă în dezinteresul arătat față de funcționarea în condiții normale și de legalitate a societății.
În drept, au fost invocate prevederile art.466 și urm. N. C.pr.civ.; art.138 din Legea nr.85/2006; Legii nr.31/1990, cu modificările și completările ulterioare.
Cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Intimatul I. D. a depus la dosar întâmpinare, prin care s-a solicitat respingerea apelului.
În motivare, intimatul a arătat că, referitor la fapta prevăzută la art. 138 lit. c din legea nr. 85/2006, nu a fost indicată în mod concret nici acțiunea nici fapta care conduce la concluzia că pârâtul a dispus în interes personal continuarea unei activități care conducea persoana juridică la încetare de plată, fiind necesară administrarea de probe în acest sens.
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 lit. d, aceasta nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de-a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe. Faptul că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură sa ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Intimații C. A. F. și C. F. N. E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului promovat.
În motivare, intimații au arătat că apreciază criticile aduse de intimată ca vădit nefondate, având un caracter de generalitate, în special raportat la susținerea privind continuarea unei activități care a prejudiciat ceilalți creditori. Au precizat intimații că nu au dispus continuarea unei activități prejudiciabile pentru societate, ci din contră au depus toate eforturile în a achita datoriile acesteia unicul debit neachitat fiind cel datorat DGRFP București.
Referitor la inexistența faptei prevăzută de art. 138 lit. c, s-a apreciat că în moc corect instanța de fond a reținut că nu se impune admiterea cererii pe considerentul că nu există o legătură cauzală între situația economică a societății și acțiunile întreprinse de administratorul acesteia. În cauză, s-a învederat că neplata diferenței debitului s-a datorat faptului că societatea a intrat într-un declin financiar din lipsa comenzilor, precum și a faptului că foștii clienți au înțeles să contracteze servicii cu societăți care practicau prețuri sub piața de profil din domeniu.
S-a mai menționat că nici prin acțiunea introductivă și nici prin motivele de apel nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar putea conduce la concluzia că intimații ar fi dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în stare de încetare de plăți.
Cât privește reglementarea legală în prezenta cauză, intimații au menționat că legiuitorul nu a instituit prin art. 138 din legea nr. 85/2006 nicio prezumție legală de vinovăție, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi în situația în care ar fi întrunite cumulativ condițiile legale de angajare a răspunderii administratorilor.
S-a mai precizat că în prezenta cauză suntem în prezența unei forme de răspundere civilă delictuală, fiind necesară dovedirea și a culpei potrivit art. 1169 C.civ.
În drept, au fost invocate disp. art. 205, art. 249 C.proc.civ, art. 138 alin. 1 din legea nr. 85/2006, art. 131, 132, 133 și 134 C.proc.civ.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate și cu observarea prevederilor art.476 N.C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Sub un prim aspect, în ceea ce privește natura juridică a răspunderii ce face obiectul analizei în prezenta cauză, astfel cum a reținut și prima instanță, se constată că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Astfel, contrar susținerilor apelantei, natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, administratorului fiindu-i imputate săvârșirea unor delicte civile
și nu neexecutarea unor obligații contractuale.
Deși prin motivele de apel se expune ipoteza angajării răspunderii contractuale a intimaților, nu este oferit nici un argument în acest sens, respectiv temeiul juridic sau factual care ar îndreptăți o astfel de concluzie, manifestarea de voință a creditorului apelant pe de-o parte și a intimatului pe de altă parte în sensul de-a intra în astfel de raporturi contractuale. Împrejurarea că intimații ar avea calitatea de mandatari ai debitoarei aflată în procedura insolvenței, respectiv existența unor raporturi contractuale dintre debitoare și administratorul său izvorând din contractul de societate nu transferă automat același caracter raportului juridic pe care creditoarea îl are cu administratorul societății debitoare.
Faptele pe care apelanta-creditoare pretinde că ar fi fost săvârșite de către intimați au natura juridică a unor delicte civile, situație în care sunt aplicabile regulile acestei forme de răspundere, nefiind prezumat nici un element dintre cele care intră în structura răspunderii civile delictuale.
În consecință, fiind vorba de o răspundere delictuală, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Potrivit art. 138 alin. 1 litera c), este sancționată fapta membrilor organelor de conducere ale societății de a dispune, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Susține apelanta că intimatul - pârât se face vinovat de fapta prevăzută de art.138 lit. c invocând generic continuarea activității în interes personal de către acesta, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c din lege.
În ceea ce privește invocarea de către apelanta-creditoare a dispozițiilor articolului 27 din Legea nr.85/2006, Curtea constată că alin.1 are în vedere obligația societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii reglementată de legea nr.85/2006 în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea societății debitoare de a formula o astfel de cerere în cazul în care apariția stării de insolvență este iminentă. Prin urmare, încălcarea dispozițiilor alineatului 1 nu constituie motiv de ajungere în insolvență, căci această stare este deja instalată (iar pe de altă parte nu se circumscrie faptelor prevăzute de articolul 138 litera c), iar alineatul 2 are în vedere posibilitatea și nu obligația societății debitoare a de a formula cererea în caz de apariție a stării de insolvență iminentă. Ca atare, câtă vreme debitoarea are doar dreptul de a cere deschiderea procedurii, nu și obligația legală de a face, în cazul în care nu se adresează tribunalului aceasta comite o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit.
De asemenea, activitatea nerentabilă și managementul defectuos invocate de apelantă, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, nesusținute de nici o probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane. Pe de altă parte, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, în măsura indicării în concret și a dovedirii faptelor ilicite imputate administratorului, precum și faptul că întreaga activitate delictuală a acesteia a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. d din legea 85/2006, nedepunerea actelor contabile reprezintă un indiciu important pentru săvârșirea faptei ilicite invocate, însă doar dovedirea faptei nu poate conduce eo ipso la un prejudiciu, cu un cuantum dovedit. Pe de altă parte, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere a debitoarei existența faptei de neținere a contabilității în conformitate cu legea, fiind necesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvență. Iar pentru a putea reține existența acestei legături de cauzalitate legea impune ca solicitantul să își probeze în mod corepunzător ipoteza învederată, și nu doar prin invocarea unor prezumții simple.
În plus, Curtea reține că descrierea generică a faptelor prin reiterarea conținutului textelor de lege care reglementează acest tip de răspundere nu corespunde exigențelor probatorii pe care legea le impune, consecința fiind lipsa de temeinicie a cererii formulate, astfel cum în mod corect a reținut și judecătorul sindic.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților - pârâți săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit. c și d din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, și cu observarea prevederilor art.480 alin.1 N. C.pr.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în sector 2, București, Speranței, nr. 40 împotriva sentinței civile nr.1593/17.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. A. F., C. F. N. E., cu domiciliu ales la av. G. A.-B. - Tg-M., .. 3 și I. A. D., cu adresă de corespondență la I. FOTINIA - sector 6, București, .. 158, ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.06.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. B. A. C.
GREFIER
I. L. P.
Red. /tehnored/Jud. M.B./06 ex./08.07.2015
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător sindic – G. L. D.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
