Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1002/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1002/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2015 în dosarul nr. 17685/3/2013/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1002 A
Ședința publică de 12 iunie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A. G. S.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.725 din 23 ianuarie 2015 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul A. I. C. I..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Curtea constată ă nu sunt probe noi de administrat și, apreciind terminată cercetarea judecătorească, rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr 725/23.01.2015, pronuntata de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, s-a respins ca neintemeiata cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de reclamanta Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 4 impotriva paratului A. C. I..
In considerente, se arata ca, pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege, în sarcina membrilor organelor de conducere, trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei si prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să faca parte din organele de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege. Independent de cuantumul prejudiciului, raspunderea fiecaruia dintre conducatorii debitoarei sau persoanele prevazute la alin. 1 se va limita la prejudiciul cauzat cu vinovatie pentru fapta proprie sau fapta . modului in care legiuitorul a intrebuintat verbele in textul legii (“au dispus”, “in interes personal”, “au facut”, “au deturnat sau au ascuns”) s-a decis, prin interpretarea acestora, ca vinovatia trebuie sa imbrace forma intentiei, aceasta nefiind prezumata si trebuind a fi dovedita.
Reclamanta si-a intemeiat cererea pe dispozitiile art. 138 lit. c din Legea nr. 85/2006, fara sa faca dovada savarsirii de catre parat a faptelor respective.
In conformitate cu prevederile art. 1169 cod civil si cu principiul general de drept – actori incumbit probation – reclamanta trebuia sa dovedeasca existenta cumulativa a elementelor generale si speciale ale raspunderii patrimoniale.
Din continutul cererii formulate in contradictoriu cu paratul rezulta ca reclamanta se rezuma, in general, la invocarea unor aspecte teoretice privind angajarea raspunderii in conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 fara sa arate in concret care sunt faptele care se incadreaza in aceste dispozitii.
Reclamanta nu numai ca nu face dovada faptelor invocate din punct de vedere teoretic, dar nici nu arata care este legatura de cauzalitate dintre incalcarea unor norme dintr-o lege speciala si starea de insolventa a debitoarei.
Savarasirea unei fapte ilicite dintre cele prevazute limitativ de lege si existenta unui prejudiciu sunt doua dintre conditiile necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenata raspunderea unor persoane in temeiul art. 138.
Instanta trebuie sa retina ca insolventa a fost determinata in tot sau in parte de fapta ilicita a persoanelor impotriva careia este exercitata actiunea in raspundere civila.
Raportul cauzal trebuie sa existe intre vreuna dintre faptele prevazute de art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 si starea de insolventa a debitorului, in sensul ca prin savarsirea unei asemenea fapte debitorul a ajuns in imposibilitatea de a acoperi datoriile exigibile.
Din cererea formulata, asa cum s-a mentionat mai sus, nu rezulta care este raportul cauzal dintre presupusele fapte invocate a fi savarsite de catre parat si starea de insolventa a debitoarei.
S-a mai statuat ca reclamanta a facut doar afirmatii generice referitoare la continuarea activitatii in interes personal, fara a indica, in concret, elemente care sa duca la concluzia indeplinirii conditiilor prevazute la art. 138 lit. c) din lege.
O conditie esentiala pentru angajarea raspunderii pentru fapta prevazuta de art. 138 lit. c) din lege o reprezinta dovada interesului personal, in cauza nefiind facuta proba. Simpla continuare a unei activitati nerentabile, care duce vadit la insolventa nu este suficienta pentru stabilirea raspunderii daca nu este facuta si dovada interesului personal.
Acuzele aduse paratului constand in management defectuos si dezinteres nu sunt fapte sanctionate de art. 138 din lege. Jurisprudenta nu a validat astfel de cereri care au invocat drept temeiuri de fapt managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; urmarirea incasarilor propriilor creante; neplata creantelor bugetare; nedepunerea rapoartelor de administrare financiara; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget.
La data de 18.02.2015, Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 4 a formulat apel împotriva Sentinței Civile nr. 725/23.01.2015, pronuntata de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, prin care solicita admiterea apelului, modificarea sentinței si pe fond admiterea cererii formulate in temeiul art.138 lit.c din Legea nr. 85/2006 si obligarea paratului sa suporte in intregime pasivul neacoperit.
In motivare, se arata ca hotărârea instanței de fond lipsita de temei legal, fiind data cu aplicarea si interpretarea greșita a legii.
Se sustine ca, prin continuarea unei activități ineficiente, reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art. 27 din același act normativ, care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor acestei legi, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolventă.
Prin încălcarea acestor dispoziții legale se dovedește faptul că, prin continuarea activității societății care se afla în încetare de plăți, administratorul societății nu a făcut altceva decât să adâncească pierderile debitoarei (art. 138 lit. c). Societatea a acumulat în decursul timpului datorii care nu au putut fi achitate, dovadă fiind datoriile acesteia către bugetul de stat.
În această situație, formularea cererii prevăzute de art. 27 din același act normativ nu este o opțiune a debitorului, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încălca,
Dispozițiile art. 138 lit. c reprezintă o sancțiune care trebuie aplicată administratorului care a încălcat dispoziții imperative ale legii care impun obligația de a solicita stabilirea stării de insolventă, cu mențiunea că interesul acestora este prezumat. datorită faptului că mandatul în baza căruia a condus societatea comercială este unul comercial, prezumat a fi oneros (art. 72 din Legea 31/1990 rep.).
Fapta administratorului debitoarei de a nu depune documentele contabile cu ocazia lichidării evidențiază prin ea însăși că acesta a acționat contrar dispozițiilor legii, nu a permis verificarea situației fondurilor bănești și ale bunurilor societății, astfel încât imposibilitatea constatării exacte a situației patrimoniale a debitoarei sub aspectul activului și pasivului, în evoluția cronologică pe toată durata societății, este cauzată de conduita pârâtului, care a prevăzut consecințele atitudinii lui și chiar dacă nu le-a urmărit, le-a acceptat, consecința fiind aducerea în stare de faliment a societății și fraudarea creditorilor prin neputința de a-și recupera creanțele din activul patrimonial al societății falite.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plați, așa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea 85/2006, este o răspundere speciala care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului.
Răspunderea pe care o reglementează dispozițiile art. 138 din legea insolventei este o răspundere contractuală, administratorul fiind considerat culpabil, fără a mai produce alte dovezi împotriva acestuia, cu excepția aceleia de a se face constatarea, de către judecătorul sindic, a ajungerii societății la stadiul de încetare de plăți.
Neindeplinirea obligațiilor legale menționate mai sus creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor si creditelor societății debitoare de către pârâți în alte scopuri, dovedește culpa acestora în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Dispozițiile art. 138 al. 1 trebuie înțelese în sensul de mai sus întrucât ne aflam în fața unei norme speciale derogatorie de la dreptul comun. Prin săvârșirea oricărei fapte descrisă de art. 138, culpa persoanei trebuie examinată după criteriul bunului profesionist (bonus pater familias).
De asemenea, din actele depuse la dosarul cauzei rezulta ca mai multe categorii de obligații la bugetul de stat nu au fost vărsate la termenele prevăzute de lege, acumularea acestora precum si a dobânzilor si penalizărilor de intârziere aferente constituind cu siguranța unul din motive pentru care debitoarea a ajuns in incetare de plați.
Se apreciaza ca sunt întrunite toate cerințele legale pentru atragerea răspunderii patrimoniale, respectiv exista un prejudiciu, o fapta ilicita, o legătura de cauzalitate intre cele doua si prezumția de culpa a asociaților.
In ceea ce privește existenta unei fapte ilicite, se arata ca administratorul unei societăți este obligat sa solicite el insusi aplicarea dispozițiilor Legii 85/2006 nu numai in situația apariției stării de incetare de plați, ci chiar si in situația in care aceasta stare este iminenta.
In acest sens, pentru acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa. In acesta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dipozitiile Legii 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorul nu o poate încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit c) apar ca o sancțiune aplicata administratorului pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Fapta ilicita a asociaților si administratorului societății consta in exercitarea unui management defectuos, in sensul ca a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit societatea debitoare in starea de insolventa, iar dovada acesteia rezulta implicit din simpla ajungere a debitorului in incapacitate de plata. Cu privire la prejudiciul cauzat creditorilor, acesta deriva din starea de insolventa a debitorului si consta in imposibilitatea recuperării integrale, in condiții normale si la scadenta a datoriilor, astfel cum rezulta din tabelul obligațiilor debitoarei.
Legătura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu consta in dezinteresul arătat in ceea ce privește funcționarea normala cat si in condițiile de legalitate ale societății.
In privința prejudiciului, considera ca exista un prejudiciu cert cauzat instituției de către parați prin conducerea defectuoasa a societății, ce s-a stabilit in cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciara, prin întocmirea de către lichidatorul judiciar a tabelului final consolidat al obligațiilor debitoarei, tabel necontestat.
Sub aspectul culpei, se sustine, în privința izvorului răspunderii civile, ca acesta are atât sorginte delictuala (izvorand din nerespectarea obligațiilor legale), cat si contractuala (izvorâta din contractul de mandat pe care reprezentanții societății ii încheie cu societatea). Primează in acest caz calitatea de mandatar a reprezentanților societății.
Pe tot parcursul desfășurării procedurii de faliment si in cursul judecării cererii, intimații nu au făcut in niciun fel dovada existentei unor cauze care sa ii absolve de aceste obligații contractuale, rezultând in mod evident existenta culpei.
Referitor la legătura de cauzalitate, se invedereaza ca societatea comerciala este o grupare de persoane constituita pe baza unui contract de societate in care asociații se înțeleg sa pună in comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerț in scopul realizării de profit. Deci prin contractul de societate, asociații se obliga la săvârșirea anumitor acte de comerț de natura a produce profit. Fiind accesorii desfășurării activităților de comerț, depunerea documentelor contabile prevăzute de lege poate fi considerata de asemenea o acțiune accesorie desfășurării activității comerciale la care asociații sunt obligați in conformitate cu contractul de societate.
O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorii sau asociații săi manifesta un dezinteres total in ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate in conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget sumele constituite ca taxe si impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Singurul rezultat, previzibil de altfel, al acestei atitudini de dezinteres fata de prevederile legale ce guvernează si reglementează desfășurarea activității unei societăți comerciale este falimentul acelei societăți comerciale.
Acesta este raportul de cauzalitate intre faptele culpabile ale asociaților si administratorului ce constau in neindeplinirea obligațiilor legale (nerespectarea si neaplicarea legii) si prejudiciul creat creditorilor prin ..
Mai mult, nu se poate vorbi de neimplicare a administratorului in ajungerea in stare de faliment a societății atâta vreme cat a constituit, dar nu a virat la bugetul de stat, sume de natura impozitului pe profit sau impozit pe salarii. Deci societatea si implicit administratorul acesteia au obținut profit din activitățile comerciale desfășurate, fără sa plătească impozitele aferente.
Se mai mentioneaza ca, in temeiul art. 138 din lege, sunt răspunzători pecuniar, membri organelor de conducere "care au cauzat" ajungerea persoanei juridice la incetarea de plați prin una dintre faptele enumerate in text. Aceasta expresie "au cauzat" sugerează existenta raportului de cauzalitate intre fapta personala si prejudiciul suferit de averea debitorului si consecutiv de creditori, dar aplicarea textului are loc si in situația in care fapta a constituit condiții favorabile pentru ajungerea in insolventa. Starea de insolventa le este imputabila si solicitam sa suporte plata pasivului debitoarei.
Sumele care constituie prejudiciul cauzat Statului R. sunt sume aferente desfășurării activităților comerciale, sume care trebuiau sa fie plătite de către societate din încasări. Neplata lor a fost cauzata de dezinteresul total arătat de către administrator in îndeplinirea obligațiilor legale si contractuale (vărsarea la bugetul de stat a unor sume de natura impozitului pe profit este obligație legala).
Urmare a activității desfășurate de administratorii societății, societatea a intrat in încetare de plați, si pe cale de consecința in faliment, instituția fiind prejudiciata prin neplata impozitelor si taxelor, dobânzilor si penalităților aferente acestora.
In drept, se invoca art. 466 si urm. Cod Procedura Civila, Legea. 85/2006.
Se solicita judecarea cauzei in lipsa, in condițiile art. alin. 411 alin 2 din Codul de procedura civila.
În conformitate cu prevederile art. 229 din OG 92/2003, republicat -Codul de Procedura Fiscala, organele fiscale sunt scutite de taxe, tarife, comisioane sau cauțiuni pentru cererile, acțiunile si orice alte masuri pe care le indeplinesc in vederea administrarii creanțelor fiscale.
Intimatul nu a depus intampinare.
Curtea nu a administrat probe noi, nefiind depuse.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 479 Cod Pr Civ (2010), Curtea apreciază nefondat apelul, pentru următoarele considerente:
Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâtul-intimat a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la pierderi insemnate si nu a solicitat aplicarea dispozitiilor Legii nr 85/_.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, avand in vedere ca, prin prezentul apel, apelanta apreciaza ca suntem pin prezenta raspunderii contractuale.
Aceasta sustinere nu poate fi primita.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si paratul - administrator al societatii falite nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat nu este incheiat intre creditoare si parat, ci intre acesta din urma si societate. Avand in vedere ca apelanta este tert fata de contractul de mandat sau contractul societar, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864/1357 Cod civil 2009 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006. Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca paratul a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea în care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Apelanta a susținut că pârâtul nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
Deși apelanta a sustinut că administratorul a exercitat un management defectuos, o asemenea ipoteză nu este reglementată de dispozițiile legale printre faptele pentru care se poate dispune atragerea răspunderii patrimoniale.
Sustinerea apelantei in sensul ca dezinteresul fata de prevederile legale ce guverneaza desfasurarea activitatii unei societati (dezinteres ce ar rezulta din nerespectarea si neaplicarea legii si din nedepunerea documentelor contabile prevazute de lege) a condus la falimentul societatii are un caracter general, teoretic, speculativ, nefiind sustinuta de un minim de probe. Mai mult, nedepunerea documentelor contabile de catre administrator nu are nicio legatura cu fapta ilicita invocata de apelanta (continuarea activitatii in folos personal).
În ceea ce privește asertiunea apelantei potrivit căreia culpa paratului ar fi prezumata, dat fiind faptul ca primeaza calitatea de mandatar al reprezentantului societatii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi primită. Astfel cum s-a retinut mai sus, natura juridică a răspunderii administratorului societății poate fi una contractuala atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, în condițiile în care mandatul este cuprins in actul constitutiv sau hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului. Or, în cauză, apelanta-creditoare este terț față de contractul de mandat invocat, astfel încât nu se poate prevala de obligațiile născute în sarcina pârâtului din acest mandat.
D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți, situație ce nu se regăsește în cauză.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 480 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 4 A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.725 din 23 ianuarie 2015 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul A. I. C. I. cu domiciliul în București, ., nr.11, ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.06.2015.
Președinte, Judecător,
A. L. Z. D. V.
Grefier,
A. G. S.
Red.Jud. ALZ/28.07.2015
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Președinte: M. Z.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 293/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
