Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1003/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1003/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2015 în dosarul nr. 21657/3/2013/a1
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.1003 A
Ședința publică de 12 iunie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. L. Z.
JUDECĂTOR D. V.
GREFIER A. G. S.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de apelantele DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE și H. M. A. împotriva sentinței civile nr.230 din 9 ianuarie 2015 pronunțate de Tribunalul București-secția a VII a Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelanta H. M. A. prin avocat C. N., cu împuternicire avocațială nr._ din 24 martie 2015, lipsă fiind apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apelanta prin avocat arată că alte cereri prealabile nu mai are de formulat.
Curtea acordă cuvântul pe cererea de probatorii.
Apelanta prin avocat solicită proba cu înscrisuri, respectiv cele deja atașate la dosarul cauzei și depune extrasul Buletinului Procedurilor de Insolvență nr._ din 29 octombrie 2014 cu privire la închiderea procedurii insolvenței.
Față de proba cu înscrisuri solicitată de către apelanta H. M. A., apreciind-o utilă, urmează să o încuviințeze.
Nemaifiind alte probe de administrat, Curtea constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pe apelurile promovate.
Apelanta H. M. A. prin avocat solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul obligării reclamantei Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București – Administrația Sector 1 la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.365,35 lei suportate de pârâtă în legătură cu soluționarea în primă instanță a cauzei.
Susține că instanța fondului a respins cererea de atragere a răspunderii, soluția fiind total greșită, în sensul că debitoarea este obligată să suporte cheltuielile de judecată de la fondul cauzei.
Precizează că societatea debitoare nu a fost parte în cauză, societatea fiind radiată, astfel încât măsura înscrierii creanței pârâtei în tabel nu se mai poate face.
Din punctul său de vedere, partea care a căzut în pretenții la fond a fost DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE și nu societatea debitoare.
Apreciază că instanța de fond în mod greșit a dispus diminuarea onorariului avocațial, având în vedere că există fișe de timp ce arată câți avocați au lucrat și ce activități au prestat.
Pe apelul apelantei DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE solicită respingerea acestuia, menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, motivat de faptul că acesta este un apel standard, afirmațiile fiind generice, nefiind probat niciun aspect.
În cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
CURTEA
Deliberand, retine urmatoarele:
Prin sentinta civila nr. 230 din 9 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulată de reclamanta DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 1 în contradictoriu cu pârâta H. M. A., fiind obligata debitoarea . SRL la plata sumei de 2500 lei catre parata cu titlu de cheltuieli de judecata, dispunandu-se inscrierea acestui debit in tabelul creditorilor
In considerente, s-a retinut ca raspunderea reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci cand, prin savarsirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, acestia au contribuit la ajungerea societatii debitoare in stare de insolventa.
Natura juridica a raspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei raspunderi speciale, care imprumuta cele mai multe din caracteristicile raspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata raspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale raspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate si culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate in dispozitiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolventa.
Ca atare, aceasta forma de raspundere reglementata de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o raspundere contractuala izvorata din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la raspunderea contractuala.
Totodata, s-a apreciat ca nu sunt suficiente simple afirmatii pentru a opera angajarea raspunderii patrimoniale, deoarece partilor le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-si dovedi sustinerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura sa atraga in mod automat raspunderea membrilor organelor de conducere caci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere in sarcina acestora, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Prin urmare, toate conditiile raspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperand nicio prezumtie de culpa.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care acestia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
In ceea ce priveste fapta prevazuta de dispozitiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006,simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este in masura a atrage aplicabilitatea dispozitiilor legale mentionate,ci trebuie sa se arate in concret care sunt faptele savarsite de asociati care au dus la insolventa societatii.
Prin reglementarile din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumtie legala de vinovatie si de raspundere, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dar dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii in stare de insolventa.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret care sunt activitatile dispuse de asociati, modalitatea in care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, si nu in ultimul rand faptul ca acestea ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi retinuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Nu exista legatura de cauzalitate intre neformularea cererii de deschidere a procedurii in termen de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa intrucat aceasta este anterioara faptei, astfel cum rezulta chiar din dispozitiile legale mentionate.
Pentru aceste motive, tribunalul va respinge ca neintemeiata cererea de atragere a raspunderii patrimoniale formulata de catre reclamantul Directia Generala a Finantelor Publice a Municipiului Bucuresti in reprezentarea Administratiei Finantelor Publice Sector 4 impotriva paratei H. M. A..
La data de 25.02.2015, parata H. M. A. a declarat apel impotriva sentintei civile nr. 230 din 9 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, prin care a solicitat schimbarea in parte a hotararii in sensul obligarii reclamantei la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 8365,35 lei, cu cheltuieli de judecata.
In motivare, se arata ca societatea Best Home Solutions S.R.L. (denumită în continuare „Best Home" sau „Societatea") a fost înființată în anul 2008, având ca obiect de activitate principal activitățile imobiliare pe bază de comision, calitatea de administrator al Societății aparținând subsemnatei.
În desfășurarea activității sale profesionale, societatea a încheiat cu S. & Partners Investments S.R.L. contracte de prestări servicii care vizau intermedierea achiziționării de imobile care puteau fi transformate sau amenajate în centre de diagnostic și tratament.
În contextul economic de la acel moment, la data de 03.04.2012, Societatea și cocontractantul său menționat anterior au decis de comun acord încetarea raporturilor contractuale al căror obiect nu s-a putut realiza, sens în care au procedat la stornarea facturilor emise de Best Home, totodată înțelegând să renunțe și la dreptul de a solicita orice penalități de întârziere a plății acestora.
Având în vedere că Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a acceptat stornarea efectuată, însă nu a admis și stornarea penalităților de întârziere calculate, în considerarea acestor debite înregistrate, apelanta, în calitate de administrator, a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva Best Home, cerere ce a fost admisa, prin încheierea din data de 21.06.2013.
Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București (denumită în continuare „DGRFP" sau „reclamanta"), în calitate de creditor unic al debitoarei, a fost înscrisă în tabelul creanțelor cu suma de 334.896 lei, reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat al statului, în concret fiind vorba despre echivalentul penalităților calculate și neacceptate de către aceasta spre stornare.
Prin Hotărârea nr. 8493/17.10.2014, Tribunalul București, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, a închis procedura insolvenței împotriva Best Home, dispunând radierea acesteia din Registrul Comerțului București.
La data de 07.04.2014, DGRFP a formulat o cerere angajare a răspunderii subsemnatei, conform art.138 din Legea nr.85/2006, pe rolul Tribunalului București formându-se Dosarul nr._ .
In privinta hotararii atacate, se invedereaza ca aceasta nu este motivata corespunzator.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, impune instanțelor judecătorești obligația motivării hotărârilor pronunțate.
În speță, instanța de fond nu face absolut nicio mențiune în cuprinsul considerentelor. Deși a procedat la probarea cheltuielilor de judecată solicitate prin înscrisuri justificative care atestă valoarea de 8.365,35 lei, instanța de fond a statuat exclusiv prin dispozitiv în sensul obligării debitoarei radiate la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de numai 2.500 de lei, sentința apelată necuprinzând niciun fel de motivare sau de mențiune relativă la diminuarea onorariului avocațial.
Se mai invoca greșita obligare a BEST HOME SOLUTIONS SRL la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nefiind nici măcar parte în prezenta cauză.
Mai mult, astfel cum reiese din extrasul de pe portalul instanțelor, prin Hotărârea nr. 8493/17.10.2014, pronunțată în Dosarul nr._ 13, Tribunalul București a închis procedura insolvenței împotriva debitorului Best Home, dispunând, totodată, radierea acestei societăți din Registrul Comerțului București. Astfel, dispoziția instanței de fond în sensul înscrierii apelantei în tabelul creditorilor debitoarei Best Home cu suma reprezentând cheltuieli de judecată acordate în prezenta cauză este nu numai vădit greșită, dar și imposibil de pus în executare.
Date fiind dispozițiile clare ale art. 453 alin. (1) C.pr.civ. și soluția pronunțată de Tribunalul București pe fondul cauzei în sensul respingerii acțiunii formulate de DGRFP, rezultă necesitatea admiterii apelului formulat și a modificării corespunzătoare a Sentinței apelate, în sensul obligării părții care a căzut în pretenții, DGRFP, la plata cheltuielilor de judecată către subsemnata.
Se mai sustine ca instanța de fond a procedat în mod greșit la diminuarea onorariului avocațial
Având în vedere că DGRFP se află în culpă procesuală, fiind partea care a pierdut litigiul, instanța de fond nu numai că a dispus în mod greșit obligarea societății insolvente radiate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, dar, în mod eronat, le-a și redus în proporție de aproximativ 70%. Astfel, deși cheltuielile de judecată solicitate au fost probate prin factura nr. TZA_/24.06.2014, precum și prin dovezile de încasare aferente acestora, instanța a dispus în mod greșit obligarea Best Home la plata sumei de numai 2.500 lei.
Desi motivarea reducerii onorariului avocațial pretins lipsește cu desăvârșire, dat fiind cuantumul sumei reținute în Sentința apelată cu titlu de cheltuieli de judecată datorate, se poate presupune că instanța de fond a considerat că respectivele cheltuieli reprezentând onorariul avocațial nu s-ar justifica, si ca ar fi disproporționate față de volumul de muncă depus.
Se apreciaza că onorariul de avocat achitat este rezonabil prin raportare la valoarea, complexitatea pricinii și munca depusă de avocat, pentru argumentele de mai jos.
Sub un prim aspect, se arata ca dosarul a presupus o muncă documentată și complexă din partea apărătorului, constând în analiza criticilor invocate prin cererea de chemare în judecată, analiza legislației specifice, a doctrinei și jurisprudenței relevante.
Din analiza fișei de timp atașată facturii invocate rezultă că prestarea serviciilor de asistență juridică a fost realizată în concret de 3 avocați, având un grad de senioritate diferită, onorariile percepute fiind în acord cu dispozițiile art.127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat.
Se subliniaza și că redactarea lucrărilor de către avocații S.C.A. Țuca Z. & Asociații implică respectarea unor anumite exigențe de redactare (atât din perspectiva calității, cât și a acuității informațiilor) și standarde de lucru (precum revizuirea documentelor) care implică, de regulă, aportul a cel puțin doi avocați. În acest context, un document procesual sau orice alt tip de lucrare juridică implică o durată de realizare evident mai mare decât pentru ipoteza în care ar fi implicat munca unui singur avocat. Pe cale de consecință, onorariul aferent acestei activități trebuie să reflecte munca depusă de toți avocații. În plus, documentele procesuale depuse de Societate în primă instanță în discuție conțin apărări expuse exhaustiv, întâmpinarea având aproape 13 pagini.
Sub un al doilea aspect, se arata ca onorariul a fost stabilit inter partes, conform art. 127 alin. (2) și (3) din Statut, ținând seama de o . elemente relevante, precum: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit, natura, dificultatea cazului, importanța intereselor clientului în cauză, notorietatea, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului, situația financiară a clientului.
Potrivit jurisprudenței, posibilitatea acordată instanței de a micșora onorariul avocațial a fost instituită de art. 451 alin. (2) C.pr.civ. spre a se împiedica un eventual abuz de drept din partea celui care a câștigat procesul, însă acesta nu este abuziv dacă este justificat de proporționalitatea muncii depuse de către avocat și de complexitatea cauzei.
În drept, se invoca dispozițiile art.470 și urm. din C.pr.civ., textele indicate in cuprinsul cererii de apel.
În probațiune, se solicită proba cu înscrisuri.
Cererea de apel a fost timbrata cu taxa judiciara de timbru in cuantum de 60 lei.
La data de 26.02.2015, apelanta Directia G. Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 1 a depus cerere de apel împotriva Sentinței Civile nr. 230 din 9 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, prin care solicita admiterea apelului, modificarea sentinței atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a paratei.
In motivare, se apreciaza că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispuna continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii anterior deschiderii procedurii.
In vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arată că debitorul aflat in stare de insolvență este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență si va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă.
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
In aceasta situație, formularea unei cereri întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încalcă, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările si completările ulterioare, obligațiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, iar, conform art. 374 Cod comercial, ]mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in Registrul Comertului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar si pentru culpa comisa in executarea lui, culpa ce poate consta atât . si . unei acțiuni, ori neluarea unei masuri atunci când acea acțiune sau acea măsura trebuie sa fie întreprinsa de o anumita persoana).
Se invoca faptul ca, din coroborarea art 73 alin 1 cu art 10 alin 1 din Legea nr 82/1991, rezulta ca raspunderea pentru conducerea contabilitatii revine administratorului societatii, iar actelor cerute constituie o premisa pentru atragerea raspunderii personale patrimoniale.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv nu a tinut contabilitatea conform prevederilor legale si continuarea activitatii ce ducea la incetare de plati) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
In drept, se invoca art. 466 Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr 82/1991, OG nr 92/2003.
Prezentul apel este scutit de plata taxelor de timbru si timbru judiciar, în conformitate cu dispozițiile art. 229 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 30 din OUG nr 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
In temeiul art 223 alin. 3 din Codul de procedură civila, se solicita judecarea cauzei în lipsă.
Intimata H. M. A. a depus intampinare, la data de 25.03.2015, prin care a solicitata respingerea apelului declarat de DGRFP, ca neintemeiat.
In sustinere, se arata ca nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii subsemnatei în temeiul prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Se sustine că angajarea acestui tip de răspundere presupune îndeplinirea condițiilor proprii răspunderii delictuale de drept comun, adaptate specificului răspunderii speciale reglementate de prevederile legale evocate.
Se mai invedereaza ca niciunul dintre motivele de apel invocate inițial de către apelanta-reclamantă prin cererea introductivă de instanță și reluate, ulterior, în cadrul apelului formulat, nu îndeplinește condițiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii subsemnatei.
Fapta ilicită prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006 constă în luarea unei decizii în baza căreia este continuată de către debitor o activitate care în mod vădit este în măsură să îl prejudicieze sub aspect financiar, în sensul aducerii sale în starea de încetare de plăți, dublată de înregistrarea unui câștig personal pentru făptuitor.
Astfel cum a reținut și instanța de fond, prin Sentința apelată, în ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art.138 lit. c) din legea nr._, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la insolventa societății.
Prin raportare la indentitatea de argumente între acțiunea formulată și calea de atac de care a uzat DGRFP, se reia sintetiza jurisprudenței pe care a invocat-o la fondul cauzei, în apărarea sa.
Se mai arata că apelanta-reclamanta nu probează în niciun fel existența vreunei fapte culpabile săvârșite de apelanta, în calitate de administrator al Societății, însă aceasta nici nu arată în ce fel continuarea activității Societății i-a adus și un folos personal.
Necesitatea dovedirii acestei condiții suplimentare a fost statuată de practica de specialitate.
Interesul personal în continuarea activității debitoarei nu este nici măcar amintit de către apelanta-reclamantă, aceasta admițând în acest fel inexistența acestuia, fapt ce dovedește netemeinicia acțiunii formulate.
Se mentioneaza că numai continuarea activității societății nu este de natură a antrena răspunderea patrimonială a membrilor organelor sale de conducere. În acest sens s-a exprimat și practica de specialitate.
Simpla calitate a pârâtei de administrator al societății nu poate duce la concluzia că aceasta a săvârșit faptele care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lui, atâta timp cât apelanta - reclamanta nu aduce probe certe în acest sens.
Raportat la invocarea de către apelanta-reclamantă a caracterului oneros al mandatului administratorului Societății, se arăta că între M. H. și Best Home a fost încheiat la data de 03.01.2013 un contract individual de muncă11, pârâta primind salariul minim pe economie pentru activitatea desfășurată în calitate de economist.
Prin urmare, remunerația primită într-un cuantum foarte redus din partea Societății pentru o perioadă scurtă de timp nu demonstrează faptul că ar fi obținut un pretins câștig personal sau că a dispus continuarea activității Societății în vederea obținerii unui astfel de câștig.
Se invoca faptul ca nu sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006
În prezenta cauză apelanta-reclamanta DGRFP nu a probat în niciun fel existența vinovăției pârâtei în săvârșirea vreunei fapte care să intre sub incidența dispozițiilor art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Potrivit afirmațiilor apelantei-reclamante, reluate în cadrul apelului formulat, în prezenta cauză legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare și prejudiciul creat constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
In acest sens, se arată ca, după efectuarea celor necesare pentru remedierea situației Societății cu privire la debitele înregistrate de autoritățile fiscale, a așteptat clarificarea acestora, iar, în data de 08.05.2013, constatând că autoritățile fiscale refuză în mod nejustificat să procedeze la înlăturarea din evidențele fiscale a obligațiilor privind penalitățile acumulate în considerarea unor facturi a căror stornare a fost acceptată și având în vedere că Societatea nu mai înregistra niciun venit, a demarat demersurile necesare în vederea supunerii Best Home procedurii insolvenței.
De asemenea, deși cererea de atragere a răspunderii este întemeiată pe prevederile art.138 alin.(1) lit. c) din legea insolvenței, în mod similar acțiunii formulate, prin apelul formulat, DGRFP face referiri și la câteva prevederi legale în materie de contabilitate a persoanelor juridice, limitându-se la redarea în integralitate a textul de lege, fără a formula vreo pretenție prin raportare la acesta.
Insa, nu este suficientă o simplă afirmație a unei creditoare sau o simplă apreciere a lichidatorului pentru a se putea antrena o astfel de răspundere, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii organelor de conducere ale debitoarei insolvente numai după administrarea de dovezi care să ducă efectiv la concluzia că prin săvârșirea faptelor expres și limitativ prevăzute de lege, s-a cauzat ajungerea debitorului în stare insolvență, fapt ce nu a fost probat în niciun fel în prezenta cauză.
În drept, se invoca art.205 și urm. din C.pr.civ., precum și pe celelalte dispoziții legale dîn cuprinsul prezentei.
În dovedire, se solicită proba cu înscrisuri.
Curtea a incuviintat pentru intimata-parata proba cu inscrisuri, in cadrul careia s-a atasat extras din BPI nr_/29.10.2014.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, precum si a dispozitiilor art 479 Cod Pr Civ (2010), Curtea apreciază nefondat apelul declarat de reclamanta-apelanta DGRFP-AFP Sector 1, pentru următoarele considerente:
I. Creditoarea și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare, susținând că pârâta-intimata a dispus continuarea unei activități care ducea in mod vădit la pierderi insemnate si nu a solicitat aplicarea dispozitiilor Legii nr 85/_.
Prealabil, trebuie stabilita natura răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Prin prezentul apel, apelanta invoca indirect faptul ca ne-am afla pe taramul raspunderii contractuale (derivate din mandatul incheiat intre administrator si societate) unde culpa se prezuma.
Aceasta sustinere nu poate fi primita.
Natura juridică a răspunderii instituite de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale. Astfel, aceasta raspundere se angajeaza nu in baza contractului de mandat incheiat intre societate si membri din conducere, ci a faptelor ilicite limitativ prevazute. De altfel, ca sa opereze o raspundere contractuala este necesar sa existe un contract intre partea care a suferit un prejudiciu (prin incalcarea clauzelor contractuale) si celalalt co-contractant, care a produs prejudiciu. Or, in speta, intre creditoarea-reclamanta si parata - administrator al societatii debitoare - . SRL - nu s-a incheiat o astfel de conventie. Contractul de mandat invocat nu este incheiat intre creditoare si parata, ci intre aceasta din urma si societate. Avand in vedere ca apelanta este tert fata de contractul de mandat, aceasta nu poate invoca o raspundere contractuala.
In plus, trebuie subliniat ca, potrivit dreptului comun, cand un tert este vatamat printr-o fapta (actiune/omisiune) care isi are izvorul . contractanta vinovata de producerea prejudiciului nu raspunde fata de tert in virtutea contractului, ci a raspunderii delictuale sau penale, dupa caz.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ. 1864/1357 cod civil 2009 (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care dobândesc în această situație unele conotații speciale.
Asadar, săvârșirea unei fapte ilicite se refera la una din actiunile/omisiunile prevăzute limitativ de art 138 alin 1 din legea nr 85/2006.
Prin prejudiciu se intelege pasivul societatii debitoare aflate in insolventa ce nu a putut fi acoperit in cursul procedurii. Acestea sunt două condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii patrimoniale. In plus, reclamantul trebuie să dovedească vinovatia paratului, precum si faptul că insolvența a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă delictuala. Legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție în sarcina membrilor organelor de conducere, ci a reglementat posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale după administrarea de dovezi privind săvârșirea faptelor menționate, al căror rezultat a fost insolvența societății sau a contribuit la ajungerea societatii in insolventa.
Referitor la fapta invocata si prevăzută de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, Curtea reține că nu s-a probat în concret faptul ca parata a dispus, in interes personal, continuarea unei activități care ducea, in mod vădit, persoana juridica la încetarea de plați, modalitatea in care s-a realizat aceasta fapta, perioada de timp în care a fost săvârșită, precum si faptul ca aceasta fapta ar fi produs sau ar fi contribuit la starea de insolvență.
Simpla continuare a unei activități nerentabile, care duce la insolvență nu este suficientă pentru stabilirea răspunderii daca nu este făcuta și dovada interesului personal.
Apelanta a susținut că pârâta nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că acesta a continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal.
Totodată, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat această stare, în timp ce neformularea cererii prevăzute de art. 27 din lege presupune o inacțiune a administratorului, ulterioară apariției insolvenței.
In plus, Curtea constata ca, in cuprinsul raportului privind cauzele si imprejurarile ce au dus la aparitia insolventei intocmit de lichidatorul CII B. M. G. (f 50, dosar TB nr_ 13), se mentioneaza, in urma analizarii datelor financiar contabile ale debitoarei, ca in anul 2010 firma a avut profit, iar in 2012 a inregistrat pierderi. Cum parata-intimata a formulat cererea de deschidere a procedurii insolventei in iunie 2013 nu i se poate imputa ca ar fi stat in pasivitate o perioada indelungata de la momentul constatarii pierderilor si pana la data sesizarii instantei.
Concluzionând, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 8 din Legea nr. 85/2006, va respinge apelul declarata de reclamanta DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 1 ca nefondat.
II. În ceea ce priveste apelul formulat de apelanta-parata H. M. A., Curtea retine ca acesta vizeaza solutia pronuntata asupra capatului referitor la cheltuielile de judecata.
Prima critica se refera la nemotivarea capatului accesoriu sub aspectul obligarii debitoarei la plata onorariului sau a diminuarii cuantumului onorariului avocatial.
In acest sens, Curtea constata ca, prin sentinta civila nr. 230 din 9 ianuarie 2015, tribunalul a acordat paratei suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecata (onorariu avocatial). Insa, conform facturii nr 1922/24.06.2014 si OP –urilor din 17.12.2014 si 08.01.2015, parata a facut dovada achitarii unui onorariu in cuantum de 8365,5 lei.
Desi dispozitiile art 451 alin 2 Cod Pr Civ permit reducerea onorariului avocatial, aceasta masura trebuie sa fie motivata de catre judecator, intrucat reprezinta o solutie la o cerere formulata de partea care a castigat procesul.
In cauza, judecatorul sindic nu a justificat de ce se impune diminuarea onorariului. De asemenea, judecatorul sindic nu a furnizat o minima argumentatie in legatura cu solutia obligarii societatii falite la plata cheltuielilor de judecata, motiv pentru care Curtea apreciaza ca aceasta critica este fondata, aceste omisiuni incalcand dreptul la un proces echitabil (ce include ca si componenta si dreptul de a cunoaste argumentele care au condus instanta la adoptarea unei solutii).
Cea de-a doua critica are in vedere gresita obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecata.
Astfel, se retine ca, potrivit art 453 alin 1 Cod Pr Civ, partea care a pierdut procesul va fi obligata la cererea partii care a castigat litigiul sa-i achite cheltuielile de judecata, ce se compun, conform art 451 alin 1 Cod pr civ, din taxa judiciara de timbru, onorariu avocatial, onorariu de expert, cheltuieli martor, de transport, precum si orice alte cheltuieli efectuate de parte pentru sustinerea procesului.
In cauza, partea care a castigat litigiul este parata H. M. A., iar cea care a pierdut este reclamanta-creditoare DIRECTIA GENERALA REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI in reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 1, astfel incat, in raport cu prevederile art 453 alin 1 Cod Pr Civ, cea care trebuie sa suporte cheltuielile de judecata este creditoarea. De altfel, solutia pronuntata de tribunal nu isi gaseste temei legal nici in codul de procedura civila, nici in legea speciala a insolventei (legea nr 85/2006), iar obligarea societatii falite la plata onorariului, cu consecinta inscrierii sumei in tabelul creditorilor, in conditiile in care, la momentul pronuntarii (09.01.2015), debitoarea era radiata (a se vedea extras BPI nr_/29.01.2014-f 39, dosar C.) este lipsita de finalitate, parata neputand recupera vreodata respectivele cheltuieli. De asemenea, atat timp cat initiativa formularii cererii de atragere a raspunderii patrimoniale a paratei si sesizarea instantei nu au apartinut debitoarei, ci creditoarei DGRFPB, nu se justifica obligarea primei la suportarea cheltuielilor de judecata.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciaza ca si acest motiv de apel este intemeiat.
Din aceasta perspectiva, calea de atac promovata de apelanta H. M. A. va fi admisa, cu consecinta schimbarii sentintei in parte in sensul obligarii reclamantei DGRFPB-AFP Sector 1 la plata cheltuielilor de judecata catre parata-apelanta.
In ceea ce priveste cuantumul acestor cheltuieli, avand in vedere ca apelanta a criticat si diminuarea onorariului, Curtea va examina in continuare acest aspect.
Art. 36 din Legea 51/1995 prevede ca actul juridic dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.
Insa, conform art 451 alin 2 C., instanta poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.
Sub aspectul raporturile juridice stabilite între avocat și client, orice imixtiune din partea vreunui organ al statului este inadmisibilă, astfel cum rezultă din disp art 36 din Legea 51/1995. Art 453 C. determină, insa, opozabilitatea contractului încheiat între avocat și clientul său (care și-ar fi produs efectele, în lipsa unui astfel de text legal, numai între părți, conform principiului relativității efectelor contractului) și terțelor persoane. Cum fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, înseamnă că acel contract, încheiat de partea ce a câștigat procesul cu avocatul său își va produce efectele și față de partea care a pierdut procesul - deși aceasta nu a participat, nici personal, nici prin reprezentare, la încheierea contractului respectiv – în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, ce guvernează materia răspunderii civile delictuale. Însă, dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este susceptibil de a fi cenzurat. Ca atare, instanța are posibilitatea să îl oblige pe cel care a pierdut procesul să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea ce a câștigat procesul.
Curtea reține că, prin aplicarea disp art 451 alin 2 teza ultima C., nu se intervine în contractul de asistență judiciară, care își produce pe deplin efectele între părți, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, în raport de mărimea pretențiilor și complexitatea cauzei.
În speță, onorariul apărătorului de 8365,35 lei nu este justificat în raport cu criteriile anterior menționate.
Astfel, complexitatea cauzei este una minima, acest tip de actiune (atragere a raspunderii patrimoniale in temeiul art 138 lit c din legea nr 138/2006) promovat de reclamanta DGRFPB fiind unul standard, pe care creditoarea le introduce impotriva tuturor membrilor din conducerea firmelor falite, atunci cand nu isi recupereaza valoarea creantei la masa credala, iar jurisprudenta Tribunalului si a Curtii in aceasta materie este constanta si previzibila.
In plus, procesul nu a avut decat doua termene de judecata unul pentru a se comunica intampinarea catre reclamanta si cel final pentru punerea concluziilor), iar probatoriul administrat nu a fost unul complex, parata depunand ca inscrisuri contractul sau de munca si fisa sintetica de calcul accesorii pentru . SRL.
De asemenea, Curtea apreciaza ca importanta litigiului si complexitatea acestora nu justifica interventia a 3 avocati (astfel cum reiese din fisa atasata facturii din 24.06.2014 (f 43-44, dosar TB) a caror activitate s-a suprapus partial (de ex cea de analiza doctrina si jurisprudenta).
In acest context, luand in considerare minima complexitate a spetei, durata procesului, volumul de activitate, Curtea are in vedere ca onorariul solicitat nu este adecvat, motiv pentru care va reduce onorariul avocațial de la suma de 8365,35 lei la suma de 4000 lei, onorariu ca va fi pus in sarcina reclamantei DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.230 din 9 ianuarie 2015 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII a Civilă în dosarul nr._, in contradictoriu cu intimata H. M. A. cu domiciliul in Bucuresti, .-12, . si domiciliul procesual ales la SCA ȚUCA Z. & ASOCIAȚII, din București, ..4-8, clădirea America House, ., ., ca nefondat.
Admite apelul declarata de apelanta H. M. împotriva aceleiași sentințe pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ .
Schimbă în parte sentința în sensul că obligă reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE la plata sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta H. M. A., urmând a respinge restul pretențiilor referitoare la cheltuieli.
Menține restul dispozițiilor.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12.06.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. L. Z. D. V.
GREFIER,
A. G. S.
Red.Jud. AMLZ/28.07.2015
Nr.ex.: 4
Fond: Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă
Președinte - judecătorul-sindic: P. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
