Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 319/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 319/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-03-2015 în dosarul nr. 32486/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2707/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 319/2015
Ședința publică de la 02 Martie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E. R.
JUDECĂTOR G. G.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.7403/19.09.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. I..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.7403/19.09.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._ a fost respinsă cererea ca neîntemeiată, formulată de reclamantul DGRFPB - ÎN REPREZENTAREA AFP SECTOR 6, în contradictoriu cu pârâta M. I..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin cererea formulată de reclamantul Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finantelor Publice Sector 6 s-a solicitat obligarea pârâtei M. I., administratorul debitorului ., la suportarea pasivului societatii debitoare.
În motivare, în fapt, a arătat că pârâta a desfășurat activități ce duceau în mod vădit societatea la starea de insolvență. Nu a depus cerere de deschidere a procedurii insolvenței. Nu a depus bilanțurile contabile.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 138 alin 1 lit c) și d) din Legea nr. 85/2006.
Pârâta nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:
Conform art.138 din Legea nr.85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a)au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b)au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c)au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d)au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e)au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f)au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g)în luna precedenta încetării plaților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societatii debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Tribunalul reține însă că, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în dispozițiile art.138 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, consideră acesta, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece parților le revine, potrivit art.1169 C.civ., sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege, iar în cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres și limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la insolvența societății.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în concret care sunt activitățile dispuse de asociați, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită.
Nu există legătură de cauzalitate între neformularea cererii de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență întrucât aceasta este anterioară faptei, astfel cum rezultă chiar din dispozițiile legale menționate.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu ar fi ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lui în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către reclamantul Direcția G. a Finantelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6 împotriva pârâtei M. I..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea apelului se susține, în esență, că hotărârea apelată este lipsită de temei legal, deoarece erau îndeplinite condțiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006.
Astfel, referitor la art. 138 alin. 1 lit. c) din lege, se arată că reprezentanții debitoarei aveau obligația de a formula cerere de deschidere a procedurii insolvenței, iar nu să dispună continuarea activității debitoarei. De aceea, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006.
În ce privește art. 138 alin. 1 lit. d) se susține că debitoarea nu a depus declarații fiscale potrivit legii, astfel că, în opinia sa, atrage răspunderea reprezentanților debitoarei.
Analizând sentința apelantă prin prisma criticilor invocate de apelantă în motivele de apel, Curtea apreciază că apelul este nefondat și, în temeiul art. 480 din Noul Cod de procedură civilă urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementează răspunderea acestor persoane din conducerea societății debitoare atunci când acestea: ”au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.”, dacă și numai dacă, prin aceasta „... au contribuit la ajungerea debitorului în această situație - în stare de insolvență - s.n. „, Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că administratorul a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activității societății.
Afirmarea de către apelantă a existenței interesului personal al pârâtului pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile art. 1169 din C.civil prevăzute de Legea nr. 85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor prevăzute la art. 138 din această lege.
În acest sens, Curtea reține ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență, la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din Codul civil .
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. d), acesta obligă la dovedirea oricărei susțineri făcută în fața instanței, sub acest aspect neexistând prezumții legale în cazul procedurii speciale a insolvenței din Legea nr. 85/2006 potrivit căruia aceiași membrii ai organelor de conducere pot fi obligați să suporte o parte din pasivul societății, dacă au contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență prin aceea că: „... au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea...” , astfel că, de asemenea, Curtea apreciază că sentința este legală și temeinică.
În primul rând, apelanta-creditoare nu arată care dintre cele trei elemente materiale ale activității păgubitoare săvârșite de administrator ar fi incidente în cauză, iar în al doilea rând, din actele existente la dosar, întocmite de lichidatorul judiciar nu rezultă caracterul fictiv al evidențelor contabile, nici dispariția unor documente contabile și nici încălcarea dispozițiilor legale privind evidența contabilă.
În acest sens, Curtea reține ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență ( la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, lichidatorul invocând numai lit. c) și d) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile administratorului, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestuia.
Mențiunile apelantei referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun (care îl constituie legea nr. 31/1990) față de creditorii societății, condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale (potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis .>
Nici ideea unei prezumții de culpă în sarcina administratorului nu poate fi primită de către instanța de apel, deoarece, așa cum și Curtea Constituțională prin mai multe decizii (Decizia nr. 905/16.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 697/14.10.2008, Decizia nr. 25/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 202 din 8 martie 2004, și prin Decizia nr. 82/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 120 din 19 februarie 2007, a constatat că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 ( ca și cele ale art. 137 din Legea nr. 64/1995), "nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită", ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nici o îngrădire dreptul la apărare precum și căile legale de atac.”
Cum apelanta nu a produs dovezi în acest sens, rezultă că în mod corect a fost respinsă cererea sa de atragere a răspunderii pârâtei.
În fine, invocarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 85/2006 este lipsită de relevanță, aspect reținut corect de către judecătorul sindic, de vreme ce dispozițiile art. 28 din lege instituie o obligație procedurală de depunere a unor documente, după ce a intervenit starea de insolvență, respectiv atunci când însăși debitoarea formulează o atare cerere. Nu se poate reține astfel că nedepunerea la dosarul cauzei a documentelor prevăzute de dispozițiile art. 28 din lege sau necomunicarea acestora lichidatorului judiciar ar putea fi încadrată în dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 pentru simplul fapt că incidența acestora din urmă poate fi discutată doar atunci când faptele imputate au condus, au cauzat starea de insolvență, așadar când acestea sunt anterioare stării de insolvență, nicidecum ulterioare acesteia.
Pe de altă parte, dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 instituie o obligație procedurală născută în cadrul procedurii insolvenței, respectiv după sesizarea Tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, ce se circumscrie obligației prevăzute de art. 129 alin. 1 teza a doua din C.pr. civ. de a „ proba pretențiile și apărările „, în timp ce faptele prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 85/2006 au natura unor aspecte de drept substanțial, respectiv acestea constituie elemente materiale ale faptelor ilicite ce se pretinde a fi fost săvârșite de persoanele răspunzătoare, anterioare oricărei sesizări a instanței, necesare pentru atragerea răspunderii speciale cu caracter derogatoriu de le dreptul comun, reglementate de legea specială.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 480 din Noul Cod de procedură civilă, va respinge apelul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.7403/19.09.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. I. domiciliată în București, ., nr.12A sector 4, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 02 martie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
E. R. G. G.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red.Jud. E.R.
Tehnored.I.N.
4 ex./23.03.2015
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: P. M.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 73/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în anulare. Decizia nr. 297/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
