Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1138/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1138/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-06-2015 în dosarul nr. 8150/3/2014/a2
Dosar nr._ (Număr în format vechi 997/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1138/2015
Ședința publică de la 29 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. G.
JUDECĂTOR C. M. SPERANȚA
GREFIER C. L.
Pe rol judecarea apelului formulat de apelanta reclamantă DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE împotriva Sentinței civile nr. 2492/11.03.2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți I. E. SENAY și T. L. DIKMEN.
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au fost prezente.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței faptul că apelanta reclamantă, a depus prin serviciul registratură, citația și motivele de apel traduse în limba turcă, la datele din 25.06.2015, respectiv, 26.06.2015, motiv pentru care nu s-a putut realiza procedura de citare cu acești intimați la domiciliile din Turcia, intimații pârâți fiind citați prin afișare la ușa instanței.
Curtea constată că s-a solicitat și judecarea cauzei în lipsă conform art. 223 Noul Cod de procedură civilă. Apreciază procedura de citare legal îndeplinită prin afișare la ușa instanței cu intimații pârâți, motiv pentru care revine asupra obligației stabilite în sarcina apelantei reclamante de a traduce cererea de apel și citațiile în limba turcă. Reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, creditorul D.G.R.F.P BUCURESTI în reprezentarea ADMINISTRATIEI FINANTELOR PUBLICE SECTOR 1 a chemat în judecată pârâtii I. E. SENAY și T. L. DIKMEN, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați la suportarea pasivului debitorului . SRL.
În motivarea cererii, creditorul a arătat că reprezentantii societății debitoare sunt obligati conform art. 27 din legea 85/2006 sa solicite aplicarea dispozitiilor legii insolventei în situatia în care starea de insolventa este iminenta sau atunci când se afla în incetare de plati.
Fapta ilicita a administratorului societății consta în exercitarea unui management defectuos, în sensul ca a dispus continuarea unei activitati care ducea în mod vadit societatea în stare de insolventa, iar dovada acesteia rezulta implicit din simpla ajungere a debitorului în incapacitate de plata.
De asemenea arată creditorul că, societatea debitoare nu a depus actele contabile, lichidatorul neintrând în posesia documentelor prevăzute de art. 28 din legea 85/2006, instituindu-se astfel prezumția relativa a neținerii contabilității în conformitate cu legea.
Potrivit dispozițiilor art. 73 alin. 1 și art. 72 alin. 2 din Legea 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru existenta registrelor ținute de lege și corecta lor tinere, rezultând astfel fără echivoc că în cazul nedepunerii documentelor contabile prevăzute de lege, nu s-a ținut o contabilitate în conformitate cu legea.
În drept au fost invocate disp. art. 138 alin.1 lit. c și d, Legea nr.85/2006.
Deși legal citați, pârâții nu s-au prezentat în instanță și nu au depus întâmpinare.
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă, prin sentința civilă nr. 2492/11.03.2015 a respins cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul - sindic a reținut că pentru angajarea răspunderii potrivit prevederilor art.138 alin.1 din lege în sarcina membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale (existența unui prejudiciu; o faptă ilicită a unei persoane; existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită a persoanei și prejudiciu; fapta ilicită să fi fost comisă cu una din formele de vinovăție. Pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere.
Din informațiile furnizate de ORC București și din înscrisurile de la dosar rezultă că pârâții au fost administratorii debitorului.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege. În cazul creditorilor, prejudiciul constă în diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitoare.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres și limitativ prevăzute la lit. a)- g) ale art.138 din lege.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
Debitorii care sunt supuși procedurii insolvenței, se află, în urma activității desfășurate, în încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, creditorul a făcut doar afirmații generice referitoare la nerespectarea dispozițiilor referitoare la obligația ținerii contabilității fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art. 138 lit. d) din lege. Calitatea pârâților de administratori ai debitorului nu poate duce la concluzia că aceștia au săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. d) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lor, în lipsa unor probe certe.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâții au ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă creditorul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâții nu au ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâților de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. d) a art. 138 din lege.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței, conform cărora angajarea răspunderii patrimoniale are loc atunci când pârâții au dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, judecătorul-sindic a reținut că în speță că nu s-a făcut în nici un fel dovada incidenței acestui text de lege.
În acest sens, pentru aplicarea art. 138 lit. c, creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de administrator în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind relevante argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor legii 85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii în temeiul acestui text de lege.
Dezinteresul și managementul defectuos invocate de reclamant la modul foarte general, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitorului, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art. 138 din lege.
Pentru aceste considerente instanța a respins, ca nefondată cererea creditorului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în administrarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 1 A FINANȚELOR PUBLICE, criticând soluția pronunțată pentru următoarele:
În data de 28.11.2014, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice, în calitate de unic creditor a depus la dosarul cauzei cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale în temeiul art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, solicitând ca pasivul societății debitoare astfel cum a fost stabilit în tabelul definitiv consolidat al creanțelor, să fie suportat de către administratorul societății debitoare, respectiv numiții I. E. Senay și T. L. Dikmen.
În speță, așa cum a arătat mai sus, debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile.
Aceasta omisiune reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității. Astfel, conform cu art. 28 alin. (1) din legea 82/1991 rep. societatea, prin reprezentații ei, avea obligația de a întocmi situații financiare anuale.
Potrivit art. 198 alin. (1) și (2) art. 148 și art. 73 lit. c) din Legea 31/1990 rep. administratorii/asociații sunt solidari răspunzători pentru neținerea registrelor prevăzute de lege.
Aceste dispoziții se coroborează cu art.10 din legea 82/1991 rep., în sensul ca răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionarii unității respective.
În aceste condiții, lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul fata de creditori; dovedește culpa paratului în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plata.
Mai mult decât atât, administratorul societății debitoare avea obligația să pună la dispoziția lichidatorului judiciar documentele prevăzute la art.28 din lege, or conform raportului întocmit de lichidatorul judiciar în conformitate cu dispozițiile art. 59 din lege, reprezentanții debitoarei, deși au fost notificați, nu i-au pus la dispoziție aceste documente.
Potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei și prejudiciul cauzat. Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.
Aflându-ne pe tărâmul răspunderii civile contractuale culpa este prezumată potrivit art. 1357 Cod Civil, iar răspunderea trebuie apreciată în abstracto, cu mai multă rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Astfel, potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, republicată, "obligațiile și răspunderea administratorului sau cenzorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat ", mandatarul fiind răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa în executarea mandatului..
În cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate.
Ori, potrivit art.2010 din Codul Civil mandatul dat pentru activități de exercitare a unui act profesional este prezumat a fi cu caracter oneros, în speță mandatarii nefăcând dovada contrarie. Potrivit principiilor dreptului civil, pentru a solicita răspunderea civilă a unei persoane este necesar să se dovedească raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă a persoanei respective și prejudiciul cauzat.
Reclamantul a considerat că în speță ne aflăm în prezența unei fapte ilicite, culpabile, a reprezentanților debitoarei, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat de către aceasta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1 fiind vorba de neplata sumelor datorate bugetului general consolidat al statului.
Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului, constând în nerespectarea și neaplicarea legii și prejudiciul adus creditorilor prin . societății.
În conformitate cu prevederile art. 11 din Legea nr. 82/1991 republicată, " răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului".
În cazul răspunderii contractuale, culpa pârâtului este prezumată potrivit art. 1357 cod civil raportat la art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Mai mult, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv ( art. 5 ) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, reprezentanții debitoarei stabilesc un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea.
Natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art. 138 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului ( art. 72 și 73 din Legea nr. 31/1990 republicată ).
Deși prevederile art. 138 din Legea nr.85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei și a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în insolvență, modul de formulare, în textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere nu înlătură posibilitatea absenței culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cât și culpa propriu-zisă, iar din textul legii reiese că aceste fapte culpabile ale reprezentanților debitoarei trebuie doar să contribuie, alături de altele, la ajungerea societății în insolvență pentru a se angaja răspunderea acestora și nu ca acestea să ducă în mod direct societatea în insolvență.
Legiuitorul nu așează în cuprinsul art. 138 din Legea nr. 85/2006 verbul "a cauza", ci verbul " a contribui" pentru a desemna legătura de cauzalitate între conduita conducătorilor societății și starea de insolvență comercială. Aceasta nu înseamnă că ne aflăm în prezența unei cauzalități parțiale, cauzalitatea juridică nu coincide cu cauzalitatea fizică.
Faptul că legiuitorul a folosit verbul " a contribui " denotă intenția de a da valoare cauzală și a celor fapte care, deși nu au cauzat direct starea de insolvență, au contribuit la conducerea ei. D. așa se explică de ce răspund reprezentanții debitoarei care prin omisiunea îndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege au favorizat activitățile păgubitoare care au condus societatea în starea de insolvență.
Prevederile art.138 din lege nu conțin în mod explicit cerința culpei sau a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunse în încetare de plăți. Această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravant al răspunderii membrilor organelor de conducere.
În aceeași interpretare a faptelor care atrag răspunderea membrilor organelor de conducere, modul de formulare în textul legii elimină posibilitatea absenței culpei, subliniind deopotrivă, vinovăția acestor membri, intenția și culpa propriu-zisă.
Așadar, spre deosebire de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde aceasta poate în orice acțiune sau inacțiune prin care se cauzează un prejudiciu unei anumite persoane, în cazul răspunderii civile delictuale speciale reglementate de dispozițiile art. 138 din lege, fapta ilicită trebuie să constea în săvârșirea uneia dintre actele enumerate în mod expres și limitativ de art. 138 alin. 1 lit. a- g din lege.
Aceasta reprezintă o trăsătură esențială a acestui tip special de răspundere delictuală care o particularizează față de răspunderea delictuală din dreptul comun.
Oricare altă faptă cu caracter ilicit decât cele prevăzute de art. 138 din lege, nu pot atrage răspunderea civilă delictuală specială, chiar dacă au fost săvârșite de către organele de conducere.
În cauza de fata este dovedita legătură de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a paraților I. E. Senay și T. L. Dikmen, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normala și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Fapta ilicita consta tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speța, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
Față de cele invederate, s-a solicitat admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile apelate, admiterea cererii formulată în temeiul art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2005 și să se dispună ca intimații I. E. Senay și T. L. Dikmen, să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate în tabelul definitiv consolidat.
Curtea verificând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocare urmează a respinge apelul ca nefondat.
Nu pot fi reținute susținerile apelantei – reclamante pentru antrenarea răspunderii fostului administrator prin prisma dispozițiilor art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006, întrucât Răspunderea reglementata de art. 138 din Legea 85/1996 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolventa.
Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolventei este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie întrunite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale :fapta ilicită, prejudiciul, legătură de cauzalitate și culpa.
Insa, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în disp. Art 138 trebuie să fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolventa.
Ca atare, această formă de răspundere reglementata de art. 138 din legea 85/2006 nu este o răspundere izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de răspundere contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părților le revine, sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art. 138 din legea 85/2006 nefiind de natură să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolventa.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolventei trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul consta în ajungerea sa în stare de insolventa și declanșarea procedurii prevăzute de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul consta în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitor.
Din formularea textului alin. 1 al art. 138 din lege rezulta că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa prin una din faptele enumerate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. c din legea 85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsura a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie să se arate în mod defectuos care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la starea de insolventa a societății.
Prin reglementările din art. 138 din legea 85/2006, legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerte de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolventa.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în concret care sunt activitățile dispuse de administrator, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp și nu în ultimul rând faptul că acestea ar fi dus la starea de insolventa, nu poate fi reținută ca fiind dovedita faptă ilicită.
Totodată, în cauză nu pot fi reținute susținerile apelantei referitoare la îndeplinirea condițiilor art.138 al.1 lit.d din Legea nr.85/2006, întrucât dispozițiile mai sus arătate cuprind trei ipoteze: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În cauză nu s-a făcut dovada că s-ar fi ținut o contabilitate fictivă sau că a făcut să dispară unele documente contabile.
Totodată, în lipsa unor probe certe, nu se poate asimila neîndeplinirea obligației de a ține contabilitate în conformitate cu legea cu împrejurarea că nu au fost depuse la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu au fost depuse toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC.
De altfel, refuzul reprezentanților societății debitoare de a pune la dispoziția judecătorului – sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 constituie infracțiune, astfel că apelanta avea posibilitatea de a formula o plângere penală dacă considera că sunt elemente în sensul că s-ar fi comis o astfel de infracțiune.
Mai mult, în ceea ce privește obligația administratorilor de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acestei obligații să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Așadar, împrejurarea că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Or, apelanta nu a făcut dovada acestei legături de cauzalitate.
Curtea, față de dispozițiile art. 480 alin. 1 Noul Cod de Procedură Civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de apelanta reclamantă D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTOR 1 A FINANTELOR PUBLICE, cu sediul în sector 2, București, Sperantei, nr. 40 împotriva Sentinței civile nr. 2492/11.03.2015 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații pârâți I. E. SENAY și T. L. DIKMEN, ambii citați prin afișare.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 29 iunie 2015.
Președinte, G. G. | Judecător, M. SPERANȚA C. | |
Grefier, C. L. |
Red.Jud. G.G.
Tehnored.A.A./I.N.
5 ex./18.09.2015
.>
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: M. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 444/2015. Curtea de... → |
|---|
