Obligarea la plata penalităţilor de întârziere pentru neachitarea la termen a facturilor de energie termică.
| Comentarii |
|
Aplicarea sancţiunii perimării întrucât recurenta avea obligaţia de a urmări şi finaliza procesul în cauză.
Art 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, Art 248 alin. 1 Cod procedură civilă
Potrivit art. 248 Cod procedură civilă “ 1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
2) Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată. ”
Conform art. 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004, în reglementarea în vigoare la momentul suspendării judecăţii, ”în cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. ”
Chiar dacă instanţa, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, are obligaţia de a suspenda judecata odată cu sesizarea instanţei competente să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate, ea nu are şi obligaţia repunerii cauzei pe rol din oficiu.
Nu există astfel nicio dispoziţie legală care să impună instanţei o atare obligaţie, în condiţiile în care părţile au îndatorirea de a urmări desfăşurarea procesului şi de a îndeplini actele de procedură în ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.
Decizia civilă nr. 547/04.09.2014 Dosar nr. 11556/118/2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 30.10.2009 reclamanta SC [...] SA a chemat în judecată pe pârâta RADET Constanţa, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 87.792.023,99 lei - reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru neachitarea la termen a facturilor de energie termică emise în perioada ianuarie 2006 - noiembrie 2008, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 22.11.2011 pârâta a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 20 din Decizia nr.4/2000 a Preşedintelui Autorităţii Naţionale în Domeniul Energiei.
Prin încheierea din 13.03.2012 Tribunalul Constanţa a admis cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate, dispunând totodată suspendarea judecăţii prezentei cauze, până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate, în conformitate cu prevederile art.4 alin.l din Legea 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 6296 din 06.11.2012 pronunţată în Dosarul nr.6309/2/2012 Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate ca neîntemeiată.
Reclamanta din prezenta cauză a primit Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti la data de
27.12.2012. Sentinţa nu a fost recurată de niciuna dintre părţi.
Prin Sentinţa civilă nr.2085/17.06.2014 s-a admis excepţia de perimare şi s-a constatat perimată cauza având ca obiect pretenţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 24.03.2014 Tribunalul Constanţa a repus cauza pe rol din oficiu, pentru a pune în discuţia părţilor excepţia de perimare a cauzei, excepţie pusă în discuţia contradictorie a părţilor la termenul din 06.05.2014.
Prin concluzii scrise, reclamanta a solicitat respingerea excepţiei de perimare, susţinând în esenţă că, atât timp cât instanţa a suspendat din oficiu judecata cauzei, tot din oficiu trebuia să repună pe rol această cauză.
Este real, susţine reclamanta, că excepţia de nelegalitate a fost soluţionată de Curtea de Apel la data de 06.11.2012, însă această instanţă nu şi-a respectat obligaţiile legale de a trimite dosarul Tribunalului Constanţa de îndată, acesta fiind înaintat Tribunalului Constanţa abia în cursul anului 2014.
în aceste condiţii nu se poate reţine culpa reclamantei pentru nerepunerea pe rol a cauzei, întrucât aceasta nu beneficiază de mijloacele necesare pentru a determina o instanţă de judecată sa retrimită un dosar la o altă instanţă într-un anumit timp.
în temeiul art.137 C.pr.civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei de perimare.
Potrivit art.248 C.pr.civ. „(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
(2) Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părfii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.”
Perimarea este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, însă, aşa cum s-a subliniat în doctrină, ea este, în acelaşi timp, şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţii interesate vreme îndelungată în judecata cauzei.
Reclamanta a susţinut că repunerea pe rol a cauzei trebuia făcută din oficiu de către instanţa care a suspendat judecata.
In cauză, instanţa de judecată a admis o cerere de sesizare a instanţei competente pentru soluţionarea unei excepţii de nelegalitate a unui act administrativ, iar suspendarea judecăţii cauzei a intervenit de drept, art.4 alin. 1 din Legea 554/2004 prevăzând expres obligaţia suspendării judecăţii cauzei, ca urmare a dependenţei soluţionării cauzei civile de actul administrativ contestat.
Ca şi în alte cauze de suspendare similare - art.244 C.pr.civ. -, părţile sunt cele care trebuie să urmărească soluţionarea dosarelor pentru care s-a suspendat judecata cauzei, şi nu instanţa de judecată. Stăruinţa în continuarea judecăţii aparţine părţilor şi nu instanţei de judecată, ele fiind singurele în măsură să aprecieze dacă mai subzistă interesul de a continua judecata.
în practica judiciară lipsa culpei părţii în lăsarea cauzei în nelucrare a fost reţinută ori de câte ori suspendarea judecăţii s-a datorat neobservării unor aspecte care ar fi determinat continuarea judecăţii sau omisiunii instanţei de a fixa termen de judecată în condiţie în care partea a formulat o cerere ce îndeplinea toate cerinţele legale.
Alineatul 2 al art.248 C.pr.civ. vizează o altă situaţie în care nu se poate reţine culpa părţii, respectiv când, fără vina părţii, cererii nu i se poate fixa termen de judecată sau nu a ajuns la instanţa competentă să o judece. Această situaţie are ca premisă existenţa unei cereri legal formulată, care însă nu a ajuns la instanţa de judecată competentă. În practică s-a reţinut această situaţie în cazul declinării de competenţă, al strămutării, al ivirii unui conflict de competentă, al cererii de apel sau de recurs legal timbrată, dar care, din culpa instanţei, nu este trimisă la instanţa de apel sau de recurs, în toate aceste situaţii instanţa fiind obligată să fixeze termen de judecată din oficiu.
în speţă însă nu ne regăsim într-o astfel de situaţie, după suspendarea judecăţii, instanţa nemaifiind investită cu o cerere de reluare a judecăţii, deşi părţile au primit sentinţa instanţei de contencios, cunoşteau soluţia şi aveau posibilitatea formulării unei astfel de cereri. În cazul suspendării judecăţii pentru soluţionarea cu prioritate a altei cauze, este necesar ca părţile să-şi exprime poziţia, fiind posibil ca după soluţionarea cauzei ce a determinat suspendarea judecăţii să nu mai fie interesate în continuarea procesului.
Nu are nicio relevanţă faptul că instanţa de contencios nu a retrimis cauza Tribunalului Constanţa imediat după soluţionarea excepţiei de nelegalitate, întrucât repunerea pe rol a cauzei nu depindea de prezenţa fizică a dosarului la instanţă, acesta urmând a fi solicitat pe cale administrativă pentru reluarea judecăţii. Chiar dacă dosarul ar fi fost restituit Tribunalului Constanţa imediat după pronunţarea şi motivarea sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, reluarea judecăţii cauzei nu ar fi avut loc decât în urma formulării unei cereri în acest sens de către partea interesată.
întrucât de la data comunicării către reclamantă a sentinţei privind soluţionarea excepţiei de nelegalitate - 27.12.2012 şi de la data rămânerii irevocabile a acestei sentinţe (termenul de recurs pentru pârâtă fiind împlinit la data de 09.01.2013) şi data repunerii pe rol a cauzei de către instanţă -
24.03.2014 a trecut mai mult de un an de zile, fără ca reclamanta să stăruie în judecată, instanţa a constatat intervenită sancţiunea perimării cauzei.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC 1...1 SA - PRIN 1...1 PALAS.criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, sub următoarele aspecte:
La termenul din data de 05.05.2014 s-a invocat din oficiu de către Tribunalul Constanta excepţia perimării dosarului având în vedere că de la data pronunţării Sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost respinsă excepţia de nelegalitate invocată de RADET şi până la repunerea pe rol a dosarului a trecut mai mult de un an.
Faţă de această soluţie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului pentru continuarea judecaţii pe fond a cauzei.
înainte de a motiva în fapt această cerere, pentru a putea discuta despre excepţia perimării, ar trebui sa precizeze modalitatea în care acest dosar a fost suspendat:
în timpul judecaţii pe fond a cauzei, după ce deja se administraseră probele printre care şi cea cu expertiză contabilă, RADET Constanţa a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 4 emisă de ANRE in anul 2000. Această decizie cuprindea modelul de Contract-cadru privind furnizarea energiei termice. În momentul invocării acestei excepţii, Tribunalul Constanţa, considerând că nu este competentă să soluţioneze această excepţie, a trimis dosarul la Curtea de Apel Constanţa. Curtea de Apel Constanţa, apreciind la rândul ei că nu este competentă teritorial să judece excepţia nelegalităţii Deciziei ANRE nr.4/2000, a trimis dosarul la Curtea de Apel Bucureşti.
în momentul în care Tribunalul Constanţa a trimis dosarul la Curtea de Apel Constanţa, cauza privind solicitarea recurentei de a obliga RADET - ul la plata sumei de 87.792.023,99 lei a fost suspendată din oficiu, urmând ca după soluţionarea excepţiei de nelegalitate cauza să fie repusă pe rol din oficiu.
Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat soluţia în data de 06.11. 2012, a comunicat hotărârea părţilor în luna ianuarie a anului 2013, dar această instanţă nu şi-a respectat obligaţiile legale şi nu a trimis dosarul la Tribunalul Constanţa decât în cursul lunii martie a anului 2014. Societatea nu are la dispoziţie mijloace procedurale legale prin care să determine o instanţă de judecată să retrimită un dosar la o altă instanţă într-un anumit timp. A luat legătura telefonic de mai multe ori cu personalul din arhiva comercială de la Curtea de Apel Bucureşti, dar nu au putut să spună unde se află dosarul.
Conform Regulamentului Intern al Instanţelor de judecată, personalul desemnat din cadrul Curţii de Apel Bucureşti avea obligaţia ca după ce sentinţa privind respingerea excepţiei nelegalităţii a rămas definitivă, trebuiau să restituie Tribunalului Constanţa dosarul pentru continuarea judecaţii pe fond. Nu există niciun articol din codul de procedură civilă care să oblige să intervină la instanţele de judecată pentru a retrimite dosarul în vederea continuării judecaţii. Au mai fost dosare cu cauze aproape identice în care s-a invocat această excepţie (dosarul 1300/118/2012), dar Curtea de Apel Bucureşti a retrimis dosarul imediat la Tribunalul Constanţa, ocazie cu care a fost repus pe rol imediat. S-a sugerat în instanţă că societatea văzând că nu a revenit dosarul la Tribunalul Constanţa, să se facă o cerere de repunere pe rol a cauzei, iar în momentul în care se stabilea primul termen de judecată şi se observa că nu a sosit dosarul de la Curtea de Apel, atunci Tribunalul Constanţa solicita Curţii de Apel Bucureşti să restituie dosarul.
Este adevărat că această soluţie ar fi putut funcţiona, dar nu este reglementată de niciun articol din Codul de Procedură Civilă şi nu este obligatorie. În situaţia în care Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia restituirii dosarului, este clar că societăţii nu-i poate fi imputată lăsarea în nelucrare a acestui dosar. Prin admiterea acestei excepţii, se încurajează nerespectarea legii de către unii angajaţi ai Curţii de Apel Bucureşti, iar această măsura a perimării ar avea efecte dezastruoase pentru societatea noastră.
Tot pe rolul Tribunalului Constanţa se mai afla şi dosarul nr. 7861/118/2011, care de asemenea se afla la Curtea de Apel Bucureşti. In acest dosar s-a formulat o cerere de repunere pe rol a cauzei, însă arhiva refuza primirea cererii deoarece dosarul nu venise de la Curtea de Apel Bucureşti. La insistenţele părţii a fost primită cererea, s-a stabilit deja termen, dar dacă până la termenul stabilit nu sosea şi dosarul, tot nu se putea judeca dosarul, aceasta nereprezentând calea normală. Nu trebuia să se solicite repunerea pe rol deoarece a fost suspendat dosarul din oficiu şi tot din oficiu trebuia repus pe rol după ce fizic sosea dosarul în arhivă.
Art.248 din vechiul Cod de Procedura ci[...], prevede: (1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu. 21 Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa onipetentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.
Din cele de mai sus rezultă că legiuitorul a sancţionat cu perimarea lăsarea în nelucrare (din vina părţilor) a unui dosar, pe o perioadă mai mare de 6 luni. Faţă de această regulă de bază sunt prevăzute două excepţii:
1) nu se socoteşte vina părţii când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu; In cazul acesta repunerea pe rol a cauzei urma să se facă din oficiu după pronunţarea pe excepţia nelegalităţii. De altfel, această cauză a şi fost repusă pe rol din oficiu.
2) termenul perimării nu curge când cererea nu a ajuns la instanţa competentă să o judece; Aceasta este situaţia de faţă, clară şi fără echivoc. De la momentul redactării sentinţei de către Curtea de Apel Bucureşti şi până în luna martie 2014, acest dosar nu a ajuns la Tribunalul Constanţa pentru a putea continua judecarea pe fond a cauzei.
Din lecturarea şi interpretarea textului de mai sus rezultă fără putinţă de tăgadă că în cazul recurentei nu a operat perimarea dosarului deoarece dosarul a fost reţinut în mod abuziv de către Curtea de Apel Bucureşti, iar faptul că nu l-au restituit în termeni stabilit prin Regulamentul Intern de Funcţionare a Instanţelor, nu este imputabil societăţii, aceasta neputând fi sancţionată cu perimarea pentru vina altor persoane.
în concluzie, faţă de cele de mai sus, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea dosarului la instanţa de fond pentru continuarea judecăţii pe fond a cauzei.
în drept, invocă recursul pe dispoziţiile art.253 (2), 299, 304 (9), 312 (3-5) Codul de Procedura Civilă.
Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii, dar și potrivit art.3041 din Codul de procedură civilă. Curtea constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Critica din recurs priveşte, în esenţă, modalitatea în care prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 248 alin.l C.pr.civ. privind perimarea.
Potrivit art. 248 C.pr.civ. “ l) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.
2) Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părţii, cererea n-a ajuns încă la instanţa competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată. ”
Reglementată prin norme imperative, perimarea constituie o sancţiune procedurală care operează de drept, având totodată şi caracterul unei prezumţii de desistare din partea părţilor.
Prin urmare, pentru a aprecia asupra incidenţei acestei sancţiuni în cauză, se impune verificarea lipsei de stăruinţă a părţilor în continuarea procesului al cărui curs a fost suspendat.
Pentru aceasta, urmează a se analiza cu prioritate dacă în raport de datele speţei, repunerea cauzei pe rol după soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate de parte trebuia solicitată de parte, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil sau trebuia dispusă de instanţă din oficiu.
Cu alte cuvinte, ceea ce urmează a fi analizat de Curte este dacă lăsarea pricinii în nelucrare se datorează culpei părţii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor administrative de către compartimentele instanţelor implicate în procedură.
Textul legal incident în cauză este art. 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004 în reglementarea în vigoare la momentul suspendării judecăţii, potrivit căruia: în cazul în care instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia va soluţiona cauza, fără a (ine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. ”
De observat că norma legală nu reglementează explicit problema repunerii cauzei pe rol după soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate şi nici nu acoperă ipoteza respingerii excepţiei de nelegalitate invocate, ipoteză incidenţă în cauza de faţă.
In ceea ce priveşte modalitatea de repunere a cauzei pe rol, recurenta susţine că aceasta trebuia realizată din oficiu de către instanţă, ca urmare a suspendării cauzei din oficiu.
Curtea apreciază susţinerea recurentei neîntemeiată, întrucât, chiar dacă instanţa, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin.l din Legea nr. 554/2004, are obligaţia de a suspenda judecata odată cu sesizarea instanţei competente să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate, ea nu are şi obligaţia repunerii cauzei pe rol din oficiu.
Nu există astfel nicio dispoziţie legală care să impună instanţei o atare obligaţie, în condiţiile în care părţile au îndatorirea de a urmări desfăşurarea procesului și de a îndeplini actele de procedură în ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător.
în conţinutul unei atare îndatoriri intră şi formularea unei cereri de repunere a cauzei pe rol în ipoteza reglementată de art. 4 alin.4 din legea contenciosului administrativ, în lipsa căreia se poate presupune desistarea părţii de procedura judiciară promovată.
Contrar susţinerii recurentei, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 248 alin. 1 teza finală şi alin.2 C.pr.civ., întrucât, pe de o parte, actul de procedură - repunerea cauzei pe rol - nu trebuia, pentru argumentele expuse mai sus, îndeplinit din oficiu iar, pe de altă parte, ipotezele alin. 2 nu sunt aplicabile în cauză, ci doar în ipoteza declinării de competenţă, strămutării ş.a.
Prin urmare, Curtea apreciază că în mod corect judecătorul fondului a aplicat sancţiunea perimării, în condiţiile în care recurenta avea obligaţia de a urmări şi finaliza procesul de faţă, formulând cererea de repunere pe rol în termenul prevăzut de art. 248 alin.l C.pr.civ., astfel că va respinge recursul promovat ca nefondat.
| ← Insolvență. Contestaţie. Neîndeplinirea condiţiei... | Încheiere contract de furnizare energie electrică. Temeinicia... → |
|---|
