Pretenţii. Decizia nr. 576/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 576/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 24-11-2014 în dosarul nr. 8086/88/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr. 576
Ședința publică de la 24 noiembrie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE R. N. B.
Judecător M. C.
Grefier L. B.
S-a luat în examinare apelul formulat de apelantul reclamant R. G., cu domiciliul ales la Cabinet de avocat D. Paulopol-N., București, Splaiul Unirii nr.16, cam.612, sector 4, împotriva sentinței civile 198 din 30.01.2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-pârâtă . SRL, cu sediul în ., Clădirea C1, județul Tulcea, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 17 noiembrie 2014, și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 24 noiembrie 2014, când a pronunțat următoarea hotărâre.
CURTEA,
Asupra apelului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată la această instanță la data de 11 decembrie 2012 sub nr._, reclamantul R. G. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „D. N. Resort” S.R.L. Somova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 202.125 USD, reprezentând dobânda datorată conform Contractului de împrumut nr. 1 din data de 01.04.2004 și a Contractului nr. 2 din data de 20.05.2004.
Prin sentința civilă nr.198 din 30.01.2014 Tribunalul Tulcea, Secția civilă de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost respinsă acțiunea privind pe reclamantul R. G., în contradictoriu cu pârâta S.C. „D. N. RESORT” SRL SOMOVA, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel reclamantul R. G. solicitând a se dispune admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, și pe cale de consecința respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată în sensul obligării . SRL la plata sumei de 189.010, 81 USD reprezentând dobânda datorată reclamantului conform contractelor de împrumut nr. 1/01.09.2004 și ne. 2/20.05.2004.
Instanța de fond în mod nelegal a dispus modificarea prin încheierea de ședință din 16.01.2014 a unor dispoziții stabilite anterior în sarcina expertului desemnat cu consecința pronunțării, în acest fel, a unei hotărâri nelegale, cu nesocotirea dispozițiilor art.105 alin.2, art.129 alin. 5) coroborat cu art.202 cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință din 14.11.2013 instanța de fond a încuviințat obiecțiunile formulate de reclamant la raportul de expertiză contabilă - obiecțiuni, care ulterior prin încheierea de ședință din 16.01.2014 au fost respinse de către instanță.
Obiectul acțiunii îl constituie pretențiile generate din dobânzile aferente contractelor de împrumut. Instanța de fond la cererea reclamantului a dispus efectuarea unei expertize contabile având ca obiect; pe lângă obiectivele de stabilire a cuantumului dobânzilor generate de contractul de împrumut și obiectivul privind verificarea și evidențierea înregistrărilor contabile efectuate în contabilitatea societății pârâte, în legătură cu împrumuturile acordate de apelant, conform încheierii de ședință din 14.02.2013.
Criticile reclamantului cu privire la raportul de expertiză vizau în principal răspunsul incomplet al expertului desemnat în legătură cu obiectivul 3 al expertizei prin care s-a solicitat ca expertul să completeze raportul cu o analiză referitore la reflectarea în contabilitate a obligațiilor accesorii împrumutului, respectiv a dobânzilor.
Instanța a pus în discuția părților, la termenul din 14.11.2013 aceste obiecțiuni formulate de reclamant, dată la care a și admis aceste obiecțiuni și a dispus emiterea adresei către expert pentru a răspunde acestora.
La data de 11.12.2013, expertul formulează un răspuns la obiecțiuni, prin care înțelege să nu lămurească instanța cu privire la obiecțiunile reclamantului și mai mult, refuză neîntemeiat a răspunde motivat la aceste obiecțiuni încuviințate de către instanță.
Prin încheierea di ședință din 16.01.2014, în mod nelegal, și cu încălcarea dispozițiilor art.105 alin.2 cod procedură civilă instanța dispune respingerea obiecțiunilor deja încuviințate, motivat de faptul că „reclamantul a formulat obiective în plus” și fără a analiza în principal, obiectul litigiului cu care fusese învestită - acela privind obligarea societății pârâte la plata dobânzilor generate de contractele de împrumut.
Intransigenta și modalitatea în care instanța a stabilit arbitrar și în lipsa unui rol activ prevăzut imperativ de art.129 alin. 5) Cod procedură civilă, au cauzat reclamantului respingerea unei probe care fusese deja încuviințată și privarea de dreptul la un proces echitabil.
Prejudiciul cauzat reclamantului este evident, întrucât nu a avut posibilitatea de a administra o probă al cărui rezultat ar fi fost acela de verificare și evidențiere în contabilitatea intimatei a caracterului cert, lichid și exigibil al dobânzilor datorate reclamantului.
Instanța de fond în mod eronat a dispus admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, reținând în mod nelegal că dreptul reclamantului la acțiune s-ar fi prescris la 15.02.2007 prin aplicarea prevederilor art.7 și art.3 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă.
Solicită apelantul reclamant a se respinge excepția invocată de intimată prin întâmpinare, întrucât din întreg probatoriul administrat în prezenta cauză (înscrisurile și expertiza contabilă) rezultă că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile anterior enunțate, iar hotărârea instanței de fond astfel pronunțată este nelegală, fiind dată cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale.
Solicită apelantul a se observa că în cauză devin incidente prevederile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă: „ prescripția de întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”.
Efectul întreruperii prescripției este recunoscut de legiuitor prin dispoziția prevăzută de art.17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripție extinctivă „ Întreruperea prescripției șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripției”.
Din probatoriul administrat rezultă fără îndoială că intimata a recunoscut în mod continuu și sistematic dobânda datorată de fiecare dată când a operat înregistrarea acestor dobânzi în evidențele contabile ale societății (respectiv în fiecare an 2007, 2008, 2009, 2010, 2011 și 2012 documente înregistrate la ANAF).
Intimata în mod continuu a recunoscut datoria reprezentată de dobânzi aferente împrumuturilor acordate de reclamant iar hotărârea pronunțată este nelegală întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a legii. La fiecare operațiune în contabilitate efectuată de intimată cu privire la dobândă înregistrată pentru aceste împrumuturi, aceasta recunoaște datoria înregistrată față de reclamant.
Fiecare dată a recunoașterii generează o nouă întrerupere a prescripției extinctive și începe astfel că curgă un nou termen de prescripție.
Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert T. A. s-a stabilit de către expert datoria intimatei, cu titlu de dobândă aferentă împrumuturilor acordate de apelant.
Prin opinia separată formulată de expert contabil F. P. (fila 88 din dosar) la Raportul de expertiză contabilă, probează reclamantul că fiecare operațiune contabilă a fiecărui an, inclusiv 2012, intimata recunoaște datoria și include în situația contului 1687.1 suma aferentă dobânzilor generate de împrumuturile acordate de către apelant.
Solicită apelantul a se observa că operațiunile contabile aferente dobânzilor datorate au fost înregistrate de intimată în contabilitatea acesteia, la nivelul anilor 2007-2012 și documentele acesteia au fost înregistrate la Administrația Finanțelor Publice conform mențiunilor de bilanțurile atașate la dosar. Aceste operațiuni au fost evidențiate în cauză, în cuprinsul opiniei expertului parte F. P., respectiv în paginile 4 și 5.
Cu privire la termenul de întrerupe al prescripției extinctive:
La nivelul anului 2007, contabilitatea pârâtei pleacă de la un sold inițial de 471.822,87 RON ca datorie din dobânzile împrumuturilor financiare primite de la asociați și înregistrează un sold final datorat de 463.825,50 Ron.
La nivelul anului 2008, conform balanței analitice care fundamentează bilanțul depus la 31.12.2008, intimata înregistrează într-un cont dedicat, denumit 1687.1 „Dobânda împrumut R. G.” creșterea datoriei cu dobânda aferentă împrumuturilor primite de la R. G. cu 71.337,44 adică de la 463.825,50 Ron la 535.162,94 Ron.
La nivelul anului 2009, conform balanței analitice care fundamentează bilanțul depus la 31.12.2009, intimata înregistrează într-un cont dedicat, denumit 1687.1 „ Dobânda împrumut R.” creșterea datoriei cu dobânda aferentă împrumuturilor primite de la R. G. de la 535.162,94 Ron la 554.404,03 Ron. În același an, conform deciziei administratorului, societatea face un inventar al debitelor incerte sau prescrise și le scoate din gestiune. Potrivit documentului sus menționat, la sfârșitul anului 2009 nici un debit generat de dobânzi din împrumuturi de la asociați nu se numără printre debitele incerte sau prescrise.
La nivelul anului 2010, conform balanței analitice care fundamentează bilanțil depus la 31.12.2010, intimata înregistrează într-un cont denumit 1687.1 „dobânda împrumut R.” creșterea datoriei cu dobânda aferentă împrumuturilor primite de la R. G. de la 445.404,03 Ron la 605.084,21 Ron.
Pentru aceste considerente în cauză devin incidente disp. art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă „ întreruperea prescripției șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
Cu privire la Decizia administratorului din18.02.2011 prin care intimata încearcă să șteargă din contabilitatea sa evidența dobânzii datorate, urmând a se observa că aceasta constituie un document întocmit pro causa și care nu se coroborează cu înscrisurile existente la dosar și nici cu evidențele contabile întocmite și înregistrate în contabilitatea intimatei.
Intimata încearcă să demonstreze ștergerea din contabilitate a dobânzii încă din anul 2011, prin decizia datată 18.02.2011. Cu toate acestea, dobânda este încă înregistrată în contabilitate în anul 2012, după cum rezultă din opinia separată a expertului F. P.. Dobânda stă în acest Raport al administratorului datat 02 mai 2011, act care cu certitudine a existat în mai 2011, deoarece a fost depus la ANAF împreună cu situațiile financiare ale intimatei pentru anul 2010. Acest Raport precizează că la momentul întocmirii sale „ societatea nu are credit sau împrumuturi bancare, nici creanțe sau datorii prescrise”. Dacă decizia ar fi existat în luna februarie 2011, Raportul nu ar fi continuat în mai 2011 afirmația că societatea nu are datorii prescrise.
Intimata susține că Decizia administratorului din 18.02.2011 prin care se decide „scăderea din contabilitate a debitelor incerte de plată sau prescrise” a fost adoptată în baza inventarului efectuat la 31.12.2010. În mod evident, acest document a fost întocmit cu rea - credință de intimată doar pentru a încerca să inducă instanța în eroare cu privind la adevărata concludentă și utilitatea acestuia.
Cu privire la concludenta și adevărata pertinentă a acestei Decizii, menționează că un asemenea înscris nu poate să conducă la admiterea excepției.
Ultima interpunere a cursului prescripției a operat în anul 2011. Rezultă astfel că acțiunea introductivă depusă la data de 11.12.2012 a fost formulată în interiorul termenului de prescripție.
În mod nelegal instanța de fond a reținut că „reliefarea sumelor în documentele contabile nu reprezintă o recunoaștere a dreptului” întrucât aceste evidențe contabile nu au fost întocmite exclusiv pentru propria evidență a societății intimate ci au fost întocmite, asumate și declarate în mod expres prin înregistrările efectuate de ANAF.
Administratorul societății intimate a aprobat și a recunoscut în mod expres, prin fiecare raport de gestiune întocmit la sfârșitul exercițiului financiar între anii 2007-2010 că societatea a întocmit documentele conform situaților din bilanț, pe care le-a asumat și recunoscut. În acest sens, toate aceste documente au fost depuse la ANAF și asumate de către intimată.
Mai mult decât atât, societatea debitore a beneficiat de reducere la plata impozitului pe profit, prin stabilirea unei baze de impozitare mult diminuate cu valoarea declarată de intimată a acestor sume aferente dobânzilor din bilanțuri (înregistrate contabil ca datorii pe termen lung, conform bilanțului) aceste sume fiind evidențiate ca datorate în contabilitatea acesteia. Astfel prin declararea acestor dobânzi ca reprezentând datorii, ANAF a calculat astfel societății intimate o cotă cu mult redusă a sumei impozabile.
Instanța de fond în mod eronat a apreciat că recunoașterea dreptului reclamantului nu ar avea efect intreruptiv, întrucât recunoașterea intimatei are aceste efecte ale întreruperii prevăzute de art.17 din Decretul nr.167/1958 privind prescripție extinctivă „întreruperea prescripției șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
În mod eronat reține instanța că înscrierea în evidențele contabile nu constituie o recunoaștere a dreptului la acțiune, întrucât obligația de ținere a unei evidențe contabile ar curge ope legis și ar înlătura caracterul sancționatoriu al prescripției.
Instanța de fond în mod nelegal concluzionează în pagina 7 paragraful 4, în argumentul acesteia că: „dacă s-ar considera că înscrierea în evidențele contabile constituie o recunoaștere din partea celui în favoarea căruia curge prescripția, ar însemna că dreptul reclamantului nu ar putea fi sancționat niciodată prin împlinirea prescripției, cât vreme există o obligație în acest sens în sarcina acestei persoane prin legislația contabilă”.
Această modalitate de întrerupere a legii contabilității prin raportare la dispozițiile prescripției extinctive sunt nelegale, întrucât dispozițiile contabile prevăzute în Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3055/2009 stabilesc în mod imperativ pentru intimata obligația privind ștergerea datoriilor prescrise: „Scăderea din evidența a creanțelor și datoriilor ale căror termene de încasare sau de plată sunt prescrise să efectueze numai după ce au fost întreprinse toate demersurile juridice, potrivit legii, pentru decontarea acestora”. Cu alte cuvinte intimata acea obligația să-l contacteze pe apelant și să-i specifice că vrea să deconteze dobânda. Intimata nu a făcut nici o încercare în acest sens în decursul anilor 2007-2012, aceasta reprezentând o recunoaștere a datoriei reclamantului nu doar în evidențele societății ci implicit și în relația cu reclamantul.
Intimata nu a probat deci că anterior ștergerii arbitrare a evidențelor cu dobânda din contabilitatea acesteia ar fi întreprins demersuri juridice pentru decontarea sau restituirea acestora față de apelant în fața instanței de fond, motiv pentru care hotărârea pronunțată de către aceasta instanță este nelegală.
Mai mult, dacă intimata ar fi vrut să achite dobânda ar fi putut să o achite în contul bancar al reclamantului, pe care îl cunoștea încă de la data restituirii împrumutului. Intimata cunoștea contul bancar al reclamantului, deoarece principalul împrumutului l-a achitat prin virament în acel cont bancar. Chiar intimata a recunoscut prin extrasul de cont depus la dosar că a achitat principalul împrumutului în cont bancar.
Ștergerea din contabilitate a aceste dobânzi a fost operată de intimată în baza Deciziei administratorului din 18.02.2011, document întocmit pro-causa și antedatat, care nu respectă dispozițiile legale aplicabilă și care nu produce efecte juridice.
Instanța de fond în mod vădit nelegal reține că din probele administrate „nu există niciun înscris de recunoaștere din partea pârâtei a sumelor pretinse de reclamant, nici un înscris din care ar putea reieși în mod neechivoc și neîndoielnic o atare recunoaștere”.
Contrar celor reținute de către instanță bilanțul contabil împreună cu rapoartele de activitate reprezintă înscrisuri care angajează răspunderea clară și neechivocă a societății intimate.
Nu înțelege care au fost argumentele pentru care instanța de fond a înțeles să înlăture din economia probatoriului administrat, următoarele înscrisuri elocvente și concludente existente în dosarul cauzei care probează contrariul celor reținute de către instanță:
- bilanțurile prescurtate în cuprinsul acestora sunt menționate în mod expres atât obligația legală „ datorie, sumele care trebuiau plătite într-o perioadă mai mare de un an cont 168” a intimatei asumată de către reprezentanții societății prin înregistrarea la ANAF.
- cât și exprimarea acesteia de voință în mod expres confirmată prin „Balanța analitică” în cadrul cărora se indică în mod expres „Dob. împr. R.” (spre exemplificare la nivel an 2010 valoarea dobânzii)
- opinia separată a raportului de expertiză contabilă întocmită de către expert F. P..
Deși instanța de fond fusese învestită pin cererea reclamantului să analizeze întreg probatoriul și să coroboreze just și legal aceste înscrisuri, instanța a înțeles să nu analizeze deloc aceste documente. De fapt, instanța încercă să argumenteze că aceste evidențe sunt întocmite în mod particular și scopul acestora nu este de a asuma vreo responsabilitate a intimatei, chiar dacă au fost întocmite, verificate, asumate și înregistrate la ANAF în mod anual și sistematic, de către reprezentanții intimatei.
Intimata . SRL prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond și anume admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și respingerea cererii introductive.
Prescripție a fost îndeplinită încă din anul 2009, respectiv 2010, iar evidențierea sumelor reprezentând dobânda în anumite documente nu poate avea rol întreruptiv al cursului prescripției, astfel încât nu intervine nici un eveniment temporizator al cursului prescripției.
Analizând apelul formulat prin prisma criticilor aduse, Curtea îl apreciază nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii datorate conform contractelor de împrumut nr. 1/01.04.2004 și nr. 2/20.05.2004. Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând, pe de o parte, faptul că întrucât scadența obligației de plată a dobânzilor o reprezintă data de 15.02.2007, termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit la data de 15.02.2010 iar, pe de altă parte, faptul că evidențierea dobânzilor de către pârâtă în evidențele sale contabile nu constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției.
Apelul vizează modalitatea în care prima instanță a interpretat aceste operațiuni contabile, apelantul criticând, în esență, reținerea împlinirii cursului prescripției extinctive în pofida recunoașterii datoriei de către societatea pârâtă.
Criticile sunt nefondate.
Probele administrate în primă instanță atestă fără dubiu faptul că sumele de bani reprezentând dobânzile la împrumuturile menționate au fost înregistrate în evidențele contabile ale societății pârâte în perioada 2007-2012, în speță în contul 1687.1 „Dobânda împrumut R. G.”, fiind ulterior șterse din gestiune în baza Deciziei administratorului din 18.02.2011
Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 „ Prescripția se întrerupe:
a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, facuta de cel în folosul căruia curge prescripția.
În raporturile dintre organizațiile socialiste, recunoașterea nu întrerupe curgerea prescripției; (…)“
Textul de lege face vorbire de recunoașterea dreptului, așadar de manifestarea unilaterală de voință a debitorului care să ateste existența acestui drept potrivnic și să aibă caracter recognitiv.
Putând fi atât expresă cât și tacită, recunoașterea poate rezulta din orice act sau fapt care conține sau presupune mărturisirea existenței dreptului altuia.
Deși nu este necesar ca actul de recunoaștere să fie acceptat de creditor, fiind un act juridic unilateral, recunoașterea trebuie să constituie o justificare pentru titularul dreptului subiectiv a motivelor pentru care a înțeles să nu acționeze în cursul termenului de prescripție. Prin urmare, actul de recunoaștere trebuie să formeze convingerea creditorului că debitorul îi recunoaște dreptul, fie expres, fie tacit.
În acest context, Curtea apreciază că înscrierea datoriei în evidențele contabile ale societății pârâte nu reprezintă o recunoaștere a acestei datorii față de creditor, câtă vreme pârâta avea obligația de a prelua în documentele contabile sumele existente anterior raportării în curs, acestea fiind menținute până la împlinirea termenului de prescripție. În acest sens, opinia expertului contabil recomandat de reclamant a arătat că pârâta a înregistrat în contabilitate în anul 2006 dobânzi aferente celor două contracte de împrumut, acestea fiind menținute până în anul 2010.
Or, câtă vreme în raportul de gestiune al administratorului de la 31.10.2010 se menționează că societatea nu are creanțe sau datorii prescrise iar prin decizia administratorului asupra inventarului din 31.12.2010 s-a apreciat că suma de 605.084,21 lei, menționată în balanța analitică la nivelul anului 2010, este prescrisă, se constată, pe de o parte, că înscrierea dobânzilor în evidențele contabile nu reprezintă o manifestare de voință univocă care să semnifice recunoașterea datoriei.
Pe de altă parte, mențiunile raportului de gestiune amintit mai sus probează faptul că înregistrările în contabilitate au la bază rațiuni exclusiv contabile, vizând corecta ținere a evidenței contabile, în conformitate cu legislația în vigoare.
Invocarea, sub acest aspect, a OMFP nr.3055/2009 de către apelantă, respectiv a nerespectării procedurii de ștergere a dobânzii din contabilitate și încălcării legii nr. 82/1991 nu pot conduce la opinia contrară, câtă vreme instanța nu a fost învestită cu analiza legalității scăderii datoriei din evidențele contabile, în cauză având relevanță exclusiv semnificația juridică a acestor înregistrări din perspectiva dispozițiilor Decretului nr. 167/1958. Contrar susținerii apelantei, lipsa oricăror demersuri din partea societății intimate în vederea aducerii la cunoștință a intenției de decontare a dobânzii nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a datoriei ci, dimpotrivă, atestă lipsa intenției de recunoaștere a dobânzii prin simpla menționare în evidențele contabile.
Critica privind respingerea, prin încheierea de ședință din 16.01.2014, a obiecțiunilor reclamantului la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză este de asemenea neîntemeiată, analiza obiectivelor încuviințate pentru lucrarea contabilă reliefând faptul că prin obiecțiunile anterior încuviințate reclamantul a formulat în fapt alte obiective.
Apreciind, pentru aceste considerente, că apelul formulat este nefondat, Curtea îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul-reclamant R. G., cu domiciliul ales la Cabinet de avocat D. Paulopol-N., București, Splaiul Unirii nr.16, cam.612, sector 4, împotriva sentinței civile 198 din 30.01.2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata-pârâtă . SRL, cu sediul în comuna Somova, ., Clădirea C1, județul Tulcea, ca nefondat.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 24 noiembrie 2014.
Președinte, R. N. B. | Judecător, M. C. | |
Grefier, L. B. |
L.B. 03 decembrie 2014
Red.jud.RNB/05.01.2015
4ex/05.01.2015
| ← Radiere. Decizia nr. 483/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA | Pretenţii. Decizia nr. 143/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA → |
|---|
