Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 256/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 256/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 22-02-2013 în dosarul nr. 1476/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 256/2013
Ședința publică de la 22 Februarie 2013
Completul compus din:
Președinte C. P.
Judecător G. P.
Judecător E. G.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul formulat de Administrația Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile 1418/10.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași în dosar nr._, intimați T. E., T. C. F. și T. T., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 08.02.2013, susținerile apărătorului intimatului fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru data de 15.02.2013, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la data de 09.12.2011, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a chemat în judecată pârâții: T. E., T. C. F. și T. T., în calitate de administratori ai societății S.C.”C&T Business” S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii personale a acestuia în baza art. 138 din Legea 85/2006.
În motivare, a arătat creditoarea că debitoarea îi datorează suma de 118 014 lei, cu care s-a înscris pe tabelul definitiv al creanțelor.
Pârâții au avut calitatea de administratori ai debitoarei în perioada creării debitelor și sunt ținuți direct răspunzători de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, conform art.73 din Legea 31/1990. Raportul dintre administratorul statutar și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea 31/1990, adică de dispozițiile referitoare la mandat. Potrivit alineatului 2, dacă mandatul este oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate și, conform art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi dat cu caracter oneros.
A mai susținut creditoarea că starea de insolvabilitate este urmarea unei administrări necorespunzătoare a societății, care a determinat încetarea de plăți și prejudicierea creditorilor, iar simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori și o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii.
În ceea ce privește vinovăția, a considerat reclamanta că răspunderea operează și pentru cea mai ușoară culpă. Culpa administratorilor constă în aceea că, la momentul în care debitoarea a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea și nu au anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea de noi datorii. Din raportul cauzal rezultă că pârâții nu a întreprins măsuri de redresare economică și nu au depus diligențele necesare pentru salvarea firmei prin reducerea cheltuielilor, încă din 2006.
A considerat reclamanta că pârâții se face vinovați de fapta reglementată de art. 138 lit. c. Astfel, prin nedepunerea cererii de intrare în insolvență, în termenul de 30 de zile, administratorii au acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului și, indirect, au dispus în interes personal continuarea activității debitoarei, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente. Administratorii au dat dovadă de un management neperformant și de utilizarea resurselor societății în interes personal.
De asemenea, a învederat reclamanta că, din analiza realizată de personalul de specialitate din cadrul Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Iași asupra dosarului fiscal, s-a constatat că principala cauză care a dus la încetarea de plăți a fost gestiunea inadecvată a relațiilor cu furnizorii și clienții, întrucât valoarea restanțelor a crescut de-a lungul perioadei analizate fără a fi corelată cu majorarea cifrei de afaceri, rezultând acumularea de creanțe comerciale fără a se realiza o activitate comercială corespunzătoare, situație agravată de majorarea valorii datoriilor către furnizori. Societatea a avut capacitate de plată, deoarece în anii analizați existau imobilizări corporale, active circulante pentru valorificarea și achitarea datoriilor.
Reclamanta a susținut că societatea nu s-a mai preocupat de ținerea contabilității, obligația fiind a pârâților, în calitate de administratori statutari. Astfel, s-a susținut că pârâții sunt vinovați și de săvârșirea faptei de la art. 138 lit. d, deoarece obligația ținerii contabilității le revenea, conform art. 10 din Legea 82/1991.
Omisiunea informării organelor fiscale denotă intenția pârâților de a păstra în clandestinitate operațiunile derulate și veniturile încasate, existând prezumția desfășurării activității în interes personal(138 lit. a și c).
Pârâții, legal citați, nu au depus întâmpinare.
Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 1418/2012 din 10.10. 2012, a respins cererea formulată de Administrația Finanțelor Publice Iași privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților T. E., T. C. F. și T. T..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, prin sentința comercială nr. 319/ 02.03.2011, irevocabilă prin nerecurare, a fost deschisă procedura falimentului împotriva debitoarei .” SRL, cu sediul în Iași, ., . ..R.C. J 22-364-1993.
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, societatea debitoare a avut ca administratori statutari pe cei trei pârâți. Tabelul creditorilor definitivat cuprinde creanțele creditorilor: Administrația Finanțelor Publice Iași, în valoare de 118 014 lei, precum și alți creditori.
Din raportul cauzelor întocmit de lichidatorul judiciar a rezultat că starea de insolvență se datorează unor cauze obiective și majoritatea externe societății. A apreciat lichidatorul judiciar că în cauză nu ar exista premisele aplicării art. 138.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă în aceea că aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat a susținut reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun, specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând, nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, s-a reținut că pârâților li se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:
- 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
- 138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
- 138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Reclamanta a propus un raționament construit doar pe prezumții; astfel, nedepunerea actelor financiare la lichidatorul judiciar și la organele în drept creează prezumția că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea(138 lit. d) și că s-a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște, la rândul său, prezumția că s-a desfășurat comerț în interes personal(138 lit. c) pentru a se însuși rezultatele acestui comerț(138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantei nu a putut fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat că administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management defectuos, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a.
În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâții „au ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea” în condițiile în care însuși lichidatorul judiciar susține în raportul cauzal că, în baza actelor contabile analizate, insolvența s-a datorat unor cauze obiective.
Faptul că nu s-ar fi depus indicatorii financiari nu s-a probat, dar nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care, prin ea însăși, nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Pentru invocarea art. 138 lit. a și c, creditoarei îi revenea sarcina de a arăta, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâților, care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lor sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) si care au dus la falimentul societății și, pe de altă parte, rolul lor în determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, în considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, în mod necesar, răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție și răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia ca prin faptele săvârșite s-a cauzat insolvența societății.
Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respins cererea reclamantei.
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art.304 punctele 8, 9 și 304¹din Codul de procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că soluția judecătorului sindic de respingere a cererii formulate de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași aduce atingere dreptului si interesului legitim al creditorilor in recuperarea creanțelor.
Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere a societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situația închiderii procedurii falimentului fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
Având calitatea de administratori la .” SRL lași, intimații au fost persoanele împuternicite să reprezinte societatea, fiind ținute direct răspunzătoare de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, după cum rezultă și din art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Având în vedere dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, care instituie obligativitatea pentru debitor de a solicita să fie supus dispozițiilor acestei legi în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, consideră recurenta că doar existenta anumitor interese personale i-a determinat pe administratorii-pârâți să nu solicite ca societatea să fie supusă prevederilor Legii insolvente; în consecință, apreciază recurenta că administratorii se fac vinovați de continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, faptă care se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Culpa administratorilor constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la acumularea de noi datorii.
Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând în pierdere, situația financiară a societății a fost periclitată. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale și nu realizarea intereselor .” SRL Iași.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatată și de judecătorul sindic prin sentința prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Această situație de încetare a plaților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arată și doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plați constituie un prejudiciu pentru creditori.
Potrivit informațiilor extrase din ultimul bilanț prin care debitorul raporta activitate la organul fiscal, respectiv cel din anul 2008, societatea deținea active circulante în sumă de 464.692 lei din care: creanțe în sumă de 462.005 lei, stocuri în sumă de 626.778 lei care, dacă ar fi fost valorificate de către administratori, s-ar fi diminuat obligațiile către bugetul consolidat al statului.
Componența debitului înregistrat la bugetul de stat, așa cum rezultă din titlurile executorii anexate, denotă că debitoarea a avut angajați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care, însă, au fost folosite de organele de conducere cu alte destinații și nu în scopul achitării creanțelor societății.
Prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, demonstrează faptul că s-a desfășurat activitate generatoare de venituri și că impozitele și taxele nu au fost achitate către bugetul de stat.
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului lași este creditoare îndreptățită să solicite stabilirea răspunderii persoanelor vinovate de . de plata, având un interes legitim.
Recurenta afirmă că a dat dovada de rol activ în recuperarea creanțelor de la .” SRL lași. După epuizarea tuturor măsurilor de executare silită prevăzute de Codul de procedura fiscală, a formulat cerere pentru deschiderea procedurii simplificate a insolventei, cerere de admitere a creanței, a participat la adunările creditorilor.
Legal citați, intimații nu au formulat întâmpinări în termenul prevăzut de art.308 alin.2 din Codul de procedură civilă, însă T. C. – F. și T. E. au depus la dosarul cauzei concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, deoarece starea de insolvență a societății a intervenit după doi ani de la retragerea lor din societate.
În recurs au fost administrate înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate, de ansamblul materialului probator administrat în cauză și de prevederile legale incidente, Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
În acest sens, Curtea constată că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâților T. C. – F., T. T. și T. E., în calitate de administratori ai societății S.C."C&T Business" S.R.L. până la concurența sumei de 118.014 lei.
Reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit. a, c,d din Legea nr. 85/2006.
Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.
Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.
Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.
Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.
În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.
Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.
Prevederile art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.
Noțiunea de bun trebuie interpretată în sens larg, incluzându-se aici orice obiect cu valoare economică, inclusiv creanțele.
În prezenta cauză, reclamanta recurentă a indicat doar generic această faptă, fără a arăta în concret care bunuri sau valori au fost folosite și în folosul cui au fost folosite, în interesul personal al administratorilor statutari sau al unui terț. O asemenea precizare se impunea a fi făcută și prin prisma faptului că pârâții – intimați au avut calitatea de asociați și administratori statutari în perioade diferite.
Astfel, Curtea reține că, potrivit actului adițional la contractul de societate și statutul S.C."C&T Business" S.R.L din 11.09.2006, rezultă că T. C. –F. a cedat părțile sale sociale și s-a retras atât din calitatea de asociat, cât și din cea de administrator al societății, iar asociat unic și administrator a devenit T. T.. În ceea ce o privește pe T. E., recurenta nu a produs dovezi din care să rezulte ce calitate a avut aceasta în cadrul S.C."C&T Business" S.R.L și în ce perioadă.
Pe de altă parte, în raportul nr.702 din 13.04.2011 privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență a societății debitoare, lichidatorul judiciar a concluzionat că această stare se datorează managementului defectuos și administrării necorespunzătoare a societății, ca urmare a utilizării cu eficiență redusă a resurselor deținute, acumulării permanente de datorii față de bugetul de stat și față de bugetele fondurilor speciale și creșterii excesive a datoriilor.
Însă, managementul necorespunzător și existența unei gestiuni defectuoase în cadrul societății debitoare nu sunt de natură să facă dovada comiterii faptei prevăzute de art.138 lit. a din Legea nr.85/2006
Potrivit art. 138 litera c din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Dispozițiile art. 138 litera c privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâților intimați în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de fiecare dintre intimați constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Este adevărat că în raportul privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență a societății debitoare, lichidatorul judiciar a apreciat că nedepunerea actelor financiar – contabile ale societății a determinat imposibilitatea inventarierii bunurilor societății, iar aceste împrejurări ar naște prezumția că administratorul statutar, cu bună știință, nu a ținut contabilitatea în conformitate cu Legea nr. 82/1991 și că a continuat activitatea în interes personal, deși societatea se afla în incapacitate de plată.
Însă, raportul nu precizează care dintre administratorii statutari a continuat activitatea în interes personal, deși societatea se afla în incapacitate de plată și nu face dovada îndeplinirii celorlalte condiții necesare atragerii răspunderii reglementate de art.138 litera c, respectiv vinovăția concretă a fiecăruia dintre cei trei pârâți și legătura de cauzalitate dintre faptele fiecăruia dintre aceștia și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
În aceste condiții, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților - intimați, care au avut calitatea de administratori statutari ai societății aflate în stare de insolvență.
Curtea constată că, deși Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași și-a fundamentat cererea de chemare în judecată și pe dispozițiile art.138 litera d din Legea nr.85/2006, criticile din recurs vizează numai faptele prevăzute de art. 138 literele a, c din Legea nr.85/2006
Față de cele ce preced, instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor articolului 138 alin.1 literele a și c din Legea nr.85/2006, atunci când a apreciat că Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași nu a făcut dovada existenței faptelor pretins săvârșite de către T. C. – F., T. T. și T. E., a vinovăției acestora și a existenței raportului de cauzalitate între faptele ilicite săvârșite de pârâții – intimați și starea de insolvență a debitoarei, astfel că motivul de modificare înscris în art. 304 punctul 9 din Codul procedură civilă nu este incident în speță.
Apreciază Curtea că, deși recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 304, criticile dezvoltate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în acest text.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași și se va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1418/10 oct. 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22 februarie 2013.
Președinte, C. P. | Judecător, G. P. | Judecător, E. G. |
Grefier, L. R.-C. |
Jud red și tehnored PG_
2 EX
Jud fond B. C. M.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 1127/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
