Obligatia de a face. Sentința nr. 1046/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1046/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 22-03-2013 în dosarul nr. 5668/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 37/2013
Ședința publică de la 22 Martie 2013
Completul compus din:
Președinte E. G.
Judecător G. P.
Grefier L. R.-C.
S-au luat spre examinare apelurile formulate de N. C. și N. A. – M. și . împotriva sentinței civile nr. 1046/30.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, având ca obiect obligația de a face anulare clauză abuzivă.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de_, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1046/civ din 30.10.2012 Tribunalul Iași hotărăște:
Respinge excepțiile inadmisibilității si a lipsei de calitate procesuală pasivă a reclamanților.
Admite in parte acțiunea formulată de reclamanții N. C. și N. A. M. în contradictoriu cu pârâta ..
Constată abuzivă clauza menționată la punctul 5 litera a din Condițiile speciale ale convenției de credit nr_/11.07.2008.
Obligă pârâta la plata sumei de 8362,26 CHF (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății), reprezentând comision de risc calculat de la data primei anuități și până la momentul pronunțării sentinței.
Dispune continuarea convenției de credit nr_ din 11.07.2008, cu excluderea clauzei înscrise la pct. 5 litera a din condițiile speciale.
Respinge cererea reclamanților de reactualizare a sumelor potrivit indicelui de inflație
Obligă pârâta . la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumei de 8362,26 CHF, pentru perioada cuprinsă între momentul promovării cererii de chemare în judecată, 06.09.2011 și pana la momentul plății efective .
Respinge ce nefondată cererea reclamanților de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata.
Pentru a hotărî astfel, se rețin următoarele:
La data de 11.07.2008, pârâta S.C. V. R. S.A., în calitate de „bancă” și reclamanții N. A. M. și N. C., în calitate de împrumutați, au încheiat convenția de credit nr._, pe o durată de 300 luni, având ca obiect suma de 156.000 CHF. Totodată a fost instituit dreptul de ipotecă de rang II asupra imobilului suprafață de 359 mp situat în intravilan C., . și casa de locuit cu o suprafață de 109,55 mp.
Potrivit dispozițiilor art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției, împrumutatul datorează un comision de risc de 0,22 %, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit.
Potrivit art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale Convenției, banca și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 și 2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator și 2) această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.
Retine de asemenea instanța faptul că, potrivit dispozițiilor art. 14 din același act normativ:”Consumatorii prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.”
Rezultă astfel fără dubiu faptul că, prin dispozițiile legii 193/200, legiuitorul nu a intenționat să confere calitate procesuala activa în litigiile privind constatarea caracterului abuziv doar ANPC ului, cu atât mai mult cu cât se menționează expres în art. 14, posibilitatea contestării directe de către consumator a clauzelor abuzive.
De asemenea, faptul că art. 13 din Legea nr. 193/2000 prevede că instanța poate dispune „modificarea clauzelor contractuale sau desființarea acelui contract cu daune-interese”, nu poate duce la concluzia că legiuitorul ar fi avut intenția de a înlătura, astfel, aplicarea dreptului comun în materie de nulitate. Art. 13 din Legea nr. 193/2000 vizează doar procedura de aplicare a sancțiunilor contravenționale, în vreme ce art. 14 din acest act normativ conferă în mod expres consumatorilor prejudiciați prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, atât excepția inadmisibilității cât și a lipsei de calitate procesuală activă urmează a fi respinse ca nefondate.
Condiția privind negocierea clauzelor contestate în prezenta cauză:
Parata a susținut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, fiind cuprinse în Condițiile Speciale ale contractului sau în Condițiile generale, acestea din urmă nefiind de natură a genera drepturi și obligații, iar prevederile din Condițiile Speciale prezintă toate caracteristicile unui contract cu forță obligatorie între părți încheiat în urma exprimării libere a voinței din partea ambilor cocontractanți.
Analizând secțiunea condiții generale ale convențiilor de credit, instanța constată că art. 3.5 instituie obligația clientului de a achita un comision de risc, modul de calcul si scadenta fiind stabilite prin condițiile speciale . Astfel, se stipulează că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia urmând a se stabili în Condițiile Speciale.
În, acest context, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat numai cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamanții neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina lor, conform art. 4 alin.2 din Legea nr. 193 din 2000.
Împrejurarea că reclamanții au avut cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, și sub aspectul valorii, și sub cel al perioadei, și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenției dacă nu erau de acord cu acest comision, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat cu comercianți contracte ce ar putea conține clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertății contractuale, dar art. 969 cod civil conferă putere de lege doar convențiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situații în care clauze contractuale consimțite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Reținând îndeplinirea primei condiții prevăzute de Legea 193/2000, Tribunalul urmează a proceda la verificarea existentei celei de-a doua condiții, vizând dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților generat de clauzele pretins abuzive.
În conformitate cu prevederile ar. 4 alin. 6 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Pârâta a învederat că debitorul este ținut a suporta costul creditului cu cele două componente ale sale, dobânda și comisionul, astfel încât comisionul de risc este un element al prețului Băncii. Riscul bancar este un element de care Banca trebuie să țină cont, iar costurile aferente gestionării riscului vor fi suportate de beneficiar, și anume de client.
Analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât, pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil.
Mai mult, în Condițiile generale, la secțiunea „Costuri”, atât dobânda curentă cât și Comisionul de risc sunt datorate de client, în baza aceluiași fundament, respectiv „pentru punerea la dispoziție a creditului”.
Restituirea creditului a fost garantată prin instituirea unei ipoteci de gradul I, prin convenția de credit, fiind cesionată in favoarea băncii și polița de asigurare încheiată de către garanți pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției.
Pârâta a susținut că această garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc. Dimpotrivă comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Gestionarea acestor riscuri se regăsește în prețul creditului, pârâta invocând și Norme B.N.R.
Prevederile art. 49-64 din Norma B.N.R. nr. 17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum si organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit, reprezintă recomandări ale B.N.R. în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri, pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutaților.
Mai mult, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. d din Condițiile Speciale, pârâta și-a rezervat dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, punându-se astfel la adăpost de o eventuală evoluție a pieții în defavoarea sa.
Având în vedere cele arătate mai sus, precum și valoarea semnificativă a comisionului de risc ce trebuie achitat de către reclamant, în calitate de împrumutați, dar și valoarea totală a contractului, instanța apreciază că inserarea clauzei privind obligația achitării unui comision de risc este de natură a genera un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Prin urmare, Tribunalul constată că in speță s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 4 alin.1 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianți și consumatori, astfel încât, în mod netemeinic a fost respinsa cererea reclamanților având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei înscrise în art. 3 lit. d din condițiile speciale ale convenției de credit.
Ca o consecința a stabilirii caracterului abuziv al clauzei privind plata lunară a comisionului de risc și ca efect al anulării acesteia, se va dispune repunerea părților în situația anterioară, nulitatea producând efecte retroactive. Astfel, potrivit scadențarului anexat si a extrasului de cont, instanța va obliga parata la plata sumei de 8362,26 CHF și nu a sumei de 10.000 CHF, așa cum au solicitat reclamanții, diferența dintre cele doua sume fiind data de faptul că, în perioada 25.08._11, părțile au achitat un comision de administrare și nu pe cel de risc, iar prin petit au solicitat doar restituirea comisionului de risc, context în care, în virtutea principiului disponibilității, instanța nu poate acorda mai mult decât ceea ce s- a cerut.
Cu privire la susținerile pârâtei, potrivit căreia anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, instanța învederează că această excepție de la principiul repunerii în situația anterioară, în cazul anulării unui act juridic, este justificată prin aceea că în cazul unora dintre contractele cu executare succesivă apare imposibilitatea uneia dintre părți de a restitui folosința asigurată de cealaltă parte astfel că, prin repunerea în situația anterioară s-ar crea o situație inechitabilă, în care doar una dintre părți restituie prestația efectuată de cealaltă parte. Însă, în speța dedusă judecății nu se întâlnește situația premisă constând in imposibilitatea restituirii prestațiilor de către ambele părți, deoarece, așa cum s-a menționat anterior, banca nu a prestat nici un fel de serviciu clientului său in schimbul plății lunare a comisionului de risc .
Urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată si apărarea pârâtei vizând o eventuală expropriere de fapt, ce ar opera ca urmare a anulării retroactive a clauzei privind comisionul de risc . Astfel, potrivit principiului fundamental ce guvernează efectele nulității, tot ceea ce s-a prestat în baza unui contract nul trebuie restituit, neputându-se vorbi astfel de o „expropriere lipsită de fundament”, ci de o consecință a nulității clauzei abuzive.
Pretențiile reclamanților, de actualizare a sumelor cu indicele de inflație se dovedesc a fi neîntemeiate, în condițiile în care actualizarea cu indicele de inflației presupune o reparare a prejudiciului produs ca urmare a deprecierii monedei naționale. Ori, în cauză reclamanta a solicitat și instanța a obligat pârâta la restituirea sumelor în moneda în care au fost acestea achitate, respectiv CHF și nu în lei, context în care, actualizarea cu indicele de inflație devine inoperantă.
De asemenea, în temeiul art. 1088 Cod civil care stabilește o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere o obligației de a plăti o sumă de bani, pârâta urmează a fi obligată la plata, către reclamanți, și a dobânzii legale aferente sumei de 8362,26 CHF, de la data introducerii acțiunii (06.09.2011) și până la data plății efective a acestei sume.
Deși pârâta a căzut în pretenții, fiind în culpă procesuală, instanța respinge cererea reclamanților de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, în contextul in care nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții N. C. și N. A.-M. și pârâta .>
Prin cererea de apel reclamanții N. C. și N. A.-M. au formulat următoarele critici sentinței primei instanțe:
Prin cererea de chemare în judecată au solicitat:
- constatarea nulității absolute a clauzei înscrise la punctul 5 litera a din „Condițiile Speciale" ale convenției de credit nr._ din 11.07.2008, privind calcularea unui comision de risc, din cauza caracterului abuziv al clauzei;
- obligarea pârâtei să ne restituie suma de 10.000 franci elvețieni, reprezentând 38.156 lei, la cursul de schimb actual CHF/L. al BNR, constând în totalul banilor pe care i-a încasat pârâta de la noi, cu titlu de comision de risc, începând cu 05 septembrie 2008 și pană la data de 03 septembrie 2011, și obligarea pârâtei să ne restituie contravaloarea comisionului de risc, calculat ca procent de 0,22%, aplicat lunar soldului împrumutului, calculată în continuare, de la data de 05 septembrie 2011 până la pronunțarea sentinței din prezenta cauză, valoare totală actualizată cu indicele inflației de la data restituirii;
- obligarea pârâtei să ne plătească dobândă legală, calculată la valoarea debitului, în conformitate cu prevederile OG nr. 9/2000, calculată de la data introducerii acțiunii (05 septembrie 2011) până la plata integrală a debitului;
- să stabiliți continuarea derulării convenției de credit nr._ din 11.07.2008 după excluderea clauzei înscrise la punctul 5 litera a din condițiile speciale ale convenției, privitoare la aplicarea comisionului de risc.
Înainte ca Judecătoria Iași să își decline competența materială în favoarea Tribunalului Iași, la termenul din data de 08 noiembrie 2011, au modificat al doilea capăt de cerere și au solicitat obligarea pârâtei să ne restituie suma de 8.363,21 franci elvețieni, reprezentând 29.470,38 lei, la cursul de schimb actual CHF/L. al BNR, sau echivalentul în lei din ziua plății a valorii de 8.363,21 franci elvețieni, reprezentând totalul banilor pe care i~a încasat pârâta de la noi, cu titlu de comision de risc, începând cu luna iulie 2008, până în luna iulie 2010.
În considerentele sentinței, instanța de fond se referă la cererea inițială, admițând doar în parte capătul al doilea de cerere și obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 8362,26 CHF și nu a sumei de 10.000 CHF, așa cum au solicitat reclamanții, diferența dintre cele două sume fiind dată de faptul că, în perioada 25.08._11, părțile au achitat un comision de administrare și nu pe cel de risc, iar prin petit au solicitat doar restituirea comisionului de risc".
Deși instanța a intenționat să nu dea mai mult decât s-a cerut, a depășit totuși limitele învestirii, din cauza faptului că a obligat pârâtă la plata sumei cerute în cererea modificatoare (8.363,21 CHF), cu titlu de comision de risc încasat nelegal, dar a precizat faptul că acest comision de risc este calculat de la data primei anuități și până la momentul pronunțării sentinței, deși prin cererea modificatoare perioada fusese limitată la intervalul iulie 2008 (de la prima anuitate) - iulie 2010 (până la ultimul comision de risc), având în vedere faptul că din luna august 2010 comisionul de risc a fost redenumit „comision de administrare", prin actul adițional la convenția de credit nr._.
Ca urmare, solicită îndreptarea acestei greșeli și stabilirea perioadei la care se referă suma de 8362,26 CHF, reprezentând comision de risc încasat nelegal, care face obiectul obligației pârâtei de restituire, conform dispozitivului hotărârii, la intervalul iulie 2008 - iulie 2010 în loc de intervalul dintre data primei anuități și momentul pronunțării sentinței.
De altfel, aceeași modificare a sentinței primei instanțe de fond se impunea și în cazul în care limitele învestirii instanței de judecată ar fi rămas nemodificate față de cererea introductivă de instanță, deoarece începând din luna august 2010, odată cu modificarea convenției de credit nr._ din 11.07.2008, comisionul de risc a fost redenumit, devenind „comision de administrare", așa cum a reținut Tribunalul în considerentele sentinței nr. 1046 din 30 octombrie 2012, astfel că obligația pârâtei de a restitui comisionul de risc încasat în baza unei clauze contractuale nule trebuia limitată la intervalul de timp în care a fost încasat acest comision, respectiv iulie 2008 - iulie 2010.
Prin cererea de apel . formulat următoarele critici sentinței primei instanțe:
Instanța de fond a pronunțat hotărârea cu ignorarea prescripției dreptului la acțiune motivat de trecerea termenului de 3 ani prevăzut de lege între momentul încheierii convenției și momentul promovării acțiunii. Reclamantul invocă nulitatea relativă a unor clauze contractuale, aspect supus termenului general de prescripție. Este evident faptul că nu se invocă nulitatea absolută parțială a actului juridic; nulitatea absolută operează doar atunci când lipsește una din condițiile de validitate ale actului (consimțământ, capacitate, obiect și cauză).
Prin urmare, în speță, se invocă nulitatea relativă a unor clauze contractuale. Pentru existența nulității relative este necesar ca motivele de nulitate invocate sa fíe contemporane cu încheierea convenției și să altereze consimțământul etc., or părțile invocă dispozițiile OUG 50/2010 - act normativ survenit mult după încheierea contractului.
Pentru invocarea nulității relative a actului juridic se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, ce începe să curgă de la data încheierii convenției.
Nulitatea relativă este sancțiunea pentru nerespectarea la încheierea convenției a unei norme imperative de ordine privată prin care se ocrotește un interes particular, în speță dispozițiile art. 4 din Legea 193/2000.
Sub aspect terminologic, în legislație, nulitatea absolută este determinată prin diferite sintagme specifice: " nul", " nul de drept", " nul de deplin drept" sau"nulitate absolută".
Or Legea 193/2000, la art. 4 prevede că" o clauză va fi considerată abuzivă" și nicidecum „nulă". Această exprimare determină caracterul anulabil (specific nulității relative) al actului juridic și nu îmbracă forma unei cauze de nulitate absolută, cu atât mai mult cu cât evaluarea naturii abuzive a clauzei urmează a fi tăcută de instanță sau alte organe abilitate, conform art. 4 al Legii 193/2000.
De esența clasificării nulității, indiferent de formula utilizată în cuprinsul normei, este stabilirea naturii interesului ocrotit.
În speță, este evident că interesul ocrotit este unul particular, cel al consumatorului.
Împrumutatul a semnat de bună voie și fără existența vreunei constrângeri convenția. Acesta convenție a fost încheiată pe principiul de a beneficia de condiții de creditare mai avantajoase decât cele oferite de alți comercianți. Susținerea reclamanților că nu au fost negociate clauzele contractuale nu poate fi primită atât timp cât aceștia sunt consumatori ai acestui tip de produs, cunoscând ofertele existente pe piață.
Reclamanții au analizat din timp posibilitățile de refinanțare a creditului la BCR și au optat pentru cea mai avantajoasă variantă: cea oferită de V.. Aceștia, în analiza efectuată au avut în vedere cuantumul lunar al ratei și posibilitățile lor materiale de a o suporta și, nicidecum comisioanele ce intră în componența acesteia.
Admiterea acțiunii echivalează cu încălcarea gravă a dreptului subscrisei la proprietate și libertate economică.
Art. 969 Cod procedură civilă statuează principiul libertății contractuale, asumat de ambele părți la semnarea contractului și a anexelor sale (condiții și grafic de rambursare). Nu se poate reține că nu a fost negociată clauza, mai ales că intimatul nu a făcut dovada încercării de a negocia un alt comision de risc.
Totodată, clientul nu face nici dovada unor vicii de consimțământ si nici a vreunei cauze de nulitate care să fie contemporană cu încheierea convenției, ci din contră, invocă prevederile OUG 50/2010, act normativ ulterior semnării contractului ce nu se aplică contractelor în derulare.
Riscul a fost anticipat și acceptat de părți și se referă la posibilitatea băncii de a recupera debitul în orice condiții. Faptul că există o garanție instituită asupra unor bunuri nu acoperă integral riscul la care se expune creditorul în condițiile fluctuațiilor pieței si căderii actuale a pieței imobiliare. În aceste condiții nu se poate vorbi nici despre dezechilibru contractual întrucât un bun evaluat la nivelul anilor 2006-2008 se vinde în prezent cu mai puțin de 50 din prețul respectiv.
Conform art. 4 alin. 5 din Legea 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată cu cuvintele de preț și plată, iar conform directivei 93/13/CEE, caracterul abuziv nu privește caracterul adecvat al prețului în măsura în care clauzele sunt exprimate clar și inteligibil.
Învederează instanței că, . de clauze abuzive în contractele încheiate de comercianți cu consumatorii în legislația română s-a produs odată cu preluarea aquis-ului comunitar, prin transpunerea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993.
Directiva a fost introdusă pe calea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori (în continuare Legea nr. 193/2000), pe un teren juridic construit pe soclul autonomiei de voință și pe o ordine juridică fidelă aceleiași dogme. Autonomia de voință este principiul unic al tuturor legilor morale și al îndatoririlor conforme acestor legi.
Libertatea contractuală alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept continentală. De aici s-a dedus că o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților.
Consacrat prin dispozițiile art. 969 din Codul Civil, principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.
Prin inserarea în sistemul de drept român a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 i-a fost conferită judecătorului, puterea de a interveni să corecteze dezechilibrele excesive în defavoarea consumatorului, dar nu să distrugă total conceptul libertății contractuale și a forței juridice a unui contract semnat și asumat de către părți.
Astfel, judecătorul nu poate interveni decât în cazurile excepționale, când aplicarea legii contractuale ar deveni injustă. Imixtiunea judecătorului în legea părților trebuie să fie marginală, iar utilizarea puterilor sale, trebuie să fie caracterizată de moderație și cumpătare, prudență, pentru a reda sensul veritabil al operei sale (jurisprudentia).
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin.(l) cu titlu de principiu că: "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, tară echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate" iar alin. 3 al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților stipularea de clauze ; abuzive în contractele încheiate cu consumatorii". Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000:
1. o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detriment al consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
2. o clauză contractual va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciul respectiv.
Prin textul de lege mai sus citat au fost implementate dispozițiile Directivei 93/13/CEE ca fiind o copie fidelă a dispozițiilor art. 3 din Directivă, identificându-se cu ușurință condițiile cumulative pe care o clauză trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi apreciată în concret de la caz la caz de către judecător ca fiind abuzivă: - să nu fi fost negociată și - să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului.
O altă condiție pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea face obiectul unei analize privind caracterul abuziv al ei, condiție ce reiese din art. 4 atât ale Legii 193, cât și a Directivei 93/13/CEE este să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la prețul datorat pentru prestarea serviciului.
Prin urmare, pentru ca instanța să poată sancționa conform dispozițiilor legale o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie pe de o parte să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune, și de altă parte, să fie excesivă, ținând cont că nici clauzele abuzive la rândul lor nu reprezintă instituții inovatoare ci pot fi circumscrise noțiunii de clauze excesive amintite și descrise anterior.
Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între bancă și reclamant reglementând perceperea comisionului de risc nu îndeplinește două din cele trei condiții cumulative, după cum urmează:
A – clauza reglementată la art. 5 din Convenția de Credit nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să fie incidență lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al uneia dintre părți. în situația dedusă judecății, reclamantul invocă tocmai lipsa unei obligații/prestații corelative Subscrisei față de obligațiile acestora de achita comisionul de risc astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părți.
Astfel cum s-a precizat în doctrină, de obicei dezechilibrul trebuie să fíe în rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc dat fiind că scopul și trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrunu.
Nu se pot reține afirmațiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanțiile reale mobiliare, deoarece noțiunea de risc în înțelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit este atât de complexă și cu incidențe atât de diverse încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfășurarea de către bancă a unei activități aflate sub auspiciile hazardului (alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit, precum ar fi în dezacord și cu Normele BNR ce reglementează desfășurarea activității de bancă.
Riscul de credit este asumat în urma analizei económico-financiara a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Având în vedere că aceste dispoziții care reglementează activitatea bancară, impun practic, gestionarea acestor riscuri, gestionare care se regăsește ulterior în prețul creditului.
Pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, banca percepe un comision de risc. în context bancar, administrarea riscului este vitală, astfel că acest efort suplimentar depus de creditor prin departamentele sale a făcut ca el să se regăsească într-un cost transparent si asumat de către consumator sub forma comisionului de risc.
B - Comisionul de risc - parte a prețului contractului. Consecințe:
Este de notorietate în doctrină faptul că debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente ale acestuia, respectiv: dobânda și comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului și a plăților dobânzii.
Ca și alte comisioane, și comisionul de risc este un element al prețului Băncii. Astfel cum am subliniat anterior, riscul bancar este un element de care Banca este obligată să țină cont. Costurile aferente gestionării riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de Client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a prețului contractului.
Tocmai de aceea, preluându-se într-un mod ciuntit dispozițiile art. 4 par. 1 al Directivei nr. 93/13/CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind prețul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. 6, după cum urmează: "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".
Se regăsesc și prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE: (2)Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.
Prin această dispoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat.
Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte controlul prețului este o chestiune ce ține de dreptul concurenței și de aceea nu ar trebui să-și găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte, prețul este elementul cel mai bine înțeles de către consumator.
Clauza contractuală privind dreptul Subscrisei de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanța de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanței de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.
Mai mult decât atât, cu privire la pct. 5 lit. a) evidențiem faptul că: - comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare-ipotecă. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea si a altor riscuri decât riscul de neplată, și anume: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării si orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat;
- Contractul - convenția de credit-încheiat între părți nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, iar asumarea riscului de către bancă a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ. Astfel, ambele părți cunosc de la data încheierii Convenției întinderea obligațiilor sale, chiar dacă obligația împrumutatului este una cu executare succesivă;
- prevederea perceperii comisionului de risc este clară și fără echivoc și a fost însușită de consumator, ca urmare a semnării convenției/convențiilor, devenind astfel lege între părțile contractante potrivit art. 969 Cod procedură civilă și comisionul de risc a fost avut în vedere de Subscrisa la data acordării creditelor, constituind un element determinant la formarea voinței de a contracta.
Concluzionând, perceperea acestui comision de risc a reglementată și consimțită contractual de către ambele părți, fără existența unei constrângeri, și se realizează potrivit principiului consfințit de art. 969 Cod procedură civilă conform căruia " convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul acesteia (acționând în baza principiilor aplicabile, potrivit Decretului-lege nr. 31/1954, persoanele juridice) cât și solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale afective ("D.")
Pentru toate motivele prezentate solicită admiterea apelului modificarea sentinței, respingând cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
Examinând criticile formulate în raport de actele și lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză se constată următoarele:
Apelul formulat de . nefondat pentru următoarele motive:
În mod corect tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
Astfel, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii 193/2000 care ocrotește un interes general.
Raportat la natura interesului ocrotit sancțiunea care intervine este nulitatea absolută. Astfel că dreptul la acțiune este imprescriptibil.
Pe fondul litigiului soluția constatării abuzive a clauzei înscrisă la punctul 5 litera a este corectă.
Criticile apelantei referitoare la faptul că sunt excluse verificării, din perspectiva caracterului abuziv, clauză înscrisă în art.5 litera a) din Condițiile speciale ale convenției de creditare încheiate între părți, deoarece componentele la care se referă fac parte din prețul contractului ce a fost negociat și nu au produs niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, nefiind incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite.
Art. 4 alineat 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Așa cum a afirmat și apelanta, Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alineat 2 faptul că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Instanța constată că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva nr. 93/13/CEE nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb.
În acest sens, tribunalul a interpretat corect declarația expusă în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor prestate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit, în jurisprudența sa, dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C 484/2008, Caja de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) paragrafele 28-29, 40,44.
Referitor la comisionul de risc, Curtea apreciază că acesta a creat un dezechilibru între prestațiile părților, în sensul art. 4 alineat 1 din Legea nr. 193/2000.
În speță, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5. din secțiunea 3 intitulată „Costuri” din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele – într-un mod clar și inteligibil -, cum prevede dispoziția comunitară, precum și legea de transpunere a acesteia.
Reține Curtea că tribunalul a interpretat corect declarația cuprinsă, în preambulul Directivei 93/13/CEE, potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
Comisionul de risc a fost impus în convenția de creditare fără ca apelanta să arate criteriile în raport de care a fost stabilit, momentul în care se produce și în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deși existau și alte garanții. Tot astfel, nu s-a stabilit motivul pentru care acest comision nu se rambursează persoanei împrumutate la finalul creditului, în situația neproducerii riscului, ceea ce are ca efect îmbogățirea fără justă cauză a comerciantului .
Curtea reține că, prin modul în care a fost formulat și perceput comisionul de risc, fără nicio posibilitate de negociere și determinare, s-a urmărit nejustificat majorarea „ costurilor” creditului ceea ce are ca efect prestații disproporționate și dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, în sensul art. 4 alineat 1 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește susținerea apelantei referitoare la negocierea cu consumatorii a celor două clauze contestate, Curtea observă că, așa cum a constatat și tribunalul, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă. Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestor clauze.
Potrivit dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.
Instanța constată că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia.
În consecință, Curtea apreciază ca fiind corectă constatarea instanței de fond potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
Instanța nu poate primi justificările perceperii acestui comision, făcute prin întâmpinare sau prin apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamanții.
Potrivit susținerilor apelantei, comisionul de risc reprezintă (deși nu a fost definit astfel prin convenția de credit) costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului pentru o perioadă îndelungată de timp.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori, precum: solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc.
Ori, în speță, nu s-a contestat împrejurarea că executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul II asupra imobilului de locuit în suprafață construită de 109,55 mp și asupra unui teren în suprafață de 359 mp. situate în satul C., ..
Instanța de apel – ca și cea de fond - nu poate ignora nici cuantumul acestui comision care, la sfârșitul perioadei de rambursare însumează_,65 CHF, valoarea creditului fiind de_ CHF.
Instanța notează că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Având în vedere ansamblul acestor elemente, instanța apreciază că, prin stipularea comisionului de risc în acest context, s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
D. urmare, apelul pârâtei este nefondat și va fi respins ca atare.
Apelul formulat de reclamanți este fondat pentru următoarele considerente:
În mod corect tribunalul raportat la conținutul prestațiilor părților, și ca o consecință a aplicării sancțiunii nulității absolute prin constatarea abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de risc tribunalul a recunoscut reclamanților dreptul la restituirea contravalorii comisionului de risc datorat de pârâți, dar a stabilit greșit perioada pentru care acest comision de risc este datorat.
Astfel, reclamanții au solicitat contravaloarea comisionului de risc în sumă de 8362.26 CHF pentru perioada iulie 2008 și până în luna iulie 2010.
Tribunalul deși a avut în vedere suma plătită de reclamanții apelanți pentru perioada iulie 2008 – iulie 2010, a stabilit că această sumă reprezintă contravaloarea comisionului de risc până la momentul pronunțării sentinței, ori pe de o parte, acest lucru nu a fost cerut de reclamanți, iar pe de altă parte din extrasul de cont aflat la filele 7-8 și susținerile părții, rezultă că numai până în iulie 2010 au fost încasate de la reclamanți sume cu titlu de comision de risc, după această dată sumele încasate au fost cu titlul de comision de administrare, ceea ce nu a format obiectul cauzei.
Curtea constată în ceea ce privește perioada pentru care datorează pârâții comisionul de risc, este cuprinsă între data primei anuități iulie 2001 și până în iulie 2010.
D. urmare se va admite apelul reclamanților sub aspectul arătat mai sus, urmând a se schimba sentința apelată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 8362,26 CHF (cu echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății) reprezentând comision de risc calculat de la data primei anuități – iulie 2001 și până în luna iulie 2010.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de N. C. și N. A.-M. împotriva sentinței civile nr. 1046/civ din 30.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o schimbă în parte.
Obligă pârâta la plata sumei de 8362,26 CHF (în echivalent la cursul BNR din ziua plății), reprezentând comision de risc calculat la data primei anuități - iulie 2008 - și până în luna iulie 2010.
Respinge apelul formulat de . împotriva aceleiași sentințe.
Obligă . să plătească intimaților apelanți N. C. și N. A.-M. suma de 2000 lei, cheltuieli de judecată.
Definitivă. Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi - 22.03.2013.
Președinte, E. G. | Judecător, G. P. | |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud GE_
Tehnored gref RCL_
2EX
Jud fond B. D. G.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 920/2013. Curtea de Apel IAŞI | Acţiune în constatare. Sentința nr. 1076/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
