Pretenţii. Sentința nr. 1154/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1154/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 29-04-2013 în dosarul nr. 4988/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 51/2013
Ședința publică de la 29 Aprilie 2013
Completul compus din:
Președinte: L. P.
Judecător: C. P.
Grefier: A. H.
S-a luat în examinare cererea de apel formulată de . Reasigurare SA București împotriva sentinței civile nr. 1154/civ din 04.12.2012 din 12.09.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – contencios administrativ și fiscal în contradictoriu cu intimatul N. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că în termenul de amânare a pronunțării cauzei au fost depuse la dosar concluzii scrise din partea intimatului N. S..
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 15 aprilie 2013, susținerile părților prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta încheiere și față de cererea de amânare a pronunțării cauzei formulată de apărătorul intimatului N. S., pentru a depune la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de 22 aprilie 2013 și apoi pentru data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra cauzei civile de față;
Prin sentința civilă nr. 1154/ 04.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția a II a Civilă – C. Administrativ și Fiscal s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă; s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N. S. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. R. asigurare S.A., s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale și s-au respins restul pretențiilor precum și cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 06.10.2008, pe raza localității Poiana din jud. Iași a avut loc un accident de circulație în care a fost implicat autoturismul cu nr. de înmatriculare_ condus de I. C., autoturism în care se mai aflau I. G. P., soția șoferului si N. S., reclamantul din prezenta cauză, microbuzul cu nr._ condu de A. V. si vehiculul cu tracțiune animală condus de I. V..
Urmare a accidentului a survenit decesul conducătorului auto, I. C., a soției acestuia, I. G. P. si vătămarea corporală a reclamantului N. S., pasager în mașină, acesta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale.
Accidentul a făcut obiectul dosarului penal nr. 2449/P/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, cercetările arătând că acesta s-a produs din culpa comună a numitului I. C. si a numitului I. V., conducătorul căruței.
Prin rechizitoriul din 20.07.2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale fată de șofer, I. C. pentru infracțiunea de ucidere din culpă si 2 infracțiuni de vătămare corporală din culpă, deoarece făptuitorul a decedat, fiind trimis în judecată căruțașul I. V. pentru aceleași infracțiuni.
Cauza penală a fost soluționată de Judecătoria Iași prin sentința nr. 2062/01.07.2011, fiind condamnat I. V. pentru ucidere din culpă, procesul penal încetând pentru vătămare corporală din culpă, parte vătămată fiind N. S., ca urmare a împăcării părților.
Sentința penală precizată a stabilit care a fost ponderea culpei în producerea accidentului, statuându-se cu putere de lucru judecat că numitul I. V., căruțașul, a avut o culpă în proporție de 75%, șoferul decedat, I. C., o culpă în proporție de 25%.
Fată de cele sus-expuse, instanța a reținut că data pronunțării sentinței penale / 01.07.2011 este momentul în care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului împotriva asiguratorului de răspundere civilă, întrucât acesta este momentul în care s-a stabilit culpa concretă a lui I. C. (25%), care trebuie avută în vedere la soluționarea acțiunii civile, asiguratorul răspunzând pentru prejudiciul cauzat în concret de asiguratul său.
Cum acțiunea a fost formulată la 11.0.2012, în termenul de prescripție general de 3 ani, reglementat de art. 3 din D. Nr. 167/1958, excepția prescripției dreptului la acțiune apare ca fiind neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Pe fondul cauzei, instanța a constatat că, potrivit art. 9 din Legea nr. 136/1995 asiguratorul se obligă prin contractul de asigurare, ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit despăgubirea ori suma asigurată denumită indemnizație, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condițiile prezentei legi, în limitele și la termenele convenite.
Potrivit art. 42 alin. 2 din Legea nr. 136/1995, asiguratorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.
Asiguratorul acordă despăgubiri (art. 49 din Legea 136/1995) în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule .
Potrivit Legii nr. 136/1995 și art. 26 din ordinul CSA nr. 20/2008 asigurătorul are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă.
Instanța a avut în vedere că prin decizia nr. 29/2009 a ÎCCJ- Secțiile Unite s-a stabilit că în materia asigurării de răspundere civilă auto răspunderea asigurătorului față de persoana prejudiciată este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare .Este deci o răspundere directă, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.
De aceea, prin acoperirea prejudiciului suferit de terțul victimă a accidentului de circulație, asigurătorul nu face o plată pentru făptuitor și nici alături de acesta, ci își îndeplinește obligația proprie, asumată prin contractul de asigurare, el suportând în mod efectiv și definitiv întregul prejudiciu cauzat din culpa asiguratului .
Instanța a reținut însă că raportul juridic între părțile litigante și corelativ calitatea procesuală pasivă a societății de asigurare au luat naștere ca urmare a contractului de asigurare, reclamantul dobândind calitatea de beneficiar al asigurării tocmai în virtutea încheierii contractului de asigurare.
Instanța a mai constatat că daunele materiale solicitate de reclamantul N. S. reprezintă cheltuielile ocazionate de tratamentul medical și cel recuperatoriu.
Instanța a reținut însă că potrivit art. 49 din Ordinul CSA nr. 20/2008 eventualele cheltuieli prilejuite de accident cu tratamentul, spitalizarea, recuperarea pot fi acordate în situația în care sunt probate cu documente justificative și dacă nu au fost suportate din fondurile de asigurări sociale.
În cauză, reclamantul nu a prezentat documente justificative (chitanțe) din care să rezulte cheltuielile suportate cu tratamentul medical și recuperarea.
De asemenea, nici martorul nu a dat o declarație relevantă pentru a se stabili care a fost cuantumul acestor cheltuieli.
Prin urmare, în lipsa unor criterii obiective de determinare a cheltuielilor suportate de acești reclamant și a actelor doveditoare, instanța constată că daunele materiale solicitate de reclamantul N. S. sunt nedovedite.
Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, 500.000 lei, instanța reține că prejudiciul fizic (durerea) si afectiv suferit este de necontestat.
Dacă în cazul răspunderii civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ ușoară, întrucât acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite.
Instanța a constatat că reclamantul N. S. a prezentat leziuni ce au necesitat 70-75 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, fiind vorba despre o fractură a gambei stângi, ce a necesitat introducerea unor tiji.
Astfel, se constată că vindecarea traumelor fizice a fost de durată, a impus tratament recuperator, au fost afectate activitățile curente ale reclamantului atât atunci, cât si în prezent, piciorul nefiind funcțional 100%, reclamantul obosind foarte repede, prezentând dureri din când în când, trebuind să efectueze doar treburi ușoare, care să nu îi solicite piciorul stâng. Reclamantul se află într-o stare de inferioritate în raport cu situația anterioară producerii accidentului, a fost nevoit să suporte mediul spitalicesc, fiind totodată privat de o viață normală corespunzătoare vârstei, consecințele negative fiind resimțite și în prezent, conform declarației martorului.
În consecință, instanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului_ lei cu titlu de daune morale, sumă suficientă pentru repararea prejudiciului afectiv suferit, ținându-se seama în stabilirea acestui cuantum de culpa concretă a asiguratului pârâtului în producerea accidentului – 25%.
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, instanța a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate, cât timp nu s-a făcut dovada cuantumului concret al acestora.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel S.C. E. R. ASIGURARE REASIGURARE S.A. prin reprezentanții săi legali solicitând, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și în subsidiar diminuarea daunelor morale acordate de instanța de fond.
Apelanta a susținut că instanța de fond a apreciat în mod greșit momentul de la care începe să curgă prescripția extinctiva, opinia unanima fiind aceea că, în cazul acțiunilor în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicita, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și persoana răspunzătoare. Faptul că Judecătoria lași pronunțase anterior o sentința prin care se stabilea proporția culpelor celor doi inculpați, nu are nicio relevanță asupra dreptului reclamantului N. de a solicita despăgubiri, cu atât mai mult cu cat unul dintre inculpați se afla . era evident că nu se poate adresa unei societăți de asigurare care să răspundă alături de persoana asigurata.
Reclamantul nu poate invoca nici întreruperea cursului prescripției, așa cum este prevăzut la art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958, deoarece în conformitate cu același articol, teza finala, prescripția nu se considera întrerupta daca s-a pronunțat încetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel care a făcut-o a renunțat la ea.
Mai mult, în dosarul respectiv, au formulat pretenții numai succesorii în drepturi ai șoferului vinovat de producerea accidentului, in calitate de terți, nu si N. S.. În acea cauza, Judecătoria lași (dosarul nr. 29._ ) prin Sentința penala nr. 2956/03.11.2011, a respins acțiunile civile ale reclamanților, acțiuni îndreptate si împotriva asigurătorului E., soluția rămânând definitiva prin respingerea recursurilor la data de 14.02.2012 de către Curtea de Apel lași.
Aceasta este și opinia Î.C.C.J.- Secția a II-a Civila, exprimata in Decizia nr. 815/21.02.2012 in dosarul_ .
Astfel, Curtea Suprema apreciază ca "data nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului este data producerii accidentului rutier, în ipoteza în care evenimentul rutier nu era urmat de tragerea la răspundere penala a conducătorului auto și de constituirea ca parte civila a reclamantului in procesul penal, situație în care despăgubirile solicitate urmau să se stabilească conform art. 43 si art. 49 din Legea nr. 136/1995. Altfel spus, acțiunea civila pornita în cadrul procesului penal, acțiune ce a fost admisa, are ca efect întreruperea cursului prescripției extinctive cu consecința începerii curgerii unui nou termen de prescriptive de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărâi penale."
În cauza de față, față de dispozițiile legale mai sus menționate și interpretând per a contrario considerentele Deciziei Curții Supreme, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data producerii accidentului rutier, adică 06.10.2008, reclamantul S. N. declarând atât în faza de urmărire penala, cât și în dosarul nr. 21._ aflat pe rolul Judecătoriei lași, că nu se constituie parte civila. Deduce recurenta, de asemenea, că nu există în prezentul dosar cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive.
Apelanta a criticat hotărârea și sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanță apreciind că acesta este exagerat raportat la procentul culpei persoanei vinovate (25%) și la jurisprudența instanțelor naționale, respectiv la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Apelanta a invocat studiul realizat de CSA prin procesarea datelor colectate de pe portalul jurindex, ce a dus la stabilirea mediei despăgubirilor morale acordate de 301 lei/zi.
Prin întâmpinare intimatul N. S. a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, apreciind că în mod corect Tribunalul Iași a reținut că la data de la care s-a născut dreptul la acțiune al intimatului împotriva apelantei îl constituie data pronunțării sentinței penale nr. 2062/01.07.2011 de către Judecătoria Iași întrucât de la acest moment s-a stabilit ponderea culpei asiguratului apelantei în producerea accidentului, dispunându-se astfel respingerea excepției.
Astfel, evenimentul rutier în care reclamantul a suferit vătămări ale integrității corporale și sănătății sale, în timp ce se afla pasager în autoturismul condus de numitul I. C., a făcut obiectul dosarului penal nr. 2449/P/2008 al Parchetului de pe lângă tribunalul Iași.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă tribunalul Iași din data de 20.07.2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de șoferul autoturismului, respectiv I. C., pentru infracțiunea de „ucidere din culpă” și două infracțiuni de „vătămare corporală din culpă” întrucât făptuitorul a decedat, fiind trimis în judecată conducătorul atelajului hipo, I..
Prin sentința penală nr. 2062 pronunțată de Judecătoria Iași la data de 01.07.2011, s-a stabilit vinovăția conducătorilor de vehicule, I. V. și I. C., implicați în accident, în sensul stabilirii unei culpe în proporție de 75% în sarcina inculpatului I. în producerea evenimentului rutier și de 25% în sarcina conducătorului auto decedat, asiguratul E. - I. C. și totodată s-a dispus condamnarea inculpatului I. V..
Deși apelanta a invocat în susținerea excepției Decizia nr. 815/ 21.02.2012 a Î.C.C.J. dată în dosarul nr._ ori, chiar prin această hotărâre a Curții Supreme se stabilește fără echivoc că data nașterii dreptului material la acțiune al reclamantului este data producerii accidentului rutier, în ipoteza în care evenimentul rutier nu este urmat de tragerea la răspundere penală a conducătorului auto… însă așa cum a arătat în rândurile de mai sus, în accident au fost implicați doi conducători de vehicule și față de ambii s-au efectuat cercetări.
Reiese fără îndoială că evenimentul rutier a fost urmat de stabilirea răspunderii penale a celor implicați în producerea lui și că în mod legal, conform normelor de procedură penală, raportat la decesul șoferului I. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de acesta și trimiterea în judecată doar a căruțașului.
Susține însă că doar prin soluția instanței penale s-a stabilit gradul de culpă al celor implicați în producerea accidentului, aspect esențial pentru formularea unei cereri de chemare în judecată în fața instanței civile.
Prin urmare, întocmai cum a reținut Tribunalul Iași, până la finalizarea cercetării judecătorești de către instanța penală, reclamantul nu putea promova acțiune civilă deoarece nu se cunoștea nici persoana vinovată de producerea evenimentului rutier, nici culpa concretă a asiguratului I., dar nici societatea de asigurare de răspundere civilă auto împotriva căreia să-și îndrepte pretențiile.
Un eventual astfel de demers ar fi fost bineînțeles supus dispozițiilor art. 244 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, care se referă la suspendarea cauzei atunci când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care „ ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”, mai mult fiind aplicabile și dispozițiile art. 19 alin. 2 din Codul de procedură penală care consacră regula „penalul ține în loc civilul”, rezolvarea cauzei penale având, deci, prioritate. În același sens sunt și prevederile art. 22 alin. 1 Cod procedură penală potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat, în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
În consecință, având în vedere că intimatul a formulat acțiune în pretenții împotriva asigurătorului RCA la data de 11.05.2012, iar data de la care trebuie calculat termenul de prescripție în prezentul litigiu este de 01.07.2011 – data pronunțării sentinței penale a Judecătoriei Iași, termenul de prescripție nu s-a împlinit, astfel încât se impune respingerea excepției invocată de apelantă ca neîntemeiată.
În ce privește suma acordată cu titlu de daune morale, intimatul a precizat că este rezonabilă raportat la împrejurarea cauzei.
Astfel, intimatul a suferit leziuni grave ce au necesitat 70 – 75 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, fiind suspus unor intervenții chirurgicale pentru introducerea de tije și ulterior imobilizat aproximativ 2 luni, iar capacitatea sa de muncă a fost redusă considerabil.
Intimatul a invocat și caracterul oneros și aleatoriu al poliței de asigurare, în temeiul căruia s-a născut obligația apelantei la plata de despăgubiri în concordanță cu limita de despăgubire prevăzută în Ordinul CSA nr. 11/2007 pentru anul 2008 de cel puțin 750.000 euro.
La data de 25 februarie 2013, judecata cauzei a fost suspendată pentru lipsa părților, ulterior fiind repusă pe rol la cererea apelantei.
Nu s-au administrat probe noi în apel.
Analizând motivele de apel formulate, actele și lucrările dosarului precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată apelul întemeiat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse.
Referitor la excepția prescripției extinctive a executării dreptului la despăgubire, Curtea relevă că, în mod greșit asigurătorul apelantei a deplasat momentul începerii curgerii termenului la data când a avut loc accidentul rutier, deoarece art. 8 alin. 1 din același decret se referă la răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 trebuie coroborat cu prevederile art. 7 alin. 2 din același decret, conform cărora în obligațiile ce urmează să se execute la cererea creditorului, precum și la cele la care termenul de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.
Raportul de drept ce exprimă obligația asigurătorului de a despăgubi victimele accidentului rutier, cauzat de asiguratul său, s-a născut atunci când persoanele îndreptățite a reclama despăgubirea au cunoscut că: autorul accidentului este asigurat, asigurarea este valabilă pe teritoriul României, asigurătorul există și poate fi acționat personal sau prin mandatar, potrivit legii.
Cel mai devreme acest raport s-a născut în timpul instrumentării penale a cauzei, finalizată prin sentința penală nr. 2062/01.07.2011 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință prin care se statuează asupra făptuitorului și culpei în producerea accidentului.
Numai din acest moment, cunoscându-se făptuitorul, putea fi inițiat raportul de drept având ca obiect angajarea răspunderii asigurătorului vehicului condus de făptuitor, cum corect a reținut instanța de fond.
Prin urmare, având în vedere data pronunțării sentinței penale – 01.07.2011 – și data introducerii acțiunii – 03.05.2012 – dreptul la acțiune al reclamantului nu s-a prescris, critica apelantei urmând a fi respinsă ca nefondată.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 815/ 21.02.2012, invocată de apelantă, statuează că data nașterii dreptului material la acțiune este data producerii accidentului rutier „în ipoteza în care evenimentul rutier nu era urmat de tragerea la răspundere penală a conducătorului auto”, ipoteză care nu se regăsește în speță.
Instanța constată însă întemeiat motivul de apel referitor la cuantumul daunelor morale acordate de instanța de fond.
Așa cum rezultă din sentința penală nr. 2062/ 01.07.2011 a Tribunalului Iași, culpa conducătorului autoturismului asigurat la societatea apelantă în producerea accidentului este de 25%.
Fără a ignora suferințele suportate de intimat că urmare a fracturării gambei stângi în accidentul din 06.10.2008 instanța apreciază că, raportat la acest procent și la numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării intimatului ( 70 – 75 zile) suma de 50.000 lei acordată de prima instanță apare ca fiind excesivă, asigurătorul neputând fi ținut a acoperi în întregime prejudiciul produs reclamantului, motiv pentru care o va reduce la 10.000 lei.
Prin urmare, constatând întemeiat apelul în limitele arătate instanța îl va admite în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă și va schimba în parte sentința apelată în sensul prevăzut prin dispozitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de S.C. E. R. ASIGURARE REASIGURARE S.A. prin reprezentanții săi legali împotriva sentinței civile nr. 1154/civ/ 4.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o schimbă în parte, în sensul că:
Reduce de la 50.000 lei la 10.000 lei, cuantumul daunelor morale la plata cărora a fost obligată pârâta S.C. E. R. ASIGURARE S.A. către reclamantul N. S..
Păstrează restul dispozițiilor hotărârii.
Definitivă. Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi, 29.04.2013.
PreședinteJudecător
P. LilianaPoiană C.
Grefier
H. A.
Red. P.L.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 28.05.2013.
Tribunalul Iași: P. A.
| ← Obligatia de a face. Sentința nr. 1191/2013. Curtea de Apel IAŞI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1311/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
