Practica judiciara insolventa. Decizia 312/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 312/2010
Ședința publică din 08 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Mihaela Sărăcuț
JUDECĂTOR 2: Mirela Budiu
JUDECĂTOR 3: Augusta Chichișan
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de creditoarea VB LEASING ROMÂNIA SA, împotriva sentinței civile nr. 2554 din 02.11.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, în contradictoriu cu intimații V- DE asigurare SRL și SC SRL, având ca obiect procedura insolvenței - contestație la deschiderea procedurii.
La apelul nominal făcut în cauză s-a prezentat pentru intimata SC SRL, avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul este timbrat cu taxa judiciară de timbru în sumă de 60 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în data de 08.02.2010 intimata SC SRL a trimis la dosarul cauzei prin fax întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Reprezentanta intimatei SC SRL a solicitat acordarea cuvântului pe fond, arătând că, nu mai are de formulat alte cereri în probațiune.
Curtea, în urma deliberării, constată că, nu mai sunt de invocat excepții prealabile sau de formulat alte cereri în probațiune, apreciază că, prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul reprezentantei intimatei SC SRL în dezbateri judiciare asupra recursului promovat în cauză.
Reprezentanta intimatei SC SRL a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată, conform chitanței depuse la dosar, precizând la solicitarea instanței că, partea adversă este în culpă procesuală datorită faptului că, putea solicita pe calea dreptului comun și nu prin procedura insolvenței creanța. De asemenea, a arătat că, societatea pe care o reprezintă recunoaște creanța, că creanța a fost plătită după deschiderea procedurii, la data la care s-au primit facturile, întrucât există unele probleme legate de cuantumul facturilor, fiind vorba de cursul EURO la data emiterii facturii. Societatea nu este în insolvență, face plăți de peste două miliarde pe săptămână, facturile se comunică la fostul administrator, nu sunt comunicate la sediul actual al societății deși acesta este comun cu al administratorului. Arată că facturile se trimit pe fax.
La solicitarea instanței de a preciza dacă a primit notificarea din partea creditoarei pentru plata creanței, întrucât se pare că există sume neachitate și din 2007, aceasta susține că, printre înscrisurile recuperate de la fostul administrator nu are notificări. Susține, de asemenea, că a cerut în mai multe rânduri creditoarei să îi comunice facturile pentru a le achita dar arată că nu poate face dovada acestor susțineri întrucât nu are în posesie acest înscris.
CURTEA
Deliberând reține că,
Prin sentința civilă nr.2554 din 2 noiembrie 2009 Tribunalul Sălaja admis contestația formulată de debitorul SC SRL și a constatat că aceasta nu este în insolvență.
S-a respins ca nefondată cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de creditorii VB LEASING ROMÂNIA B și V- DE ASIGURARE SRL B împotriva debitorului SC SRL
Au fost obligați creditorii în solidar la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că debitorul SC SRL Z a achitat creanța solicitată de creditori conform ordinelor de plată nr.24 și 34, iar din extrasul de cont depus la dosar rezultă că debitorul are disponibil financiar de 102.880 lei, ceea ce înseamnă că nu este în insolvență, astfel că cererea creditorilor este neîntemeiată.
De asemenea, constatându-se culpa procesuală a creditorilor, aceștia au fost obligați în solidar la 2000 lei cheltuieli de judecată către debitorul SC SRL
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea VB LEASING ROMÂNIA SA solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, iar pe fond, respingerea cererii intimatei SRL de obligare la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, creditoarea a aratat că în calitate de locator/proprietar a încheiat cu debitoarea contractul de leasing nr.34549/22.03.2007, având ca obiect dreptul de folosință al unui bun marca 3 CX, închiriat în sistem leasing de către aceasta.
La data încheierii contractului și după achitarea avansului societatea SRL nu a respectat termenele scadente pentru plata ratelor de leasing, deși art.4 pct.4.1 din contractul de leasing prevede că: "utilizatorul are obligația să achite ratele de leasing, primele de asigurare la termenul și la valoarea stabilită conform planului de eșalonare a ratelor"; și, "utilizatorul are obligația să achite ratele de leasing la termenul și la valoarea stabilită conform planului de eșalonare a ratelor parte integrantă a Contractului".
Ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale de plată față de societatea-recurentă, fiind îndeplinite condițiile imperative prevăzute de Legea 85/2006 privind procedura insolvenței, a formulat cererea de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitoarei.
Creditoarea arată că instanța a reținut în mod eronat faptul că societatea debitoare SRL a suferit o deteriorare a imaginii societății ca urmare a faptului că în cererea introductivă formulată s-a indicat o adresă greșită. Astfel, apreciază că răspunzătoare de faptul că societatea a fost citată la o adresă greșită din moment ce în cerere a fost menționată adresa declarată de debitoarea la momentul încheierii contractului de leasing și mai mult, conform clauzelor contractuale, aceasta are obligația să pună în vedere prin adresă scrisă orice schimbare survenită în timpul derulării contractului în ceea ce privește sediul acesteia, respectiv adresa la care urma să i se comunice facturile aferente folosinței bunului.
Precizează faptul că, interesul societății nu era împiedicarea acesteia de a formula apărări respectiv de a încerca soluționarea diferendului apărut între părți, ci acela de a ne recupera debitul înregistrat la contractul de leasing.
În ceea ce privește justificarea societății debitoare referitor la întârzierea la plata a facturilor ca urmare faptului că au fost emise cu întârziere de către societatea recurentă, menționează că în art.4 pct.4.1 din condițiile generale ale contractului de leasing încheiat cu debitoarea este prevăzut: "utilizatorul este exclusiv răspunzător pentru efectuarea la termen a plății. Faptul că utilizatorul nu a primit factura originală, nu reprezintă o justificare pentru o plată întârziată și nu îl exonerează de la plata sumelor datorate locatorului și/sau ". Fapt subliniat și de art.10 lit.f din OG 51/1997 conform căruia utilizatorul își asuma pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulații contrare, totalitatea obligațiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepușii săi, inclusiv riscul pieirii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite și continuitatea plăților cu titlu de rata de leasing până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing".
La momentul încheierii contractului de leasing, arată recurenta, contestatoarea a luat cunoștință de toate clauzele prezentului contract fiind de acord cu cuprinsul acestora drept pentru care l-a semnat și acceptat ca atare.
Prin urmare, avându-se în vedere că achitarea ratelor de leasing se face conform graficului de eșalonare a plăților anexat contractelor de leasing, contestatoarea SRL avea posibilitatea să își achite facturile chiar în eventualitatea în care nu îi intrau în posesie.
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art.304 pct.8 "când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"
Referitor la faptul că din extrasele de cont depuse de societatea debitoare la dosarul cauzei, rezultă că este solvabilă, iar potrivit prevederilor art.3 alin.1 lit.a) și b) "insolvența este prezumată ca fiind vadită atunci când debitorul după 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori" și "este iminenta atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței".
Recurenta mai învederează că, în ceea ce privește achitarea creanței solicitate prin cererea introductivă de către societatea debitoare, solicită a se constata că plata acestei sume a fost efectuată la data de 04.09.2009 respectiv 13.10.2009, ulterior datei în care a promovat acțiunea.
Astfel, arată că nu înțelege de ce instanța a reținut culpa procesuală ce îi revine în totalitate față de faptul că societatea recurentă a fost în primul rând prejudiciată prin neachitarea facturilor conform contractului de leasing încheiat și acceptat între părți.
Faptul că societatea debitoare a achitat creanța solicitată de societatea recurentă în calitate de creditor conform dispozițiilor Legii nr.85/2006, acest lucru nu obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată.
Situația privind starea prezumată de insolvență a societății SRL a fost generată prin propria culpă, respectiv nu și-a îndeplinit obligațiile de plată conform clauzelor contractuale, înregistrând o creanță certă, lichidă, exigibilă și în cuantumul prevăzut de legislația în vigoare.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 8 februarie 2010, debitoarea SC SRL Z, a solicitat respingerea recursului și menținerea în totalitate a sentinței instanței de fond.
În fapt, debitoarea arată că, recurenta a formulat o cerere de deschidere a procedurii insolvenței prezentei societăți pentru neplata la termen a unor facturi aferente contractului de leasing. Ceea ce au menționat în cererea introductivă a fost doar cuantumul datoriei și nu faptul că au omis să le comunice facturile pentru a se putea face plata.
Cu toate că a fost citată la o altă adresă (aflând de existența cererii de pe ușa instanței), debitoarea arată că a formulat contestație care a fost admisă. Arată că recurentele au trimis facturile, odată cu cererea de insolvență, facturi ce au fost achitate imediat. Pe de altă parte, debitoarea a făcut dovada lichidității și plăților curente cu sume ce depășeau 200.000 lei, prin urmare, susținerile recurentei, că ar fi în insolvență, era în mod vădit tendențioasă și lipsită de suport probator.
Analizând recursul declarat de către creditoarea VB LEASING ROMÂNIA SA prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 3041.pr.civ. Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al creditoarei VB LEASING ROMÂNIA SA vizează deschiderea procedurii insolvenței debitoarei urmare a neachitării unei creanțe certe, lichide și exigibile a cărei valoare depășește valoarea prag impusă de Legea nr.85/2006; această creanță rezultă din neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către debitoare prin contractul de leasing financiar nr.34549 din data de 22 martie 2007, prin neplata la scadență a ratelor aferente și a căror scadență era mai mare de 30 de zile.
Probele administrate în cauză relevă împrejurarea că ulterior momentului la care creditoarea s-a adresat instanței de judecată pentru recuperarea creanței, debitoarea a achitat datoria acesteia față de creditoare (la data de 04.09.2009 respectiv 13.10.2009, ulterior datei promovării acțiunii).
Se poate observa, așadar, că, în speță, culpa procesuală aparține debitoarei care deși s-a obligat să achite la scadență obligațiile contractuale asumate nu a procedat astfel și, ca atare, prezumția de insolvență vădită, prevăzută de art.3 pct.1 lit.a din Legea nr.85/2006 și susținută de creditor apărea ca justificată. Împrejurările ulterioare intervenite în derularea procedurii respectiv achitarea creanței creditoarei care a solicitat deschiderea procedurii insolvenței nu îi pot fi imputate creditoarei iar culpa procesuală aparține exclusiv debitoarei.
Prin urmare, în mod greșit a reținut judecătorul sindic împrejurarea că creditoarea se află în culpă procesuală prin formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei și prin indicarea unei adrese pretins eronate a debitoarei întrucât la data formulării cererii prezumția insolvenței vădite a debitoarei era justificată iar adresa debitoarei era cea indicată de parte la momentul încheierii convenției între părți, susținerile contrare ale debitoarei fiind nefondate.
Nu în ultimul rând trebuie observat faptul că susținerile debitoarei relativ la culpa procesuală a creditoarei ignoră dispozițiile art.970 C civ. potrivit cărora convențiile trebuie executate cu bună credință, ori în speță debitoarea este cea care a procedat la executarea cu întârziere a obligațiilor contractuale asumate, buna sa credință fiind exclusă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de către creditoare ca fiind fondat iar în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. raportat la art.8 din Legea nr.85/2006 îl va admite, va modifica în parte hotărârea recurată în sensul că va înlătura obligația creditoarei de a plăti cheltuielile de judecată și va menține celelalte dispoziții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea VB LEASING ROMÂNIA SA împotriva sentinței civile nr.2554 din 2.11.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Sălaj, pe care o modifică în parte în sensul că înlătură obligația creditorului de a plăti cheltuielile de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 8 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red./
16.02.2010 - 5 ex.
Jud.fond.
Președinte:Mihaela SărăcuțJudecători:Mihaela Sărăcuț, Mirela Budiu, Augusta Chichișan
| ← Practica judiciara insolventa. Decizia 2166/2009. Curtea de... | Practica judiciara insolventa. Decizia 442/2010. Curtea de Apel... → |
|---|
