Contract de asigurare. Asigurare obligatorie de răspundere civilă. Despăgubiri. Termen de prescripţie
| Comentarii |
|
În situaţia în care asiguratul a plătit ratele, singura condiţie necesară pentru naşterea obligaţiei de plată a asigurătorului este producerea riscului asigurat, dată de la care curge termenul de prescripţie de 2 ani, în materie de asigurări. Prescripţia dreptului la acţiune împotriva asigurătorului nu este suspendată pe perioada soluţionării procesului penal în care a figurat ca inculpat conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 2592 din 15 Septembrie 2004
Reclamanta SC E.D. SA Oradea a solicitat obligarea pârâtei SC O. SA, sucursala Bihor, la plata despăgubirilor civile, conform art. 10 din H.G nr. 1054/1999, arătând că a închiriat autocamionul, proprietatea sa, în anul 2000, societății comerciale T.G.I.E. SRL, care a implicat acest autocamion într-un grav accident rutier, la data de 2 iulie 2000. Vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul auto, prepus al societății locatare, astfel cum s-a stabilit prin sentința penală nr. 137/2002 a Judecătoriei Beiuș. Deși pârâta a refuzat plata despăgubirilor către victimele accidentului, SC T.G.I.E. SRL a plătit despăgubirile stabilite de instanță pentru victime.
Pârâta a invocat prin întâmpinare excepțiile: autorității de lucru judecat față de obligarea la despăgubiri în procesul penal, a prescripției dreptului la acțiune în raport cu termenul special de 2 ani în materie de asigurări precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, față de faptul că, în dosarul penal, parte responsabilă civilmente a figurat SC T.G.I.E. SRL iar nu SC E.D. SA Rieni.
în cauză, SC T.G.I.E. SRL a formulat o cerere de intervenție, în interesul reclamantei, solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile către reclamantă.
Tribunalul Bihor, prin sentința civilă nr. 2506 din 6 noiembrie 2003, a respins excepția autorității puterii lucrului judecat, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea și cererea de intervenție ca fiind tardiv formulate. Instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a invoca excepția autorității de lucru judecat, întrucât în dosarul penal, temeiul îl constituia răspunderea delictuală iar în cauză, temeiul este răspunderea contractuală, iar părțile nu sunt aceleași. Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a avut în vedere că riscul asigurat s-a produs la 2 iulie 2000 iar cererea a fost înregistrată la 7 aprilie 2003, astfel că, potrivit art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, conform căruia termenul de prescripție este de 2 ani în materie de asigurări, operează dispozițiile Decretului nr. 167/1958. în ceea ce privește cererea de intervenție formulată de SC T.G.I.E. SRL, aceasta a fost respinsă în baza principiului accesorium sequitur principale.
Reclamanta a declarat apel, susținând că, în mod greșit a fost respinsă acțiunea ca prescrisă, deoarece, pe perioada soluționării cauzei penale, prescripția a fost suspendată și a considerat că obligația asigurătorului de a acorda despăgubiri, în baza contractului de asigurare, se naște după stabilirea vinovăției conducătorului auto. Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 20 din 10 februarie 2004, a respins ca nefondat apelul, apreciind că în cauză nu se aplică principiul prevăzut de art. 19 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia penalul ține în loc civilul, deoarece nu a fost formulată o acțiune civilă care să fie ținută în loc, iar pe de altă parte, trebuie făcută distincție între art. 19 alin. (2) C. proc. pen. și art. 13 și art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, invocându-se motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că stabilirea vinovăției asiguratului este o condiție esențială pentru acordarea despăgubirilor, că suspendarea a operat de drept.
Recursul este nefondat.
Obligația de plată a asigurătorului este una care izvorăște din contractul de asigurare și singura condiție pentru nașterea acestei obligații, dacă asiguratul a plătit ratele, este producerea evenimentului asigurat. De la această dată se naște și dreptul la acțiune al reclamantei. Cum riscul asigurat s-a produs la data de 2 iulie 2000, rezultă că, în mod corect instanțele au aplicat dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, întrucât termenul de prescripție în materie de asigurări este de 2 ani.
Susținerea reclamantei cu privire la condiția stabilirii vinovăției asiguratului nu este întemeiată, deoarece plata despăgubirii se datorează în baza contractului de asigurare și obligația asigurătorului este independentă de vinovăția prepusului. Critica referitoare la o pretinsă suspendare de drept a prescripției pe perioada judecării cauzei penale nu este justificată, nefiind reglementată de lege în art. 13 din Decretul nr. 167/1958 nici o astfel de ipoteză a suspendării prescripției. Nici art. 16 din Decretul nr. 167/1958 nu este incident în cauză, neintervenind vreo împrejurare dintre cele limitativ prevăzute pentru întreruperea prescripției.
în consecință, dreptul la acțiune era prescris la data de 7 aprilie 2003, când a fost introdusă acțiunea, iar criticile reclamantei sunt neîntemeiate, motiv pentru care recursul este nefondat.
| ← Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului.... | Prescripţia extinctivă. Vicii ascunse. Termen de prescripţie → |
|---|
