Procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Creanţă bugetară privilegiată. Cerere de majorare a creanţei. Majorări de întârziere
| Comentarii |
|
Întrucât Legea nr. 64/1995, în art. 37, a optat pentru neasimilarea creanţelor privilegiate cu cele garantate şi a prevăzut că prin acestea din urmă se înţeleg numai cele având garanţii reale ori drept de retenţie, de orice fel, iar prin sintagma «creanţele negarantate», art. 37 se referă la creanţele fără garanţii reale ori drept de retenţie de orice fel, inclusiv creanţele bugetare privilegiate şi, implicit, la orice categorie de adaosuri la acestea, rezultă că deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului are ca efect şi stoparea calculului majorărilor de întârziere, acestea având acelaşi rol ca şi dobânzile la creanţa bugetară, care – chiar privilegiată – nefiind înzestrată cu garanţii reale, se află sub incidenţa acestui articol.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 2575 din 15 Septembrie 2004
S-a declarat recurs în anulare împotriva sentinței nr. 1955 din 8 noiembrie 2002, pronunțată de secția a VII-a comercială a Tribunalului București, și deciziei nr. 542 din 2 aprilie 2003, pronunțată de secția a VI-a comercială a Curții de Apel București, prin care s-a respins cererea de majorare a creanței creditoarei Administrația Finanțelor Publice a sectorului 5 cu suma reprezentând majorările de întârziere calculate după deschiderea procedurii până la data de 5 februarie 2002, susținându-se că aceste hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond.
S-a arătat că instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 37 din Legea nr. 64/1995 stabilind, în mod eronat, că nu se puteau adăuga majorările de întârziere creanței inițiale a Administrației Finanțelor Publice a sectorului 5 București, deoarece acestea nu reprezintă nici «cheltuială» și nici «dobândă».
Recursul în anulare este nefondat.
Prin asimilarea majorărilor de întârziere dobânzilor, instanțele au făcut, în speță, o corectă interpretare și aplicare a art. 37 din Legea nr. 64/1995, republicată, având în vedere că majorările de întârziere au același scop ca și dobânzile: despăgubirea creditorului și sancționarea debitorului, or, potrivit argumentului de analogie, o regulă de drept stabilită pentru o anumită situație trebuie extinsă la situații identice sau asemănătoare, iar interpretarea gramaticală a acestui text indică o enumerare exemplificativă, nu limitativă, cum s-a sugerat prin criticile recursului în anulare.
Cum actul normativ evocat a optat pentru neasimilarea creanțelor privilegiate cu cele garantate și a prevăzut că prin acestea din urmă se înțeleg numai cele având garanții reale ori drept de retenție, de orice fel, iar prin sintagma «creanțele negarantate», art. 37 se referă la creanțele fără garanții reale ori drept de retenție de orice fel, inclusiv creanțele bugetare privilegiate reglementate de O.G. nr. 11/1996 și, implicit, la orice categorie de adaosuri la acestea, rezultă că deschiderea procedurii are ca efect și stoparea calculului majorărilor de întârziere, având același rol ca și dobânzile la creanța bugetară, care - chiar privilegiată - nefiind înzestrată cu garanții reale, se află sub incidența acestui articol.
Așa fiind, constatând neîndeplinirea condițiilor impuse a fi întrunite cumulativ de prima ipoteză a art. 330 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recursul în anulare a fost respins.
| ← Contestaţie la executare. Instanţa competentă | Viciu de consimţământ. Violenţă. Contract încheiat între... → |
|---|
