ICCJ. Decizia nr. 1342/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1342/2004
Dosar nr. 5594/2001
Şedinţa publică din 6 aprilie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6751 din 26 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC B.D.I. SRL cu sediul în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta SC W.P.S. SRL cu sediul în Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, la data de 9 ianuarie 2000, sub nr. 001, s-a încheiat între părţi contractul de închiriere, având ca obiect spaţiul, în suprafaţă de 550 metri pătraţi, aflat la parterul imobilului situat în Şos. C., sector 1, Bucureşti, pe o perioadă de 3 ani, începând cu data de 1 martie 1999. În conformitate cu art. 4.2 din acest contract de închiriere, orice reziliere contractuală se putea face cu acordul ambelor părţi, cu un preaviz de cel puţin 3 luni, iar, în cazul rezilierii contractului de închiriere, înainte de termenul de 3 ani, chiriaşul are dreptul să ocupe spaţiul închiriat pe perioada de preaviz de 3 luni, chiria, pentru această perioadă, fiind considerată achitată prin executarea avansului (garanţie). S-a constatat că, în conformitate cu clauzele contractului, respectiv, clauza inserată la art. 8.8, numai în situaţia în care contractul se reziliază din vina chiriaşului înainte de termen, acesta este dator a plăti penalităţi echivalente cu 3 chirii lunare, având, însă, şi, în acest caz, dreptul de a folosi spaţiul închiriat în continuare, în conformitate cu perioada pentru care s-a achitat suma cu titlu de garanţie (3 luni), potrivit art. 5.7 din contract. Din actele depuse de către reclamantă la dosar a rezultat că pârâta a achitat chiria aferentă spaţiului deţinut, inclusiv pe luna ianuarie 2000, iar la data de 22 februarie 2000, a solicitat reclamantei rezilierea contractului prin acordul părţilor, în temeiul art. 4.2 din contract, considerând perioada de preaviz ca fiind lunile februarie – martie – aprilie 2000. La data de 28 februarie 2000, reclamanta şi-a exprimat acordul la rezilierea contractului de închiriere, astfel încât nu se poate considera că rezilierea contractului s-a produs la iniţiativa reclamantei şi din culpa pârâtei (respectiv, neplata chiriei sau întârzierea cu mai mult de 25 de zile calendaristice la plata chiriei) ci, potrivit convenţiei părţilor – art. 4.2 din contractul de închiriere. În aceste condiţii, pârâta beneficia, potrivit convenţiei părţilor, de dreptul de a ocupa spaţiul închiriat pe perioada preavizului de 3 luni, respectiv, pentru lunile februarie, martie şi aprilie 2000, chiria pentru această perioadă considerându-se achitată, prin plata garanţiei, în sumă de 19.500 dolari S.U.A., plătită de către pârâtă la încheierea contractului şi reprezentând echivalentul a 3 chirii lunare. Referitor la capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 dolari S.U.A., ca reprezentând diferenţă (sau recalculare) a chiriei pe lunile noiembrie – decembrie 1999 şi ianuarie 2000, s-a constatat că reclamanta nu a făcut nici o dovadă, în sensul neachitării de pârâtă a chiriei contractuale pe perioada învederată – 6.500 dolari S.U.A. lunar, la cursul de referinţă al B.N.R. din ziua efectuării plăţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 527, pronunţată în Şedinţa publică din 6 aprilie 2001, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC B.D.I. SRL cu sediul în Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 6751 din 26 octombrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC W.P.S. SRL, cu sediul în Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa apelată şi, pe fond, a admis în parte acţiunea reclamantei, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8.000 dolari S.U.A., în echivalent, în lei, la data plăţii, reprezentând diferenţă chirie neachitată pe lunile octombrie, noiembrie şi decembrie 1999 şi ianuarie 2000. De asemenea, a respins, ca nefondate, capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de pretenţii, precum şi la plata sumei de 1.350 dolari S.U.A. cu titlu de dobândă. A mai fost obligată intimata-pârâtă să plătească apelantei suma de 21.873.420 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că, deşi, prin motivele de apel, apelanta-reclamantă a încercat să susţină că suma de 19.500 dolari S.U.A. (fără T.V.A.), ar reprezenta penalizare şi nu chirie (cum a reţinut instanţa de fond) se constată că, prin cererea introductivă, aceste pretenţii au fost motivate confuz de reclamantă. Confuzia în care s-a aflat apelanta-reclamantă rezultă şi din conţinutul notificării înregistrată sub nr. 3425 din 25 iulie 2000 (aflată în dosarul de fond) notificare prin care apelanta-reclamantă a solicitat intimatei-pârâte achitarea sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de chirie pe lunile februarie-aprilie 2000. Cu toate acestea, instanţa de apel, analizând pretenţiile apelantei-reclamante, în sumă de 19.500 dolari S.U.A., precizate în apel ca fiind daune-contractuale (penalizare), le-a considerat ca pretenţii neîntemeiate. În motivarea acestui aspect, s-a reţinut că rezilierea contractului s-a produs din iniţiativa apelantei-reclamante şi nici ca urmare a culpei intimatei-pârâte, nefiind aplicabile prevederile art. 8.8 din contract. Dimpotrivă, actele cauzei relevă faptul că rezilierea contractului de închiriere s-a produs din iniţiativa intimatei-pârâte, apelanta-reclamantă fiind de acord cu această reziliere, condiţiile impuse de aceasta încălcând convenţia părţilor, care prevedea doar condiţia preavizului de 3 luni, condiţie care, însă, a fost îndeplinită.
Referitor la critica invocată de apelanta-reclamantă, în sensul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, s-a apreciat că este neîntemeiată, în condiţiile în care acţiunea a fost respinsă în totalitate.
Analizând, în cadrul efectului devolutiv al apelului, pretenţiile apelantei-reclamante, în sumă de 8.000 dolari S.U.A., cu titlu de diferenţă de chirie pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 şi ianuarie 2000 şi 1.350 dolari S.U.A. cu titlu de dobândă, s-a constatat că sunt întemeiate doar pretenţiile în sumă de 8.000 dolari S.U.A. Astfel, din conţinutul contractului de închiriere, rezultă că, la art. 5.1, părţile au stabilit plata unei chirii lunare de 6.500 dolari S.U.A. (fără T.V.A.).
Din actele depuse de apelanta-reclamantă în apel, rezultă că, pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 şi ianuarie 2000, apelanta-reclamantă a facturat chiria numai pentru suma de 4.500 dolari S.U.A., mai puţin cu 2.000 dolari S.U.A. lunar, nerezultând, din probele administrate, că părţile au convenit ulterior plata unei chirie mai mici. Prin urmare, intimata-pârâtă datorează în mod cert apelantei-reclamante suma de 8.000 dolari S.U.A., în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând diferenţă chirie neachitată pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 şi ianuarie 2000.
Referitor la suma de 1.350 dolari S.U.A., solicitată cu titlu de dobândă, cuantumul fiind precizat în apel, s-a constatat că apelanta-reclamantă nu a dovedit aceste pretenţii în condiţiile art. 3 din OG nr. 9 din 21 ianuarie 2000, care prevede că dobânda legală se stabileşte în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R. De altfel, cu privire la această sumă, nu a fost depusă notă de calcul şi nici nu au fost depuse acte din care să rezulte coeficientul de 5% aplicat.
Împotriva deciziei civile nr. 527 din 6 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, au declarat recurs reclamanta SC B.D.I. SRL cu sediul în Bucureşti şi pârâta SC W.P.S. SRL, care au criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta-reclamantă SC B.D.I. SRL a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul că, în mod greşit, i-au fost respinse pretenţiile, în cuantum de 19.500 dolari S.U.A., cu titlu de penalizări şi suma de 1.350 dolari S.U.A. cu titlu de dobândă comercială de 5% pe an, invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Recurenta-pârâtă, SC W.P.S. SRL, cu sediul în Bucureşti, a criticat aceeaşi hotărâre a instanţei de apel sub aspectul că, în mod greşit, a fost obligată pârâta la plata sumei de 8.000 dolari S.U.A., cu titlu de diferenţă chirie pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 şi ianuarie 2000, invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate în cererile de recurs, urmează a admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC B.D.I. SRL, în sensul că urmează a mai obliga recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL Bucureşti, la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând daune contractuale (penalizări) şi urmează a constata nul recursul declarat de recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL Bucureşti, pentru următoarele considerente.
Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel a greşit atunci când nu a acordat reclamantei, SC B.D.I. SRL, suma de 19.500 dolari S.U.A., cu titlu de daune contractuale. Această soluţie de admitere a penalizărilor se justifică pe deplin, deoarece, printr-o completă şi integrală apreciere a probelor şi prin stabilirea corectă a adevăratelor raporturi juridice dintre părţi, a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc în cadrul contractului de închiriere nr. 001 din 1 septembrie 1998, se constată că răspunderea pârâtei SC W.P.S. SRL este determinată de nerespectarea clauzelor contractuale aplicabile litigiului de natură comercială.
Din conţinutul cererii de chemare în judecată, adresată instanţei de fond, reclamanta a solicitat, motivat în fapt şi în drept, obligarea pârâtei la plata sumei de 8.000 dolari S.U.A. cu titlu de diferenţă de chirie datorată pe lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999 şi ianuarie 2000, precum şi a sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând penalizare datorată rezilierii unilaterale a contractului de închiriere înainte de termen (dosarul nr. 8262/2000 al Tribunalul Bucureşti, secţia comercială).
De asemenea, din cuprinsul cererii de apel, amplu documentată şi bine argumentată, rezultă că acelaşi reclamant, SC B.D.I. SRL, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de daune contractuale sau penalizare, ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului şi în mod distinct, obligarea la plata sumei de 8.000 dolari S.U.A. cu titlu de rest de chirie neplătită (dosarul nr. 20/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială).
Rezultă că în mod constant reclamanta şi-a precizat poziţia procesuală, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A. cu titlu de daune contractuale. Nu poate fi creată o confuzie între capătul de cerere privind daunele contractuale, în cuantum de 19.500 dolari S.U.A., şi capătul de cerere privind chiria restantă, în cuantum de 8.000 dolari S.U.A. Semnificaţie juridică, în acest sens, o are adresa nr. 9 din data de 2 septembrie 2000 a reclamantei SC B.D.I. SRL, prin care atenţiona pârâta SC W.P.S. SRL, că, datorită unor erori, sumele facturate pentru lunile octombrie, noiembrie, decembrie 1999, ianuarie 2000 nu sunt conforme contractului de închiriere nr. 001 din 9 ianuarie 1999 şi conţin diferenţe, în cuantum de 8.000 dolari S.U.A., după cum urmează: în factura nr. 9631782 din 19 octombrie 1999 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A., faţă de situaţia reală, de 6.500 dolari S.U.A.; în factura nr. 9631786 din 1 noiembrie 1999 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A., faţă de situaţia reală, de 6.500 dolari S.U.A.; în factura nr. 412503 din 2 decembrie 1999 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A., faţă de situaţia reală, de 6.500 dolari S.U.A., iar în factura nr. 412518 din 19 ianuarie 2000 s-a facturat 4.500 dolari S.U.A., faţă de situaţia reală, de 6.500 dolari S.U.A. Urmare a acestei adrese, reclamanta a întocmit o factură pro-forma cu nr. 0412531 din 22 februarie 2000, prin care specifica că pârâta trebuia să plătească suma de 8.000 dolari S.U.A., cu titlu de diferenţă de chirie, pentru perioada menţionată anterior.
Relevanţă juridică deosebită o are, în stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi de drept, adresa pârâtei SC W.P.S. SRL din data de 22 februarie 2000, prin care comunica reclamantei că intenţionează a rezilia contractul de închiriere nr. 001 din 9 ianuarie 1998, cu acordul ambelor părţi contractante şi considera oportun a primi acordul în termenul legal de preaviz. La data de 28 februarie 2000, reclamanta răspunde în mod ferm la această adresă a pârâtei, că rezilierea, la iniţiativa ambelor părţi, nu poate fi făcută decât condiţionat de plata sumelor restante şi plata chiriilor corespunzătoare. Prin această poziţie, reclamanta a menţionat expres că rezilierea unilaterală a contractului de către pârâtă îi aduce prejudicii financiare şi va solicita despăgubiri determinate de împrejurarea că, la rândul său, are angajamente în alte contracte, iar, în situaţia nerespectării lor, va putea fi penalizată. Apare cât se poate de evident că reclamanta a respins rezilierea contractului prin acordul ambelor părţi, în condiţiile art. 4.2 din contract, care specifica că orice reziliere se poate face cu acordul ambelor părţi, cu un preaviz de cel puţin 3 luni.
Propunerea de reziliere prin acordul părţilor, nefiind acceptată de reclamantă, face incidente clauzele stipulate la art. 8.8 din contract, care menţionează că, în situaţia în care contractul se reziliază din vina chiriaşului înainte de 3 ani, acesta va plăti penalizări echivalente a 3 luni chirie şi cu respectarea pct. 5.7 din acelaşi contract.
Nu este întemeiată critica recurentei, referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 1.350 dolari S.U.A., plătibili în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de dobândă comercială, deoarece cuantumul acestei sume a fost precizat numai în apel. Corect s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada pretenţiilor solicitate şi nu a depus un calcul prin care să cuantifice nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R.
Cererea de recurs, nemotivată, a recurentei-pârâte SC W.P.S. SRL Bucureşti a fost înregistrată la registratura Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 3 mai 2001.
De necontestat că, la data de 23 mai 2001, a fost comunicată pârâtei Decizia civilă nr. 527 din 6 aprilie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, aspect probat cu dovada de primire şi procesul-verbal de predare a comunicării acestei hotărâri (aflat la dosarul nr. 20/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială). Potrivit încheierilor din Şedinţa publică din 13 noiembrie 2002 şi 19 martie 2003 ale Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială, s-a cerut recurentei-pârâte SC W.P.S. SRL Bucureşti să facă dovada motivării în termenul legal a recursului, apărătorul părţii asumându-şi obligaţia de a face dovada depunerii în termen a motivelor de recurs la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială. La termenul de la data de 24 septembrie 2003, recurenta-pârâtă, prin apărător, a depus motivele de recurs şi a solicitat încă un termen pentru a face dovada depunerii motivelor de recurs în termen, aşa cum rezultă din încheierea de la data de 24 septembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială. Deşi au fost acordate aceste termene, recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL nu a făcut dovada motivării în termenul legal a recursului declarat şi a depunerii la instanţa de apel, a cărei hotărâre a fost atacată.
În conformitate cu dispoziţiile imperative stipulate în art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, iar conform art. 302 C. proc. civ., recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, reglementările art. 303 C. proc. civ., impun ca recursul să fie motivat prin, însăşi, cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, termenul pentru depunerea motivelor fiind socotit de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
Din cele expuse rezultă în mod cert că recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL nu a motivat cererea de recurs în termenul imperativ, reglementat de dispoziţiile art. 303 C. proc. civ., iar conform dispoziţiilor art. 306 pct. 1 C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal.
Cadrul juridic expus anterior, în contextul probator administrat în cauză, conduce la aprecierea că, în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de reclamanta SC B.D.I. SRL cu sediul în Bucureşti, împotriva deciziei nr. 527 din 6 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, în sensul că mai obligă recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL, cu sediul în Bucureşti, la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând daune contractuale-penalizări, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei. De asemenea, urmează ca, în temeiul art. 306 C. proc. civ., să constate nul recursul declarat de pârâta, SC W.P.S. SRL, împotriva aceleiaşi decizii.
Urmează ca, în temeiul art. 274 C. proc. civ., cererea de cheltuieli de judecată, efectuate în recurs de reclamantă, să fie admisă în parte, respectiv, la cuantumul sumei de 36.099.000 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de asistenţă juridică, conform documentelor justificative depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta SC B.D.I. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 527 din 6 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, în sensul că mai obligă recurenta-pârâtă SC W.P.S. SRL Bucureşti la plata sumei de 19.500 dolari S.U.A., reprezentând daune contractuale (penalizări).
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Constată nul recursul declarat de pârâta SC W.P.S. SRL Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenta-pârâtă, SC W.P.S. SRL Bucureşti, la plata sumei de 36.099.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi, în parte, onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 6 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1343/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1302/2004. Comercial → |
|---|
