ICCJ. Decizia nr. 1641/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1641/2004
Dosar nr. 2190/2001
Şedinţa publică din 6 mai 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 martie 2000, reclamantul, F.M., a chemat în judecată pe pârâta, SC F.I. SRL Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să respecte prevederile stipulate în contractul de închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998, şi actul adiţional nr. 2, acte înregistrate la Administraţia Financiară a municipiului Slatina, precum şi obligarea aceleiaşi pârâte la plata despăgubirilor rezultate din neexecutarea contractului menţionat.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că deşi a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998, prin care aceasta s-a obligat să-i achite cu titlu de chirie în fiecare lună suma de 2.000 dolari SUA, pentru spaţiul comercial pe care i l-a pus la dispoziţie pe o perioadă de 3 ani, totuşi pârâta, contrar dispoziţiilor art. 9.3 din contract, prin adresa nr. 158 din 12 martie 1999, i-a comunicat rezilierea unilaterală a contractului, cu toate că, în speţă, nu era îndeplinită niciuna dintre condiţiile care justificau o asemenea măsură în limita termenului de 3 ani, pentru care a fost încheiat contractul.
Prin sentinţa nr. 185 din 27 martie 2000, Tribunalul Olt, secţia civilă, a admis acţiunea introdusă de reclamantul, F.M., împotriva pârâtei, SC F.I. SRL Bucureşti, pe care a obligat-o să respecte prevederile contractului de închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998.
Prin aceeaşi sentinţă, pârâta a fost obligată la despăgubiri civile, reprezentând chirie datorată în baza acestui contract, respectiv 2.000 dolari SUA lunar la cursul B.N.R., începând cu 15 martie 1999 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Totodată, pârâta a mai fost obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 330.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că spaţiul comercial a fost predat societăţii pârâte cu procesul verbal din 6 octombrie 1998, şi că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute la art. 2 pct. 2.3 din contract, şi, cu toate acestea, pârâta a comunicat reclamantei, cu adresa nr. 158 din 12 martie 1999, că reziliază contractul începând cu 15 martie 1999, încălcând astfel clauza din actul adiţional nr. 2 înscrisă la art. 2.1, potrivit căreia contractul nu poate fi reziliat pe durata acestuia, respectiv în limita termenului de 3 ani pentru care a fost încheiat.
Apelul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe de pârâta, SC F.I. SRL Bucureşti, a fost admis prin Decizia nr. 1674 din 8 decembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, şi, ca urmare, hotărârea primei instanţe a fost schimbată în parte, în sensul că admite în parte acţiunea şi obligă pârâta la plata sumei de 1.700 dolari SUA la cursul B.N.R.
Totodată, prin aceeaşi decizie, a fost respins capătul de cerere privind respectarea obligaţiei de locaţiune, cu obligarea pârâtei la plata sumei de 970.400 lei cheltuieli de judecată.
De asemenea, intimata pârâtă a mai fost obligată la plata sumei de 14.039.889 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelantă (în apel).
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, din moment ce pârâta a considerat că nu mai poate suporta cheltuielile pentru spaţiul închiriat, desfiinţând magazinul, aceasta era în drept, în temeiul art. 9 din contract, să ceară rezilierea contractului.
A mai reţinut instanţa de apel că, de altfel, inserarea în actul adiţional nr. 2 a unei clauze, potrivit căreia chiriaşul nu poate renunţa la spaţiu pe durata contractului, în speţă de 3 ani, indiferent dacă acesta îi mai este sau nu necesar, este imorală, însă, cum notificarea rezilierii contractului a fost comunicată cu depăşirea cu 3 zile a termenului de preaviz de 60 zile, aceasta datorează chiria pentru o lună, respectiv 1.700 dolari SUA, astfel cum aceasta a fost modificată prin actul adiţional amintit.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, atât reclamantul, F.M. (invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.), cât şi pârâta, SC F.I. SRL.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul susţine, în esenţă, că prin actul adiţional nr. 2 din 15 februarie 1999, părţile au modificat, prin liberul lor acord de voinţă, contractul de închiriere, în sensul reducerii chiriei lunare de la 2.000 dolari SUA la 1.700 dolari SUA, precum şi clauzele privind condiţiile în care putea fi reziliat contractul pe timpul duratei convenite de părţi.
Astfel că, în mod nejustificat, instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit lămurit şi neîndoielnic al acestui act adiţional, considerând fără nici un temei că, de fapt, părţile, prin încheierea actului adiţional, nu ar fi modificat nici una dintre clauzele privitoare la rezilierea contractului care au rămas cele inserate la art. 9 pct. 1-3 din contract, şi, ca urmare, a concluzionat că de fapt modificarea priveşte numai nivelul chiriei (art. 2.1 din contract) care a fost redusă de la 2.000 dolari SUA la 1.700 dolari SUA, întrucât, în realitate, odată cu reducerea chiriei s-a convenit şi asupra faptului că rezilierea contractului pe durata executării sale (stabilită la 3 ani) nu poate opera nici la iniţiativa chiriaşului şi nici a proprietarului şi, ca atare, denunţarea unilaterală a contractului înainte de expirarea termenului de către pârâtă s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., situaţie în care aceasta îi datorează cu titlu de daune chiria aferentă în cuantumul precizat prin acţiune.
Mai susţine reclamantul că, în realitate, a fost de acord cu reducerea chiriei de la 2.000 dolari SUA la 1.700 dolari SUA, tocmai în ideea ca pârâta să se oblige în contrapartidă să nu rezilieze contractul în limita termenului de 3 ani, care reprezenta durata de valabilitate a acestuia.
În subsidiar, reclamantul susţine că hotărârea atacată este lipsită de temei legal, deoarece instanţa de apel a invocat din oficiu la soluţionarea pricinii un motiv de nulitate absolută a clauzei prin care pârâta a renunţat la dreptul de reziliere a contractului pe durata acestuia, în sensul că aceasta ar fi fost invocată fără ca, în prealabil, să pună în discuţia părţilor această excepţie, care oricum nu putea fi reţinută, întrucât „imoralitatea" în sensul legii nu poate privi niciodată renunţarea uneia dintre părţi la dreptul de reziliere a unui contract pe durata executării acestuia, în condiţiile în care, anterior, aceeaşi parte se obligase să renunţe în schimbul reducerii chiriei la o eventuală reziliere a contractului pe toată durata de executare a acestuia (3 ani), astfel că instanţa de apel, hotărând astfel, a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., care consacră putere de lege convenţiilor legal făcute de părţile contractante.
În consecinţă, în principal, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei, iar în subsidiar admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Recursul reclamantului este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar rezultă, în esenţă, că părţile în litigiu au încheiat contractul de închiriere nr. 682 din 23 septembrie 1998, în temeiul căruia reclamantul, F.M., a pus la dispoziţia pârâtei, SC F.I. SRL, spre folosinţă, un spaţiu comercial pe o perioadă de 3 ani, contra unei chirii în sumă de 2.000 dolari SUA, care la art. 9 stabilea condiţiile şi termenul în care se poate solicita de către una din părţi rezilierea contractului.
Ulterior, la 15 februarie 1999, aceleaşi părţi, şi cu privire la acelaşi spaţiu, au încheiat actul adiţional nr. 2 la contractul menţionat, stabilind conform art. 2.1 din actul adiţional că preţul chiriei este de 1.700 dolari SUA (în loc de 2.000 dolari SUA, aşa cum s-a convenit prin contractul iniţial), pe toată durata până la expirarea contractului.
Tot la acest articol, părţile au mai convenit expres că „pe durata executării contractului, începând cu data semnării actului adiţional, 15 februarie 1999, părţile nu pot proceda la rezilierea acestuia (sau în terminologia actului „fără drept de reziliere a contractului"), menţionându-se totodată că restul clauzelor rămân nemodificate.
În acest context, greşit instanţa de apel a considerat că părţile nu ar fi schimbat nici o prevedere de la capitolul 9 (rezilierea contractului) ci, cel mult, s-a convenit să nu se rezilieze contractul cu privire la chirie, deoarece, în realitate, din actele dosarului rezultă tocmai contrariul, şi anume că, în schimbul reducerii chiriei de la 2.000 dolari SUA la 1.700 dolari SUA lunar, pârâta a acceptat şi a semnat actul adiţional care conţinea clauza inserată la art. 2.1 cu următorul conţinut: „fără drept de reziliere a contractului pe durata acestuia", pentru ca, mai apoi, prin adresa nr. 158 din 12 martie 1999, deci după un interval de aproximativ o lună de la semnarea actului adiţional (15 februarie 1999), să denunţe unilateral contractul, susţinând că datorită încasărilor scăzute nu mai este în măsură să suporte cheltuielile şi, ca atare, va proceda la închiderea magazinului, invitând pe reclamant să preia spaţiul.
Or, în aceste condiţii, în mod discutabil, instanţa de apel a reţinut că părţile nu au modificat clauzele de la art. 9 din contract, referitoare la condiţiile de reziliere a contractului, deoarece prin încheierea actului adiţional au urmărit de fapt tocmai schimbarea clauzelor amintite, cu consecinţa reducerii chiriei, şi, ca urmare, au inserat clauza „fără drept de reziliere a contractului pe durata acestuia".
Pe cale de consecinţă, pârâta, procedând la rezilierea unilaterală a contractului, a încălcat grav dispoziţiile art. 969 C. civ., motiv pentru care bine instanţa fondului s-a pronunţat în sensul dispozitivului sentinţei.
Faptul că în actul adiţional s-a inserat o clauză, potrivit căreia chiriaşul nu poate renunţa la spaţiu (rezilia contractul) indiferent dacă acesta îi mai este necesar sau nu, nu poate constitui o clauză imorală, cu consecinţa sancţionării acesteia potrivit art. 5 sau 968 din C. civ., din moment ce aceasta nu contravine nici unei norme cu caracter moral şi, în plus, a fost acceptată de pârâtă în schimbul unei contraprestaţii, şi anume reducerea chiriei.
Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care clauza, privind renunţarea de către pârâtă la rezilierea contractului, ar putea fi considerată ca imorală, şi deci constituind un motiv de nulitate absolută a hotărârii, se constată că această situaţie a fost invocată din oficiu de instanţă, fără a fi pusă în discuţia părţilor, ceea ce atrage nulitatea deciziei pronunţată în aceste condiţii.
În concluzie, faţă de cele arătate, se constată că pârâta nu mai putea, odată ce a semnat actul adiţional nr. 2 din 15 februarie 1999, să procedeze la rezilierea contractului pe toată durata până la expirarea acestuia, iar dacă a procedat altfel, prin încălcarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ., aceasta urmează a suporta consecinţele prevăzute de lege, astfel cum acestea au fost concretizate în sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul reclamantului, a se modifica Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta, SC F.I. SRL, împotriva sentinţei nr. 185 din 27 martie 2000, a Tribunalului Olt, secţia civilă.
Cu privire la recursul declarat de pârâta, SC F.I. SRL, se constată că aceasta a fost citată inclusiv prin afişare la uşa instanţei, cu menţiunea de a timbra recursul cu 2.006.367 lei taxă judiciară de timbru şi 30.000 lei timbru judiciar, obligaţie neîndeplinită.
În acest context, se reţine că, în cauză, au devenit incidente dispoziţiile coroborate ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, şi art. 9 din OG nr. 32/1995, privind timbrul judiciar, care prevăd că nedepunerea taxei judiciare de timbru sau a timbrului judiciar, până la termenul stabilit de instanţă, se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi anulat, ca netimbrat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâta urmează a fi obligată să plătească reclamantului suma de 15.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul, F.M., împotriva deciziei nr. 1674 din 8 decembrie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială.
Modifică Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâtul, SC F.I., împotriva sentinţei nr. 185/2000, a Tribunalului Olt.
Anulează recursul declarat de pârâta, SC F.I. SRL Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii, ca netimbrat.
Obligă pârâta să plătească recurentei reclamante 15.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1644/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1629/2004. Comercial → |
|---|
