ICCJ. Decizia nr. 1689/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1689/2004
Dosar nr. 2649/2003
Şedinţa publică din 11 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 ianuarie 2003, şi precizată la 19 februarie 2003, reclamantul, Ş.N. SA, a chemat în judecată pârâta, S.B.T.C., solicitând ca, în baza sentinţei civile ce se va pronunţa, să se emită somaţie de plată în scopul realizării creanţei de 542.486 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea reparaţiilor la nava P.S.
În susţinerea pretenţiilor, reclamantul a susţinut că are, împotriva debitoarei, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă izvorâtă din contractul de reparaţii navă încheiat la data de 16 iulie 2002, semnând şi un angajament de plată prin care s-a obligat să plătească, în mod irevocabil şi necondiţionat, sumele datorate către creditoare.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, motivând că creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă, existenţa şi întinderea creanţei nefiind stabilite, facturile emise de creditoare nefiind acceptate la plată, iar pentru determinarea exactă a cuantumului creanţei se impune administrarea probei cu expertiză tehnică şi contabilă inadmisibilă în procedura somaţiei de plată.
Tribunalul Constanţa, secţia maritimă şi fluvială, prin sentinţa civilă nr. 250 din 25 iunie 2003, a admis cererea şi a dispus somarea debitoarei să plătească creditoarei, în termen de 25 de zile de la comunicare, suma de 542.486 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea reparaţiilor la nava P.S., şi 449.000 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea soluţiei date, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 1 alin. (1) din OG 5/2001, caracterul cert al creanţei fiind dovedit cu contractul de reparaţii, procesele verbale de recepţie a lucrărilor, facturile emise în vederea încasării preţului cât şi angajamentul de plată asumat de debitoare la data de 5 august 2002, lichiditatea creanţei rezultând din aceleaşi înscrisuri, iar exigibilitatea obligaţiei de plată fiind stabilită prin art. 3 pct. 33 lit. c) din convenţia părţilor.
Debitoarea, S.B.T.C., a formulat acţiune în anulare, motivând că instanţa a făcut o greşită apreciere a îndeplinirii în cauză a prevederilor art. 1 din OG nr. 5/2001, în sensul că pretinsa creanţă nu este certă şi, pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite cerinţele cu privire la caracterul lichid şi exigibil al acesteia.
În susţinerea criticilor, debitoarea a arătat că lucrările au fost executate cu întârziere, că ar exista un contract prin corespondenţă anterior celui însuşit de părţi cu privire la termenul de finalizare a lucrărilor, modalitatea de plată şi clauzele contractului, punându-se în discuţie preţul prestaţiei cu referire la facturile emise de creditoare, solicitând efectuarea unei expertize contabile.
Prin sentinţa civilă nr. 1 din 25 septembrie 2003, Curtea de Apel Constanţa, secţia maritim-fluvială, a respins, ca nefondată, acţiunea în anulare.
În susţinerea soluţiei date, instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 379 C. proc. civ., caracterul lichid al creanţei este determinat prin însuşi actul de creanţă recunoscut de debitor, iar lichiditatea creanţei rezultă din determinarea ei prin convenţia părţilor opozabilă debitorului, în temeiul dispoziţiilor legale şi asumării acesteia, facturile emise fiind urmate de scrisoarea de garanţie bancară pentru suma de 600.000 dolari S.U.A.
S-a apreciat că facturile emise au fost achitate parţial, iar la 18 octombrie 2002, prin telefax, apelanta a confirmat debitul de 558.784 dolari S.U.A., recunoscând întârzierea plăţii şi manifestând intenţia sa de a-şi îndeplini obligaţiile în totalitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen şi legal timbrat, pârâta debitoare, criticile vizând aspecte de nelegalitate şi netemeinicie prevăzute de art. 304 pct. 5, 8, şi 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că actul juridic din 16 iulie 2003, nu reprezintă un contract cadru de reparaţie navă, cum a reţinut instanţa, întrucât nu are un preţ determinat sau determinabil, fiind în realitate un act adiţional la contractul cadru încheiat prin corespondenţă.
În acest context nu se poate considera că sunt întrunite dispoziţiile art. 379 alin. (3) C. proc. civ.
De asemenea, facturile nr. 83 şi 85 nu au fost recunoscute, suma de 775.931 dolari S.U.A. achitată, reprezentând preţul lucrărilor de reparaţii, aşa cum rezultă din însumarea ofertelor de preţ negociate de părţi.
Recurenta mai critică şi modul în care instanţele au interpretat angajamentul de plată din 5 august 2002, care nu a stabilit un cuantum, preţul aproximativ al tuturor lucrărilor de reparaţii efectuate la nava P.S., fiind achitat ulterior datei încheierii angajamentului de plată, acesta neputând conduce la caracterul cert al creanţei.
Mai mult, susţine recurenta, procesul verbal de recepţie a lucrărilor nu a fost semnat niciodată şi nici nu i-a fost prezentat spre semnare, iar scrisoarea de garanţie bancară reprezintă intenţia de a achita orice sumă suplimentară celei deja plătite, cu condiţia justificării acestei solicitări, iar exigibilitatea creanţei nu a fost stabilită prin înscrisul din 16 iulie 2002.
Se mai critică faptul că instanţa nu a transpus pe plan procesual trăsătura esenţială a procedurii prevăzută de OG nr. 5/2001, referitoare la caracterul necontencios al acesteia, în lipsa unui înscris prin care să se recunoască suma pretinsă, fiind necesare administrarea de probatorii imposibile în somaţia de plată.
Pe de altă parte, se susţine că, la soluţionarea cererii în anulare, nu s-au respectat prevederile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu s-a avut în vedere că prima instanţă a procedat la repunerea cauzei pe rol înainte ca, în pricina care a determinat măsura suspendării, să se pronunţe o hotărâre irevocabilă.
Intimatul, prin concluziile scrise, solicită respingerea recursului, motivând că hotărârile instanţelor au aplicat strict dispoziţiile art. 11/1 din OG nr. 5/2001, care nu permit aplicarea art. 244 alin. (2) C. proc. civ., sau extinderea rolului activ al judecătorului peste limitele legale speciale impuse de art. 4 alin. (2) din ordonanţa privind somaţia de plată, inclusiv sub aspectul cercetării judecătoreşti, sub forma anticipată a necesităţii administrării de probe inadmisibile în această procedură.
Se mai arată că, în cadrul cererii în anulare, s-a invocat exclusiv neaplicarea art. 244 alin. (3) C. proc. civ., de către tribunal, împrejurarea reţinută de tribunal şi soluţia acestuia de respingere a cererii de suspendare nefiind atacate prin cererea în anulare.
Consideră intimatul că, prin înscrisurile depuse, s-a făcut dovada existenţei creanţei certe lichide şi exigibile, cu atât mai mult cu cât la 18 octombrie 2002, prin telefax, recurenta debitoare a confirmat debitul de 558.784 dolari S.U.A. necontestat, recunoscând întârzierea plăţii şi manifestând intenţia sa de a-şi îndeplini obligaţiile în totalitate.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 1 din OG nr. 5/2001, cu modificările ulterioare, „procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinat unui statut, regulament sau altui înscris însuşit de părţi prin semnătură, în alt mod admis de lege, şi care atestă drepturi şi delegaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii".
Din conţinutul acestei reglementări, rezultă că prima condiţie priveşte creanţa creditorului, a cărei obligaţie corelativă trebuie să constea în îndatorirea debitorului de a plăti o sumă de bani.
A doua condiţie specială, de admisibilitate a cererii de declanşare a procedurii somaţiei de plată, vizează caracterul lichid şi exigibil al creanţei.
Art. 379 alin. (3) C. proc. civ., defineşte creanţa certă, ca fiind „ceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul".
Creditorul este cel care, prin probele pe care le administrează, trebuie să dovedească existenţa certă a creanţei.
Potrivit art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanţa este lichidă atunci când „câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui, în baza unor dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală".
A treia condiţie de admisibilitate, a cererii de declanşare a procedurii somaţiei de plată, constă în existenţa unui înscris prin care se poate face dovada creanţei pretinse de către creditor. Această condiţie rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) al ordonanţei, textul menţionat nefăcând deosebire între diversele tipuri de înscrisuri, iar în materie comercială trebuie să se ţină seama de particularităţile probei cu înscrisuri şi de faptul că, potrivit art. 46 C. com., obligaţiile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegramă, şi cu registrele părţilor, toate acestea având valoare de înscris în sensul art. 1 din OG nr. 5/2001.
Faţă de cele arătate, examinând înscrisurile depuse de intimata creditoare în dovedirea pretenţiilor deduse judecăţii, rezultă că acestea nu se încadrează în condiţiile prevăzute de procedura somaţiei de plată, nerezultând existenţa unei creanţe certe lichide şi exigibile.
Contractul încheiat la data de 16 iulie 2002 (dosar fond), nu stabileşte un preţ determinat, condiţie esenţială a valabilităţii unei convenţii intervenite între părţi, fiind prevăzute variante procentuale raportate la diverse situaţii.
Ambiguitatea clauzei, privind preţul şi modalitatea de plată a acestuia, confirmă susţinerile recurentei dovedite cu acte (dosar recurs), că acesta nu se referă la un deviz final al lucrărilor de reparaţii, acesta urmând a fi stabilit prin raportarea ofertelor de preţ negociate de părţi la lucrările efectiv executate pe şantier.
Contravaloarea aproximativă a lucrărilor de reparaţii a fost estimată de intimat la suma de 800.000 dolari S.U.A., conform ofertei de preţ din 16 februarie 2002, sumă achitată ulterior angajamentului de plată (dosar fond) din 5 august 2002.
Din conţinutul extraselor de cont nu rezultă că suma achitată se referă la facturile proformă emise, nr. 83 şi 85 din 9 şi respectiv 15 august 2002, pentru a fi considerate plăţi parţiale.
De altfel, aceste facturi nu fac dovadă în favoarea creditoarei intimate, întrucât nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 46 C. com. Primirea facturii de către un angajat al beneficiarului nu echivalează cu acceptarea plăţii, întrucât primirea facturii este un act material, în timp de acceptarea facturii necesită o manifestare de voinţă a persoanei autorizate de a face plata facturii. Înmânarea facturilor nu echivalează cu acceptarea conţinutului prestaţiilor inserate în înscrisul care are rol de instrumentum, aşa încât nu poate fi primită susţinerea că, prin semnătura unui angajat, s-a acceptat plata ca echivalent al prestaţiilor.
Deşi, în susţinerea cererii privind somaţia de plată, intimata se referă la o factură finală, acest înscris nu a fost anexat, după cum nu există nici procesul verbal de recepţie finală a lucrărilor efectuate şi confirmate de beneficiar.
Angajamentul de plată din 5 august 2002, nu produce efecte juridice, atâta timp cât nu a fost determinat preţul lucrărilor de reparaţie, aşa cum a fost negociat de părţi. De altfel, cererea de încuviinţare a executării silite, în baza acestuia a fost respinsă de Judecătoria Constanţa, prin încheierea nr. 251 din 11 februarie 2003, care a apreciat că nu reprezintă titlu executoriu în condiţiile art. 66 din Legea nr. 36/1995, soluţie confirmată de instanţele de control judiciar (dosar recurs).
Cu privire la telefaxul din 18 octombrie 2002, acesta, aşa cum rezultă din întreg materialul probator administrat, reprezintă un înscris premergător concilierii directe din 24 octombrie 2002, suma înscrisă reprezentând valoarea pretenţiilor prestatorului ce urma a fi disputată în raport de pretenţiile beneficiarului, de 43.633 dolari S.U.A., conciliere ce nu a mai avut loc.
Nici scrisoarea de garanţie bancară nu poate fi considerată ca o recunoaştere a debitului, cuantumul acesteia fiind pe de o parte incert, iar pe de altă parte, ultimul aliniat prevede că „nu poate fi interpretată sau înţeleasă ca o recunoaştere de datorie sau ca o renunţare la vreun drept".
Faţă de cele arătate, rezultă că debitoarea recurentă a contestat de la bun început existenţa şi întinderea creanţei, situaţie în care, în mod eronat, instanţele au apreciat că sunt întrunite condiţiile art. 1 din OG nr. 5/2001, intimata reclamantă putându-se adresa justiţiei pe calea dreptului comun, pentru evaluarea şi determinarea cuantumului lucrărilor executate.
Celelalte critici, referitoare la netranspunerea pe plan procesual a procedurii prevăzută de OG nr. 5/2001, referitoare la caracterul necontencios al acesteia, la încălcarea prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi înlăturate, motivat de faptul că au fost respectate dispoziţiile art. 11/1 din acest act normativ, menţinându-se caracterul necontencios al promovării somaţiei de plată.
În considerarea celor arătate, şi având în vedere dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. ,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de debitorul, S.B.T.C., cu sediul ales la S.C.A. Constanţa, împotriva sentinţei nr. 1/MF din 25 septembrie 2003, a Curţii de Apel Constanţa, secţia maritimă fluvială.
Modifică sentinţa recurată, în sensul că admite acţiunea în anulare formulată de reclamanta debitoare, în contradictoriu cu intimata pârâtă, SC Ş.N. SA Constanţa, şi anulează sentinţa nr. 250/MF din 25 iunie 2003, a Tribunalului Constanţa, secţia maritimă şi fluvială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1696/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1670/2004. Comercial → |
|---|
