ICCJ. Decizia nr. 2965/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 26 din 17 februarie 2003, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis, astfel cum a fost precizată la 6 decembrie 2002, acțiunea înregistrată la Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. M 12593 din 4 septembrie 2002, formulată de reclamanta SC X. SRL, cu sediul în București, împotriva pârâtei SC R.E. SRL, cu sediul în București, în sensul că a obligat pârâtă să plătească reclamantei suma de 431.140.371 lei, cu titlu de chirie, precum și echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, al sumei de 47.368,8 dolari S.U.A., cu titlu de penalități. De asemenea, a constatat reziliat contractul de închiriere cu o durată minimă nr. 125/TR/261, și a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă pentru constatarea nulității clauzelor III, V D 3 și V E 2 din contractul de închiriere din 18 aprilie 2001.
Tribunalul arbitral a reținut în fond, din actele și lucrările dosarului, probele administrate, susținerile părților atât oral cât și în scris prin concluziile depuse la dosar, că între reclamanta SC X. SRL și pârâta SC R.E. SRL, în calitate de client, s-a încheiat, la data de 18 aprilie 2001, contractul de închiriere cu durata minimă tehnologie xerox nr. 125/TR/261, prin care părțile, reciproc și-au asumat drepturi și obligații. Având în vedere obligația prevăzută în cap. V lit. b) pct. 3 din contract, potrivit căreia clientul este obligat să plătească valoarea contractului în conformitate cu termenii precizați în factură, s-a constatat că pârâta nu a achitat un număr de șapte facturi în cuantum de 431.140.371 lei.
în legătură cu cererea pârâtei de constatare a nulității clauzei III și a clauzei V D 3 din contractul de închiriere din 18 aprilie 2001, cerere devenită reconvențională, conform declarației pârâtei în ședința din 6 decembrie 2002, cum și cererea de constatare a nulității clauzei V E 2 din același contract, formulată în cererea precizatoare depusă de SC R.E. SRL, Tribunalul arbitral a apreciat că motivele invocate în sprijinul acestei cereri sunt neîntemeiate. S-a constatat că pârâta, reclamantă în cererea reconvențională a invocat dispozițiile privind cauza convențiilor C. civ., și anume art. 966 și 968 C. civ., fără să precizeze în mod clar dacă se referă la lipsa de cauză, la cauza falsă sau ilicită (prohibită de legi noi contrarie bunelor moravuri și ordinii publice), cum și prevederile art. 1008 C. civ., referitoare la nulitatea condiției imposibile sau contrarie bunelor moravuri ori prohibită de lege, nulitate care atrage desființarea convenției care depinde de aceasta, adică două temeiuri juridice diferite pentru a pretinde nulitatea clauzei menționate. Prin cererea reconvențională, cererea precizatoare și concluziile scrise, pârâta nu a dovedit că aceste dispoziții legale și-ar găsi aplicarea în speță și a fost creată o confuzie între cauză și condiție.
Referitor la calculul penalităților, acesta este întemeiat, deoarece prevederea cuprinsă în contractul de închiriere are caracterul unei clauze penale, în sensul art. 1066 și următoarele C. civ., fiind valabilă din punct de vedere legal, cu motivarea că penalitatea, care este obiectul clauzei penale, este independentă de existența sau inexistența unui prejudiciu, iar pârâta va fi obligată și la plata sumei de 47.368,8 dolari S.U.A., echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății.
A fost găsită întemeiată cererea reclamantei și sub aspectul că, raportat la cap. V lit. e) pct. 3, care cuprinde un pact comisoriu expres, îi permite acesteia de drept să considere contractul reziliat, rezilierea operând pe baza declarației unilaterale a reclamantei. întrucât pârâta nu a respectat obligația de plată a chiriei, în termen de 30 de zile de la data scadenței, având la data de 16 iulie 2002 o datorie de 431.140.371 lei, reclamanta corect a procedat conform clauzei contractuale, comunicând pârâtei, cu notificarea din 16 iulie 2002, că reclamanta consideră reziliat contractul începând cu data de 1 iulie 2002.
împotriva sentinței nr. 26 din 17 februarie 2003, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a formulat acțiune în anulare SC R.E. SRL București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 364 alin. (1) lit. f) și art. 364 alin. (1) lit. i) C. proc. civ., iar în temeiul art. 365 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat suspendarea executării silite a sentinței arbitrale.
în motivarea acțiunii în anulare, privind motivul prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. f), potrivit căruia tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut, s-a arătat că tribunalul a acordat penalități deși reclamanta intimată ceruse daune interese. Petenta pârâtă a mai susținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de probă, mai precis asupra excepției de neexecutare a contractului invocată de către această parte în cuprinsul cererii reconvenționale formulate în fața instanței arbitrale.
Referitor la motivul prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. i), potrivit căruia hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispozițiile imperative ale legii s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 966, 968, 1008, 1420 alin. (2), 1421 și 1439 C. civ., în condițiile în care din actele dosarului rezultă că bunul, ce forma obiectul contractului, nu putea servi la întrebuințarea pentru care a fost închiriat.
S-a mai susținut că în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000, în sensul că prin contractul dedus judecății s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, aducând atingere protecției consumatorului. S-a subliniat că societății i s-a impus un contract cadru, nenegociat.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, deoarece tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, iar intimata a livrat ceea ce i s-a comandat, contractul neavând clauze abuzive.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 1388, pronunțată în ședința publică de la 6 octombrie 2003 a admis acțiunea în anulare formulată de SC R.E. SRL, împotriva sentinței arbitrale nr. 26 din 17 februarie 2003, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în contradictoriu cu SC X. SA, a anulat sentința arbitrală atacată și a acordat termen la 24 noiembrie 2003, cu citarea părților, în vederea administrării de noi probe, pentru a hotărî în fond.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București secția a V-a comercială, a stabilit cu privire la motivul prevăzut de art. 364 alin. (1) lit. f), potrivit căruia tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unui lucru cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori a dat mai mult decât s-a cerut, că invocarea lui este nefondată, deoarece din actele dosarului rezultă că tribunalul s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor litigioase. Au fost găsite ca nefondate și apărările întemeiate pe încălcarea dispozițiilor Legii nr. 139/2000, deoarece conform cap. V lit. f) pct. 3 din contract părțile confirmă inclusiv faptul că au negociat direct și au convenit fiecare prevedere și clauză a prezentului contract.
S-a apreciat însă, că deși tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri ce s-au cerut, într-un contract negociat de părți, hotărârea atacată încalcă însă dispoziții imperative ale legii, mai precis art. 1420 alin. (2) și art. 1439 C. civ. Astfel, conform art. 1420 alin. (2) C. civ., locatorul este dator, prin însuși natura contractului, fără să fie trebuință de nici o stipulație specială de a menține bunul în stare de a putea servi la întrebuințarea pentru care a fost închiriat, iar conform art. 1439 C. civ., contractul de locațiune se desființează când lucrul s-a făcut netrebnic spre obișnuita întrebuințare.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 541, pronunțată în ședința de la 17 mai 2004, în fond a luat act că reclamanta pârâtă SC X. SA, cu sediul în București, renunță la capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei, reclamante SC R.E. SRL cu sediul în București, la predarea echipamentului. A fost respinsă acțiunea principală ca nefondată și admisă în parte cererea reconvențională, fiind dispusă rezilierea contractului nr. 125/TR/261, cu începere de la 1 noiembrie 2001. De asemenea a fost respins ca nefondat capătul de cerere reconvențională precizată, privitor la constatarea nulității clauzei III, V E 2 și a clauzei V D 3 din contractul părților.
în motivarea acestei situații de fapt și de drept, s-a reținut că între acțiunea principală și cererea reconvențională există o strânsă legătură. Conform art. 246 C. proc. civ., precum și față de înscrisul aflat la dosarul arbitral s-a luat act că reclamanta pârâtă a renunțat la capătul de cerere privitor la obligarea pârâtei de predare a echipamentului, care au făcut obiectul contractului nr. 125/TR/261.
în mod întemeiat reclamanta din luna octombrie 2001, a înțeles să invoce excepția de neexecutare a contractului, până la acest moment de timp achitându-și față de reclamanta pârâtă obligațiile de plată. Locatorul este garantat pentru viciile ascunse și pentru stricăciunile lucrului ce-i împiedică întrebuințarea, conform art. 1422 C. civ. Locatorul răspunde chiar dacă a fost de bună credință la încheierea contractului, adică dacă nu a cunoscut viciile și indiferent dacă viciile existau la momentul încheierii contractului sau provin din cauze ulterioare încheierii contractului, deoarece obligația locatorului de a asigura folosința lucrului este o obligație succesivă. Din rapoartele de service, precum și din încheierea de asigurare de dovezi pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București a rezultat cu prisosință faptul că bunul este netrebnic folosinței pentru care a fost închiriat. Se impune rezilierea contractului, deoarece ea apare ca o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic și constă în desființarea contractului, în speța de față de la data de la care între părți s-a invocat excepția de neexecutare. Având în vedere caracterul esențialmente sinalagmatic al contractului de locațiune, nu se poate recunoaște producerea unor consecințe juridice pentru clauzele contractuale, care prevăd obligația locatarului de a plăti în continuare chiria, chiar și după rezilierea contractului, până la "expirarea" duratei minime de închiriere, deoarece s-ar ajunge la efectuarea unor prestații, pentru care nu există și nu va exista contra prestații. Reclamanta este aceea care nu și-a îndeplinit obligațiile, cererea acesteia urmând a fi respinsă.
împotriva deciziei comerciale nr. 1388, pronunțată în ședința publică de la 6 octombrie 2003 de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială și a deciziei comerciale nr. 541, pronunțată în ședința publică de la 17 mai 2004 de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâta SC X. SA, cu sediul în București, care a criticat aceste hotărâri judecătorești pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență, sub aspectele că hotărârile judecătorești sunt pronunțate cu lipsă de temei legal și date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, deoarece se impunea respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în anulare și menținerea ca legală și temeinică a sentinței arbitrale nr. 26 din 17 februarie 2003, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, fiind invocat ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în subsidiar a fost solicitat ca în temeiul art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., să fie admis recursul, să fie modificată în tot decizia comercială nr. 541 din 17 mai 2004 și în consecință, să fie admisă cererea SC X. SA, cu sediul în București.
Intimata reclamantă SC R.E. SRL, cu sediul în București a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
înalta Curte analizând probele administrate în cauză, în raport și de criticile formulate în cererea de recurs, urmează a constata că recursul promovat de pârâta SC X. SA București este întemeiat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente.
De necontestat că între părți s-a încheiat la data de 18 aprilie 2001 contractul de închiriere cu durata minimă tehnologie nr. 125/TR/261, prin care reclamanta s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei echipamentul, prevăzut în Cap. II "Obiectul contractului" și să asigure întreținerea și manopera acestuia, iar pârâta, în schimbul transmiterii dreptului de folosință a acestor echipamente, s-a obligat să plătească reclamantei o chirie lunară de 1.548 dolari S.U.A. fără T.V.A., în care este inclus un volum minim de 3.000 copii A 4, la care se adaugă un tarif de 0,14 dolari S.U.A., pentru fiecare copie format A 4 depășind volumul menționat anterior. Competența de soluționare a litigiului de natură comercială de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, decurge din clauza compromisorie înscrisă în cadrul cap. V la litera f) purtând titlul "Dispoziții finale", clauză potrivit căreia orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la validitatea, interpretarea, executarea ori desființarea lui se va soluționa prin arbitraj organizat de Camera de Comerț și Industrie a României în conformitate cu regulile de procedură arbitrală ale acestei Camere, în condițiile în care hotărârea arbitrală este definitivă și obligatorie.
Prin sentința nr. 26 din 17 februarie 2003, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București s-a pronunțat pe fondul litigiului dintre părți, în raport de probele administrate în cauză, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 431.140.371 lei, cu titlu de chirie, precum și echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plății al sumei de 47.368,8 dolari S.U.A., cu titlu de penalități, constatând reziliat contractul de închiriere cu durată minimă nr. 125/TR/261 din 18 aprilie 2001 și respingând cererea reconvențională formulată de pârâtă.
Dispozițiile imperative cuprinse în conținutul art. 364 lit. a) și i) C. proc. civ., prevăd că o hotărâre arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare și numai limitativ, pentru unul din motivele expres menționate, în acest text. Greșit Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 304 lit. i), respectiv că hotărârea arbitrală atacată încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, mai precis art. 1420 alin. (2) și art. 1439 C. civ., considerând că se impune anularea ei pe motive care antamează fondul cauzei. în cadrul producerii arbitrale a fost respectată pe deplin ordinea publică și bunele moravuri, precum și dispozițiile imperative ale legii, părților fiindu-le în egală măsură asigurată egalitatea de tratament juridic, respectarea și garantarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității fiind administrate toate probele pentru dovedirea reciprocă a pretențiilor solicitate. Judecând în fond litigiul de natură comercială al părților, tribunalul arbitral s-a pronunțat, pe baza probelor administrate, amplu motivat și bine documentat, pe toate aspectele de natură juridică, analizând detaliat susținerile și argumentele, care au provenit de la ambele părți, raportându-se la toate actele care au avut relevanță în adoptarea soluției pronunțate. Printr-o integrală și completă apreciere a probelor au fost stabilite adevăratele raporturi juridice dintre părți, întinderea drepturilor și obligațiilor asumate reciproc, sancțiunea nerespectării clauzelor contractuale, precum și cadrul legal aplicabil în materie.
în acest context, este de principiu că o judecată în fond presupune o examinare devolutivă a cauzei, care nu s-ar putea realiza în cazul în care soluționarea pricinii ar urma să fie efectuată în anumite limite prestabilite, așa cum sunt cele instituite prin reglementările existente, în art. 364 lit. a) și i) C. proc. civ. Acțiunea în anulare apare ca o cale specială de atac împotriva unei hotărâri arbitrale definitive și executorii, iar motivele pentru care poate fi exercitată sunt limitativ expuse în prevederile art. 364 lit. a) și i) C. proc. civ., în speță neregăsindu-se aceste rațiuni pentru aplicarea instituției juridice expuse anterior.
Pentru aceste motive urmează a admite recursul pârâta SC X. SA București, împotriva deciziei nr. 1388 din 6 octombrie 2003 și a deciziei nr. 541 din 17 mai 2004, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în sensul că în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 C. proc. civ., va modifica deciziile atacate și va respinge acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC R.E. SRL București, împotriva sentinței arbitrale nr. 26 din 17 februarie 2003, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, ca inadmisibilă.
în temeiul art. 274 C. proc. civ., l-a obligat intimata la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.750.000 lei, către recurentă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3081/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2807/2004. Comercial → |
|---|
