ICCJ. Decizia nr. 3705/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3705/2004
Dosar nr. 4968/2004
Şedinţa publică din 14 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1044/ F din 14 octombrie 2003, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC M.P. SA Slobozia, împotriva pârâtei SC I. SRL Bucureşti şi în consecinţă a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, încheiat de părţi, obligând totodată pârâta să pună la dispoziţia reclamantei autoturismul.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa de fond a luat act că reclamanta renunţă la capătul de cerere privind obligarea pârâtei SC I. SRL Bucureşti, la plata sumei de 31.632.546 lei chirie restantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa fondului, a reţinut că procedura de conciliere impusă de art. 7201 C. proc. civ., a fost îndeplinită de reclamantă, şi că potrivit art. 9.1 lit. h) din contractul de încheiere nr. 19 din 26 martie 2003, părţile au stipulat că acest contract încetează fără punerea în întârziere a locatarului în cazul întârzierii cu mai mult de 15 zile a oricărei rate scadente.
Ori, reclamanta a făcut dovada prin înscrisurile depuse, că pârâta nu a probat executarea obligaţiilor contractuale asumate, astfel, că faţă de cele reţinute, prima instanţă a apreciat că în speţă au fost încălcate de aceasta dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de către pârâta SC I. SRL, a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 27 din 5 februarie 2000, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Pentru a adopta această decizie instanţa de apel, a reţinut că, din moment ce reclamanta a renunţat, la primul termen de judecată, la capătul de cerere, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 31.632.546 lei, obiectul cererii a devenit ne evaluabil în bani şi ca atare, cererea de reziliere a contractului (cu consecinţa restituirii bunului) având acest caracter, nu mai necesită îndeplinirea procedurii concilierii prealabile, conform art. 7201 C. proc. civ., astfel, că bine prima instanţă a procedat la soluţionarea cauzei.
A mai reţinut, instanţa de apel, că atâta timp cât pârâta nu s-a prezentat în faţa instanţei de fond cu întâmpinare (obligatorie conform art. 118 C. proc. civ.) deşi a fost citată în acest sens, conform art. 7204 C. proc. civ. şi i s-a acordat termen pentru pregătirea apărării, nu pot fi primite susţinerile acesteia în apărare, fundamentate pe contractul de comodat cu acelaşi număr şi încheiat la aceeaşi dată ca şi contractul de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, potrivit căruia era îndreptăţită să folosească autoturismul, fără plată, deoarece pe de o parte, acordul proprietarului autoturismului, care a făcut obiectul contractului de leasing privea exclusiv posibilitatea reclamantei în calitate de locatară să închirieze autovehiculul şi nu să-l cedeze pârâtei, pentru împrumut de folosinţă (în baza contractului de comodat), aceasta în afara faptului, că această apărare a fost invocată pentru prima dată în apel.
De asemenea instanţa de apel, a mai apreciat, că susţinerile pârâtei nu pot fi primite nici sub aspectul că, printre obligaţiile comodatarului, prevăzute la art. 4 din contract este prevăzută şi aceea de a achita ratele lunare de leasing şi valoarea reziduală pe care comodantul le datorează la B.C.R. leasing, conform facturilor emise de comodant, obligaţii identice cu cele din contractul de închiriere, care a fost reziliat prin sentinţă datorită nerespectării aceloraşi clauze contractuale şi cu privire la care, sancţiunea privind rezilierea contractului de închiriere şi consecinţa de restituire a autoturismului nu a fost atacată cu apel.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că nu a fost investită cu examinarea valabilităţii contractului de comodat, ci numai cu controlul judiciar al sentinţei apelate şi ca atare nu se pot primi susţinerile pârâtei, întrucât o astfel de situaţie ar echivala cu schimbarea cauzei în apel, şi, pricina ar trebui analizată sub un alt temei juridic faţă de cel examinat de instanţa de fond care aparţine altei instituţii juridice, cu regim distinct de cel avut în vedere de tribunal.
În concluzie, faţă de cele reţinute mai sus, instanţa de apel a considerat că, rămâne la îndemâna părţilor să lămurească, situaţia contractului de comodat, sub aspectul valabilităţi obligaţiilor asumate prin acesta, care nu a fost dedus judecăţii în faţa primei instanţe.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta SC I. SRL Bucureşti, invocând ca motive de casare, dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Se susţine, că, instanţa de apel ar fi pronunţat Decizia cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât, a respins nejustificat excepţiile de prematuritate a introducerii acţiunii, invocată în apel, în raport de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., din moment ce la dosar nu s-a depus dovada efectuării concilierii directe, reţinând eronat sub acest aspect că, litigiul nu ar fi evaluabil în bani şi deci că nu era necesară o astfel de conciliere, întrucât conform art. 6 alin. (1) lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, este considerată evaluabilă în bani şi cererea pentru restituirea prestaţiilor efectuate, în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulităţii, anularea, rezoluţionarea, rezilierea sau evacuarea.
Mai arată recurenta, că dealtfel, reţinerile instanţelor cu privire la acest aspect sunt contradictorii, deoarece, prima instanţă a apreciat că în realitate, concilierea directă s-a efectuat pe când instanţa de apel a considerat că o asemenea conciliere nu era necesară în condiţiile speţei, astfel că, faţă de toate cele arătate, pârâta susţine că, soluţia corectă care trebuia adoptată în cauză, era cea de respingere a acţiunii ca prematur introdusă.
Pe fondul cauzei, pârâta susţine că, soluţia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii şi că este lipsită de temei legal, invocând în acest sens, existenţa unui contract de comodat, încheiat între aceleaşi părţi în aceeaşi zi şi cu acelaşi număr ca şi contractul de închiriere, (a cărei reziliere s-a solicitat prin acţiune), potrivit căreia, reclamanta pune la dispoziţia pârâtei autoturismul pentru a fi folosit fără plată, şi cu promisiunea de vânzare a bunului după expirarea contractului de leasing şi condiţionat de achitarea ratelor lunare şi a valorii reziduale, pe care comodantul le datorează societăţii de leasing.
În acest, context, susţine pârâta în continuare, greşit instanţa de apel a ignorat, contractul de comodat, invocat ca mijloc de apărare împotriva cererii de restituire a autoturismului, pe motiv, că nu a fost introdusă o asemenea cerere, reţinând că, este la îndemâna părţilor să lămurească situaţia contractului de comodat, deoarece, era datoare, faţă de faptul că instanţa de fond a refuzat să se pronunţe cu privire la acest aspect, să examineze şi să hotărască şi cu privire la consecinţele, pe care le poate avea contractul de comodat asupra celui de închiriere, a cărei reziliere s-a solicitat, prin acţiune cu consecinţa restituirii autoturismului.
În consecinţă pârâta solicită, admiterea recursului, casarea hotărârilor şi pe fond respingerea cererii de restituire a autoturismului.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, prin acţiune reclamanta SC M.P. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC I. SRL Bucureşti solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună zilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, încheiat între părţi şi ca urmare pârâta să fie obligată să-i restituie autoturismul, care a făcut obiectul contractului de închiriere menţionat, precum şi la plata sumei de 31.632.546 lei, reprezentând chirie neachitată.
Ulterior, reclamanta a renunţat la capătul de cerere, privind obligaţia pârâtei la plata chiriei restante în sumă de 31.632.546 lei.
Examinând, motivele de recurs aşa cum au fost menţionate mai sus, se constată că acestea nu sunt întemeiate în totalitatea lor, situaţie în care recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
Astfel, în ceea ce priveşte, motivul invocat în legătură cu neefectuarea concilierii directe, anterior introducerii acţiunii, reglementată de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., se constată că acesta nu este întemeiat şi ca urmare bine instanţa fondului, a înlăturat această apărare, (reţinând că această conciliere directă s-a realizat) din moment ce, pârâta nu a formulat la data respectivă nici o obiecţiune, cu privire la modalitatea de efectuare a concilierii ci dimpotrivă, s-a conformat solicitării reclamantei de a comunica prin fax datele solicitate, cu privire la îndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei datorate.
Ori, în acest context, bine instanţa fondului a reţinut, că în realitate concilierea directă s-a realizat şi a procedat la soluţionarea acţiunii.
De asemenea, dar tot în legătură cu acest aspect, se constată că, şi reţinerile instanţei de apel, în sensul că din moment ce reclamanta a renunţat la capătul de cerere, privind plata chiriei în sumă de 31.632.546 lei, litigiul a devenit neevaluabil în bani şi deci, nici nu era necesară o conciliere directă, (încheiată anterior introducerii acţiunii), sunt corecte, mai ales în contextul în care concilierea directă s-a efectuat astfel cum s-a arătat mai sus.
Ori faţă de acest fapt, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei fundamentate pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. b) din Ordinul nr. 760/1999 (privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru) prin care aceasta pretinde, că, potrivit acestui text legal precizat se consideră evaluabilă în bani şi cererea pentru restituirea prestaţiilor efectuate, în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea rezilierii, şi deci plecând de la acest aspect ar rezulta, că în realitate, litigiul era evaluabil în bani şi deci, era obligatorie concilierea directă, deoarece, este evident că, o asemenea conciliere nu mai era necesară, întrucât consecinţa restituirii autoturismului ca urmare a desfiinţării titlului în baza căruia a fost deţinut nu echivalează cu o acţiune evaluabilă în bani în sensul avut în vedere de legiuitor, (acţiune în pretenţii) acesta în afara faptului că procedura prealabilă a fost realizată aşa cum s-a arătat anterior.
Prin urmare, procedura concilierii directe a fost realizată, iar ca urmare a restrângerii acţiunii numai la rezilierea contractului de închiriere, cu consecinţa restituirii bunului închiriat, (care nu este o cerere evaluabilă în bani), a devenit şi lipsită de obiect, astfel că nu se poate reţine excepţia de prematuritate a introducerii acţiunii.
În ceea ce priveşte criticile vizând fondul litigiului, fundamentate pe existenţa între părţile aflate în litigiu şi a unui contract de comodat, în temeiul căruia pârâta era îndreptăţită să folosească fără plată autoturismul în discuţie (încheiat în aceeaşi zi şi sub acelaşi număr ca şi contractul de închiriere a cărei reziliere s-a solicitat prin acţiune) se constată, că nici acestea nu pot fi reţinute, deoarece, cel care stabileşte cadrul procesual al litigiului este reclamantul.
Ori, având în vedere acest principiu, se constată că, reclamantul a investit instanţa de fond, prin acţiunea restrânsă ulterior, doar cu rezilierea contractului de închiriere nr. 619 din 26 martie 2003, şi în consecinţă a solicitat obligarea pârâtei la restituirea autoturismului care a făcut obiectul închirierii, pentru neplata la termen a ratelor de leasing şi a valorii reziduale.
Ca atare, invocarea de către pârâtă abia în apel (în condiţiile, în care nu a formulat nici o apărare la fond deşi a solicitat şi i s-a acordat termen în acest scop) a existenţei unui contract de comodat, în temeiul căruia putea să folosească fără plată autoturismul în discuţie, cu toate că nu a achitat chiria stabilită prin contractul de închiriere (motiv pentru care reclamanta a şi solicitat rezilierea acestui contract şi restituirea autoturismului) este lipsită de orice relevanţă, deoarece aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, acordul proprietarului autoturismului a privit numai închirierea acestuia de către utilizator, adică de reclamantă şi nu folosinţa fără plată a autoturismului de către pârâtă în baza contractului subsecvent de comodat, pentru încheierea căruia, nu a existat acordul proprietarului.
Pe de altă parte, deşi la art. 1 din contractul de comodat, s-a prevăzut dreptul pârâtei de a folosi fără plată autoturismul în discuţie, se constată că în realitate aceasta s-a obligat prin art. 4 din acelaşi contract să achite ratele lunare de leasing şi valoarea reziduală pe care comodantul le datorează către B.C.R. leasing, conform facturilor emise de comodant, obligaţii care sunt identice cu cele din contractul de închiriere, care a fost reziliat pentru nerespectarea aceleiaşi obligaţii de plată.
În consecinţă, susţinerea pârâtei în sensul că, este îndreptăţită să folosească în continuare autoturismul, în baza contractului de comodat nr. 619 din 26 martie 2003 (încheiat sub acelaşi număr şi la aceeaşi dată ca şi contractul de închiriere), deşi contractul de închiriere a fost reziliat, pentru neplata chiriei la termenele stipulate, (aspect sub care reprezentantul pârâtei a declarat, conform practicalei deciziei atacate, că nu contestă legalitatea deciziei atacate) nu poate fi reţinută, în raport de dispoziţiile art. 292 C. proc. civ., atâta timp cât o asemenea apărare nu a fost înfăţişată în faţa instanţei de fond, astfel că, în acest context, se reţine că bine instanţa de apel a considerat că, prin cererea de apel nu putea fi investită de pârâtă cu examinarea valabilităţii contractului de comodat, ci doar cu controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate de prima instanţă care aşa cum s-a arătat, a fost sesizată conform acţiunii restrânse, dar cu rezilierea contractului de închiriere şi consecutiv restituirea autoturismului.
Ori, dacă aceasta a fost cadrul procesual stabilit de reclamantă pentru soluţionarea litigiului este evident că pârâta nu putea procedural să formuleze pentru prima dată în apel (şi nu prin întâmpinare la fond) apărarea, pe un alt contract şi anume contractul de comodat şi să ceară pe baza acestuia, respingerea capătului de cerere, privind restituirea autoturismului, din moment ce, raportul juridic născut din acest contract, nu a făcut obiectul sesizării instanţei de fond, astfel, că în acest context nu se poate reţine, aşa cum susţine neîntemeiat recurenta că, această instanţă ar fi refuzat să se pronunţe asupra acestui mijloc de apărare, prin care pârâta tinde la schimbarea obiectului acţiunii şi examinarea cauzei, în baza unui alt temei juridic, decât cel care a fost invocat în cererea de chemare în judecată (contractul de închiriere).
Ca atare, şi ţinând seama de cele arătate mai sus, se constată, că bine instanţa de apel a reţinut la soluţionarea pricinii că, rămâne la latitudinea părţilor să lămurească situaţia valabilităţii contractului de comodat şi a modului de executare a obligaţiilor asumate prin acesta, aspecte care în nici un caz, nu pot fi examinate, în cadrul litigiului de faţă, care are ca izvor, neîndeplinirea obligaţiilor de plată stipulate într-un alt contract şi anume în cel de închiriere şi cu privire la care, în mod justificat s-a dispus rezilierea acestuia, cu consecinţa restituirii de către pârâtă a autoturismului în discuţie.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I. SRL Bucureşti, împotriva deciziei comerciale nr. 27 din 15 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3711/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3699/2004. Comercial → |
|---|
