ICCJ. Decizia nr. 3694/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3694/2004
Dosar nr. 4845/2004
Şedinţa publică din 14 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 20 iunie 2000, reclamantul F.P.S. Bucureşti în prezent A.V.A.S. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA Piatra Neamţ, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa s-o oblige pe aceasta să-i plătească suma de 775.132.500 lei, din care:
- 342.500.000 lei reprezentând credite nerestituite pentru plata energiei electrice;
- 432.632.500 lei reprezentând penalităţi de întârziere în plata creditelor acordate.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat în esenţă că, în baza OG nr. 13 din 31 ianuarie 1995 şi HG nr. 318/1995, a acordat pârâtei două credite.
Astfel, prin convenţia nr. 352 din 3 iulie 1996, a acordat pârâtei un credit în valoare de 300.000.000 lei, rambursabil, conform art. 2 lit. b) din convenţie în perioada iunie 1998 – mai 1999, în rate egale eşalonate lunar, cu scadenţă la data de 20 ale fiecărei luni, conform graficului de restituire.
Pentru nerestituirea creditului la termenul scadent, s-a prevăzut la art. 3 din convenţie plata de penalităţi la nivelul celor care se aplică în cazul veniturilor bugetului de stat, conform prevederilor legale.
Din creditul acordat în baza convenţiei menţionate, pârâta mai avea de restituit la data introducerii acţiunii suma de 25.000.000 lei, iar pentru achitarea cu întârziere a ratelor plătite deja, aceasta datorează şi suma de 94.262.500 lei reprezentând penalităţi de întârziere în plată.
În ceea ce priveşte convenţia nr. 1348 din 5 decembrie 1996, în baza căreia s-a alocat pârâtei un credit în valoare de 500.000.000 lei, care trebuia restituit în perioada ianuarie – octombrie 1999, conform graficului de eşalonare, în aceleaşi condiţii ca şi primul credit, reclamantul a precizat că aceasta mai are de restituit în prezent, suma de 317.500.000 lei şi că pentru plata cu întârziere a ratelor datorează şi suma de 338.370.000 lei.
Prin sentinţa nr. 79/ E din 5 februarie 2001, Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti (fostul F.P.S.) şi că în consecinţă, a obligat pârâta SC P. SA Piatra Neamţ, să plătească acesteia suma de 324.691.069 lei cu titlu de penalităţi de întârziere pentru convenţia nr. 1348 din 5 decembrie 1996.
A respins cererea pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 260.747.500 lei, credit restant, ca fiind fără obiect, cât şi cu privire la convenţia nr. 325/1999.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond, a reţinut în esenţă, în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a expertizei contabile şi suplimentul la aceasta, că deşi sumele datorate de pârâtă cu titlu de credit în baza convenţiei nr. 352/1996, au fost restituite cu întârziere, respectiv până la 6 iulie 2000, când a fost achitată ultima rată, această împrejurare, nu poate constitui o piedică în calea constatării ca fiind rămas fără obiect, primul capăt de cerere, referitor la restituirea creditului.
În ce priveşte penalităţile de întârziere aferente solicitate în baza clauzei înscrisă la art. 3 din convenţie şi determinată de expertiză la nivelul sumei de 99.137.500 lei, prima instanţă a reţinut că, reclamanta nu le-a mai solicitat şi deci, că faţă de această situaţie, în cauză operează, cu privire la aceste pretenţii disponibilitatea creditorului.
Referitor la convenţia nr. 1348 din 5 decembrie 1996, prima instanţă a reţinut că ultima rată în sumă de 342.500.000 lei, din creditul de 500.000.000 lei, din creditul de 500.000.000 lei a fost achitată în perioada 4 iulie – 6 iulie 2000, adică tot cu întârziere, însă, chiar dacă restituirea creditului a avut loc în aceste condiţii, aceasta nu împiedică constatarea de a se lua act, că principalul capăt de cerere din convenţia menţionatei privind restituirea creditului a rămas de asemenea fără obiect, şi ca urmare, că pârâta datorează conform clauzei penale înscrise la art. 3 din convenţie penalităţi de întârziere în plată determinate de expertiză la suma de 399.105.000 lei.
Dar, cum şi în acest caz, operează disponibilitatea creditorului, care prin adresa nr. 14/1588 din 16 ianuarie 2001 a solicitat cu titlu de penalităţi numai suma de 324.691.069 lei, prima instanţă a angajat răspunderea pârâtei (rezultată din ambele convenţii) numai pentru plata penalităţilor de întârziere în cuantumul arătat (324.691.069 lei).
Această sentinţă a fost atacată cu apel, atât de reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti cât şi de pârâta SC P. SA Piatra Neamţ.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 467 din 5 iulie 2001 a admis ambele apeluri şi a schimbat în parte sentinţa nr. 79 din 5 februarie 2001 pronunţată de Tribunalul Neamţ, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 488.242.500 lei cu titlu de penalităţi de întârziere în loc de 324.691.069 lei.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a avut în vedere suplimentul raportului de expertiză contabilă, întocmit la cererea reclamantei A.P.A.P.S. potrivit căruia, pârâta datora pentru restituirea creditului din convenţia nr. 352 din 3 iulie 1996, penalităţi în sumă de 99.137.500 lei, iar pentru restituirea cu întârziere a creditului din convenţia nr. 1348 din 5 decembrie 1996, penalităţi de întârziere în cuantum de 399.105.000 lei, deci în total suma de 498.242.000 lei, din care a fost dedusă suma de 10.000.000 lei achitată de pârâtă cu acest titlu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P. SA Piatra Neamţ.
Prin Decizia nr. 2896 din 4 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC P. SA Piatra Neamţ, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, respectiv la Curtea de Apel Bacău.
În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut în esenţă că, instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ., întrucât nu a examinat şi motivat corespunzător cauzele pentru care au fost respinse susţinerile pârâtei în sensul că penalităţile datorate s-ar cifra numai la suma de 259.502.500 lei şi că s-au calculat penalităţi de întârziere până la 15 ianuarie 2001, deşi debitele din ambele convenţii au fost achitate la 6 iulie 2000.
Totodată, instanţa de recurs a mai reţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul că i s-a creat pârâtei în propria cale de atac o situaţie mai grea în sensul că, deşi i s-a admis apelul, a fost obligată la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 488.242.500 lei, pretinse de intimată în apel, în baza raportului de expertiză contabilă, efectuat la prima instanţă, în loc de 324.691.069 lei, cât a acordat tribunalul.
În rejudecare după casare, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin Decizia nr. 12 din 29 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta reclamantă A.P.A.P.S. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 79 din 5 februarie 2001, pronunţată de Tribunalul Neamţ.
Prin aceeaşi decizie, a admis apelul declarat de pârâta SC P. SA Piatra Neamţ şi în consecinţă a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că, obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 249.465.000 lei, reprezentând penalităţi de întârziere în loc de 324.691.069 lei.
A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.581.157 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în fundamentarea soluţiei că, potrivit probelor administrate în cauză, pârâta a achitat creditele alocate prin cele două convenţii la data de 6 iulie 2000 şi ca atare fără temei, au fost pretinse penalităţi de întârziere şi după această dată, astfel că valoarea penalităţilor legal datorate se cifrează numai la suma de 259.502.500 lei, din care urmează a fi dedusă suma de 10.000.000 lei achitată cu ordinul de plată depus la dosar aşa încât, suma la care putea fi obligată pârâta cu acest titlu se cifrează la 249.502.500 lei.
În ce priveşte apelul reclamantei A.P.A.P.S., instanţa de apel a constatat că, pretenţiile reclamantei vizează şi penalităţi de întârziere, calculate după data achitării integrale a debitului (6 iulie 2000) deşi acestea nu mai puteau curge dincolo de momentul plăţii debitului de către pârâtă, respectiv a datei de 6 iulie 2001, când creditul era „0" şi ca urmare cu această motivare a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta A.P.A.P.S. Bucureşti invocând ca motive de casare, dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă, că aspectul esenţial al soluţionării cauzei, îl reprezintă modul de imputare a sumei de 342.500.000 lei, care la data promovării acţiunii, a fost socotită ca achitată în contul penalităţilor pentru ca fiind ulterior, aceasta să fie înregistrată, în urma unei regularizări, cu prioritate în contul ratelor, context în care, sumele achitate cu O.P. din 4, 5 şi 6 iulie 2000 au fost considerate ca fiind plătite în contul ratelor şi ca urmare, că debitul a fost achitat în întregime la data de 6 iulie 2000.
Astfel, cum recurenta precizează că a recunoscut prin adresa nr. 633 din 23 ianuarie 2004, situaţie care a obligat-o însă pe aceasta, faţă de faptul că totuşi creditele au fost restituite cu întârziere, să-şi modifice acţiunea iniţială şi să solicite obligarea pârâtei la plata sumei de 490.447.500 lei, cu titlu de majorări de întârziere, respectiv la plata diferenţei de 240.982.500 lei rezultată dintre suma pretinsă (4.90.447.500 lei) şi suma de 259.465.000 lei, din care a fost dedusă suma achitată de 10.000.000 lei, cât i-a acordat instanţa de apel.
Ca atare, susţine recurenta în continuare, penalităţile stabilite prin raportul de expertiză din 3 noiembrie 2000, nu sunt corect determinate, întrucât expertul le-a calculat numai până la datele la care se împlinea termenul de prescripţie de 3 ani, de la data încheierii convenţiilor, respectiv până la 3 iulie 1999, pentru convenţia nr. 352 din 3 iulie 1996 şi 5 decembrie 1999 pentru convenţia nr. 1348 din 5 decembrie 1996, în loc să constate că potrivit dispoziţiilor legale în materie, penalităţile trebuiau calculate de la data scadenţei ratelor prevăzute în grafice şi până la plata efectivă a acestora, aşa cum a procedat ulterior prin suplimentul de expertiză întocmit la data de 11 decembrie 2000, în care s-a oprit la data ultimei plăţi, şi ca atare a rezultat că pârâta datora şi penalităţi de întârziere în plată până la data de 6 iulie 2000 în sumă de 498.242.500 lei.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul obligării pârâtei şi la plata diferenţei de 240.982.500 lei cu titlu de majorări de întârziere (pentru suma de 259.465.000 lei acordată de instanţa de apel).
Recursul reclamantei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că atât prin acţiune, cât şi ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei pentru plata cu întârziere a sumelor acordate cu titlu de credit în baza convenţiilor nr. 352 din 3 iulie 1996 şi 1348 din 5 decembrie 1996, la plata unor penalităţi de întârziere în plată (conform art. 3 din fiecare convenţie) al căror cuantum a fost modificat succesiv.
Astfel, prin acţiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 432.632.500 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, ca mai apoi, prin adresa nr. 14/15734 din 20 septembrie 2000 să-şi restrângă pretenţiile referitoare la acest capăt de cerere, la 279.321.004 lei, pentru ca ulterior prin adresa nr. 14/1479 din 15 ianuarie 2001 să-şi majoreze pretenţiile referitoare la penalităţi de întârziere în plată la suma de 324.691.069 lei pentru ca în apel să solicite obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de întârziere în cuantum de 498.242.500 lei, în baza suplimentului de expertiză întocmit la cererea sa.
Ori, primul ciclu procesual (în care pârâta a fost obligată de instanţa de fond la plata penalităţilor de întârziere în plată în sumă de 324.691.069 lei, iar de instanţa de apel la plata cu acelaşi titlu a sumei de 498.242.500 lei) s-a încheiat prin Decizia nr. 2826 din 4 iunie 2003, prin care instanţa supremă a admis recursul pârâtei, a casat Decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare tocmai considerabil, că pârâtei i s-a creat în propria cale de atac o situaţie mai grea, în sensul că deşi i s-a admis apelul, aceasta a fost obligată la penalităţi în cuantum de 488.242,500 lei, pretinse de reclamantă în apel, în baza raportului de expertiză contabilă efectuată la fond, în loc de 324.691.069 lei cât s-a acordat de prima instanţă.
Cum Decizia de casare nu a fost anulată eventual prin exercitarea împotriva acesteia a unei căi extraordinare de atac şi având în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa de trimitere, rezultă că, în nici un caz, instanţa de apel nu putea să ia în discuţie obligarea pârâtei la plata unor penalităţi care să depăşească cuantumul celor acordate de instanţa de fond (324.691.069 lei).
Deci, sub acest aspect, cererea formulată de reclamantă în recurs în sensul ca pârâta să fie obligată la plata sumei de 490.447.500 lei, respectiv a diferenţei de 240.982.500 lei (rezultată dintre suma pretinsă 490.447.500 lei şi cea acordată de instanţa de apel, în rejudecare după casare 259.465.000 lei care a fost diminuată cu 10.000.000 lei achitată deja) nu plata în nici un caz să fie primită deoarece într-o astfel de situaţie s-ar încălca cele statuate prin Decizia de casare.
Pe de altă parte, se constată că reclamanta formulează critici împotriva deciziei instanţei de apel pe motiv că nu i-ar fi acordat diferenţa de 240.982.500 lei, nu cu titlu de penalităţi (aşa cum a pretins în primul ciclu procesual prin acţiune şi prin adresele ulterioare) ci cu titlu de majorări de întârziere ceea ce, demonstrează lipsa de consecvenţă a acesteia în ceea ce priveşte titlul, în baza căruia ar putea solicita sumele pretins datorate de pârâtă şi mai precis cuantumul accesoriu, aşa cum s-a arătat anterior.
Referitor la susţinerile reclamantei, în sensul că şi-a precizat pretenţiile la suma de 490.447.500 lei la termenul de la 29 ianuarie 2004 şi deci că instanţa de apel era datoare să-i admită acţiunea la acest nivel, se constată că nici acestea nu pot fi reţinute, deoarece, suma menţionată anterior a fost solicitată cu un alt titlu şi anume dobânzi de întârziere, în loc de penalităţi de întârziere, care au făcut obiectul cererii iniţiale şi în raport de care, au fost examinate şi s-au dispus probe, pe parcursul primului ciclu procesual care s-a finalizat prin pronunţarea deciziei nr. 2896 din 4 iunie 2003, prin care instanţa supremă a examinat şi dispus casarea deciziei nr. 467 din 5 iulie 2001 a Curţii de Apel Bacău, tocmai pentru faptul că pârâta a fost obligată în propria sa cale de atac (apel) la plata unor penalităţi de întârziere (şi nu dobânzi de întârziere) superioare valoric celor acordate de instanţa de fond.
Ca atare şi ţinând cont de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., instanţa de apel nu era datoare să ţină seama de cererea de majorare a acţiunii din 23 ianuarie 2004 (făcută în cel de al doilea ciclu procesual) care reprezintă în fapt o cerere nouă, şi care a fost promovată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 din codul menţionat, adică cu depăşirea substanţială a primului termen de judecată.
Pe cale de consecinţă şi în raport de Decizia de casare, instanţa de apel era datoare să examineze pretenţiile reclamantei, exclusiv la penalităţi şi în limita sumei de 324.691.069 lei, la plata cărora pârâta a fost obligată prin sentinţa primei instanţe.
Dar, cum probele de la dosar, cu referire specială la raportul de expertiză contabilă au confirmat că ambele credite care au făcut obiectul celor două convenţii au fost restituite la data de 6 iulie 2000 şi că, în raport de această dată, penalităţile de întârziere se cifrează la suma de 259.465.000 lei (din care a fost dedusă suma de 10.000.000 lei deja achitată de pârâtă) se constată că bine instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei numai la plata sumei de 249.465.000 lei cu acest titlu în loc de 324.691.069 lei, aşa cum hotărâse prima instanţă.
De altfel, din considerentele sentinţei, rezultă că tribunalul a făcut o greşită apreciere a probelor de la dosar, în sensul că şi-a însuşit, fără nici un temei, cuantumul penalităţilor la care şi-a restrâns reclamanta pretenţiile în loc să ia în consideraţie nivelul acestora stabilit în contradictoriu cu ambele părţi prin expertiză ale cărei concluzii le-a ignorat, în ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor fără nici o motivare.
În concluzie, bine instanţa de apel a reţinut spre deosebire de tribunal, că o dată ce creditul a fost achitat, penalităţile nu mai pot merge dincolo de momentul plăţii debitului, către pârâta reclamantă, întrucât aceasta era „zero" şi ca urmare a hotărât în consecinţă, adică a limitat răspunderea pârâtei la penalităţi de întârziere în plată la nivelul sumei de 259.465.000 lei, din care a dedus suma de 10.000.000 lei achitată deja de aceasta.
Aşa fiind, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 12 din 29 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bacău.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 14 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3699/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3683/2004. Comercial → |
|---|
