ICCJ. Decizia nr. 3830/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 2505 din 17 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, s-a admis în parte acțiunea reclamantei SC G.S. SA Simeria, împotriva pârâților Primăria Simeria, C.L. Simeria, SC P.S. SRL Simeria și A.F.A. Simeria și s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de închiriere nr. 4989 și 4990/1999, încheiate între Primăria Simeria și cele două societăți pârâte. Cele două pârâte societăți comerciale au fost obligate să plătească reclamantei chiria, pentru perioada folosinței imobilului, penalități de întârziere și despăgubiri pentru perioada folosirii fără contract a aceluiași imobil. Totodată a fost respinsă cererea reconvențională formulată de C.L., pentru constatarea nulității contractelor de închiriere nr. 1197 și 1208, încheiate între reclamantă și SC P.S. SRL și respectiv A.F.A. Simeria.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea reclamantei, fosta R.A.G.C.L. Simeria, în baza Legii nr. 15/1990, încă din anul 1995. întrucât reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului s-a constatat nulitatea contractelor de închiriere încheiate între Primăria Simeria și celelalte pârâte, pentru exercitarea unui drept locativ asupra unui bun care nu aparținea primăriei. S-a mai reținut că între reclamantă și ultimele două pârâte s-au încheiat contracte de închiriere, pentru imobil dar pârâtele au refuzat plata chiriei către reclamantă, considerând că datorează chirie Primăriei.
Prin decizia nr. 91/ A din 18 martie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, a respins ca nefondate apelul declarat de pârâtele SC P.S. SRL Simeria și A.F.A. Simeria, împotriva hotărârii instanței de fond.
împotriva acestei decizii a declarat recurs A.F.A. Simeria, solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și în continuare respingerea acțiunii principale și admiterea acțiunii reconvenționale. în recurs se face trimitere la prevederile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Din motivarea recursului, destul de confuză și întemeiată în special pe motive de netemeinicie, se pot desprinde două motive de nelegalitate invocate și anume că la data introducerii acțiunii reclamanta nu era proprietara spațiului deținut de pârâta recurentă, întrucât s-a intabulat după aceea și că nu putea fi obligată la plata chiriei și despăgubirilor întrucât, începând cu 1 noiembrie 1999 contractul de închiriere nr. 1208/1999 a încetat la inițiativa reclamantei pârâte achitând chiria, cu bună-credință, către Primărie.
Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor invocate, înalta Curte constată că acesta este nefondat, instanțele interpretând corect actul juridic dedus judecății, făcând o aplicare corectă a legii și pronunțându-se asupra tuturor dovezilor administrate și care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Astfel, în mod corect s-a reținut că reclamanta este proprietara imobilului în cauză din anul 1995, în temeiul Legii nr. 15/1990 și că ulterior a și intabulat dreptul său de proprietate. Ca atare contractul de închiriere încheiat de reclamantă cu pârâta recurentă este valabil și nu putea fi anulat, fiind în schimb nul contractul de închiriere încheiat de pârâta recurentă cu Primăria Simeria, care nu era proprietara imobilului.
Pe de altă parte, atât instanța de fond cât și cea de apel au reținut în mod corect că nu a avut loc o denunțare de către reclamantă a contractului de închiriere încheiat cu pârâta recurentă și că de aceea a continuat să-i factureze lunar chiria chiar și după data de 1 noiembrie 1999, invocată de pârâtă ca dată a încetării contractului. Instanțele au interpretat corect actul juridic reținând că reclamanta nu a notificat pârâtei încetarea contractului de închiriere, ci doar a somat-o să-i achite chirie cu mențiunea că în caz contrar va solicita rezilierea contractului. Această somație nu echivalează cu rezilierea de drept a contractului, deoarece pentru aceasta, potrivit art. 1020,art. 1021 și art. 1049 C. civ., era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Față de cele de mai sus, înalta Curte a respingă recursul ca nefondat, în baza art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3826/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3831/2004. Comercial → |
|---|
