ICCJ. Decizia nr. 4028/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4028/2004
Dosar nr. 8575/2001
Şedinţa publică din 26 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC C. SA Cluj Napoca, a chemat în judecată pe pârâta SC C. SRL Sfântu Gheorghe, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 115.042.422 lei, reprezentând diferenţă de preţ la marfa livrată şi cheltuieli de judecată.
Pârâta, prin întâmpinare susţine că a efectuat plăţi şi compensări de preţ, rămânând în discuţie suma de 42.443.594 lei.
Tribunalul Covasna, prin sentinţa civilă 195 din 9 aprilie 1999, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtă la plata sumei de 83.634.727 lei, cu titlu de preţ şi la 4.601.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a livrat pârâtei încălţăminte, însoţită de factura 273691 din 23 iulie 1997, plătindu-i-se suma de 210.331.420 lei, iar ulterior suma de 26.000.000 lei.
Curtea de Apel Braşov, soluţionând apelul declarat de pârâtă, prin Decizia civilă 576/ Ap din 25 noiembrie 1999, a admis cererea, a schimbat în tot sentinţa atacată şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei, suma de 42.443.594 lei, diferenţă de preţ.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a solicitat plata facturilor 273691, 286496 şi 286497/1997, pretenţie redusă prin precizarea acţiunii, la 83.634.727 lei, ca urmare a achitării la data de 5 ianuarie şi 2 februarie 1998, a sumei de 26.000.000 lei şi totodată a făcut dovada unor compensări şi cesiuni de creanţă către SC R. SA, cu acordul reclamantei Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia 5168 din 27 octombrie 2000, a admis recursul reclamantei şi a casat Decizia curţii de apel, cu trimitere spre rejudecare, considerând că plăţile făcute cu O.P. 114 şi 116/1997, nu se referă la litigiul părţilor, iar suma de 26.000.000 lei a fost scăzută din datoria pentru care reclamanta a introdus acţiunea.
În rejudecare, Curtea de Apel Braşov, prin Decizia 140/ Ap din 11 aprilie 2001, a admis apelul pârâtei şi schimbând sentinţa tribunalului, a admis în parte acţiunea, obligând pe reclamantă la plata sumei de 42.443.594 lei, diferenţă de preţ şi la 3.221.615 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut că prin procesul verbal de compensare din 3 noiembrie 1997 părţile au convenit la ştergerea datoriei de 107.634.727 lei, rezultată din facturile 286496 şi 286497/1998, cu O.P. 117 şi 119/1998, pârâta a plătit suma de 26.000.000 lei, iar prin O.P. 114 şi 116/1997 s-au achitat datoriile în valoare de 9.191.133 lei şi 32.000.000 lei, care reprezentau debitele rezultate din facturile 286496 şi 286497/1997, înscrise ca fiind contravaloare compensare şi confirmate prin procesul verbal de compensare din 3 noiembrie 1997.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, reclamanta a declarat recurs susţinând că greşit instanţa de apel a reţinut că cele două facturi înscrise în procesul verbal de compensare, reprezintă o plată în prezentul litigiu, în anexele 4 – 42 la acţiune nefigurând cele două facturi, iar compensarea confirmată de SC R. Râşnov, nu face precizarea facturilor emise iar O.P. 114 şi 116/1997 nu au fost contestate, încă au fost plătite anterior promovării acţiunii.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce se vor expune:
În cadrul relaţiilor comerciale dintre părţi, reclamanta a furnizat pârâtei încălţăminte, în perioada ianuarie 1997 – iulie 1997, pe care aceasta din urmă a plătit-o parţial, cu ordine de plată şi proces verbal de compensare din 3 noiembrie 1997.
Susţinerea reclamantei recurente că procesul verbal de compensare nu se referă la facturile 286496 şi 286497 este contrazisă de actul încheiat între cele două părţi şi SC R. SA Râşnov. Menţiunea expresă înscrisă în procesul verbal, face dovada deplină a compensării datoriei de 107.634.727 lei, sumă care face obiectul acţiunii introductive.
Natura procesului verbal de compensare este mai de grabă aceea de transmitere a obligaţiei prin cesiunea de creanţă. Astfel creanţa s-a transmis de la cedent la cesionar, acesta din urmă devenind creditor, pentru valoarea nominală a creanţei. În această măsură, acţiunea reclamantei este cel puţin atipică, singura justificare a obligării pârâtei fiind recunoaşterea unei datorii în sumă de 42.443.594 lei, ca efect al raportului contractual.
Motivarea potrivit căreia cesionarul SC R. SA Râşnov nu a confirmat plata cu O.P. 114 şi 116/1997, nu este susţinută de nici o dovadă, după cum nesusţinută este şi afirmaţia datoriei de 2.000.000 lei, rezultată din nota de compensare 9424 din 3 octombrie 1997.
Astfel, instanţa de a caracterizat judicios desfăşurarea operaţiunilor de plată între părţi, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat, împotriva deciziei 140/ Ap din 11 aprilie 2001 pronunţată de Curtea de Apel Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC C. SA Cluj Napoca, împotriva deciziei nr. 140/ Ap din 11 aprilie 2001 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 26 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4030/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4027/2004. Comercial → |
|---|
