ICCJ. Decizia nr. 4285/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4285/2004
Dosar nr. 8418/2001
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2004
Asupra recursurilor se reţin următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 4755/Com/ 1999 D.R.T. Timişoara a solicitat instanţei ca prin sentinţa ce o va da în contradictoriu cu SC T.V. SA Timişoara să dispună evacuarea pârâtei din imobilul situat în Timişoara şi obligarea la plata sumei de 278.000.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru folosinţă.
Prin cererea completatoare reclamanta îşi majorează pretenţiile la suma de 674.280.145 lei, solicitând şi rezilierea contractului de închiriere.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC P. SRL Craiova pentru suma de 562.383.641 lei.
Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 2089/ PI din 12 decembrie 2000, a admis în parte acţiunea precizată, a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 66/1993 şi evacuarea pârâtei obligând-o la plata sumei de 378.489.881 lei cu titlu de chirie restantă, la 183.893.760 lei penalităţi de întârziere şi la 11.779.696 lei cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea de chemare în garanţie a SC P. SRL Craiova.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut din actele dosarului şi recunoaşterile pârâtei că aceasta nu a achitat chirie motiv pentru care având în vedere clauzele contractului datorează şi penalităţi.
Pentru suma de 111.896.504 lei reprezentând chirie, s-a reţinut intervenţia prescripţiei; iar cu privire la cererea de chemare în garanţie se arată că nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 665/ A din 14 iunie 2001, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus-menţionate pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat-o la plata sumei de 207.136.287 lei cu titlu de pretenţii din care se reţine că a achitat suma de 132.028.400 lei rămânând de plată suma de 75.109.887 lei.
S-au compensat în parte cheltuielile de judecată şi a obligat reclamanta la 8.446.336 lei cu acest titlu s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind respins apelul reclamantei.
Curtea a reţinut din actele dosarelor, respectiv contracte şi actele adiţionale la acestea că, suma datorată cu titlu de chirie, penalităţi şi minusuri privind aparatura închiriată se ridică la 207.136.287 lei din care s-a achitat 132.028.400 lei.
Părţile au declarat recurs împotriva deciziei.
S.N. R. SA, D.R.T. Timişoara a declarat recurs împotriva deciziei invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9, 10 şi 11 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor se arată că:
S-a considerat greşit că, în baza actului adiţional nr. 66/931 pentru ambele contracte, nr. 66/2863/1993 şi nr. 66/7158/1993 s-a stabilit o chirie de 4.715.300 lei, nu s-a urmărit ca prin obligarea la chirie pentru „spaţiul închiriat" să excludă chiria pentru „teren" dovadă este faptul că în facturile ce le-au emis sunt menţionate separat chiriile pentru ambele obiective, iar pârâta primind facturile a acceptat preţul.
În instanţă pârâta a recunoscut că datorează chirie pentru teren, dar motivează neplata pe faptul că nu a fost renegociată, dar acest lucru s-a realizat raportându-se la cursul leu – dolar conform prevederilor contractului, pârâta acceptând tacit această situaţie.
Nu se putea reţine că din suma datorată, pârâta a achitat 132.028.400 lei cu OP 7/mai 2001 pentru că suma respectivă nu a intrat în contul lor.
Greşit reţine instanţa că prin contractul nr. 66/2843/1993 şi actul adiţional nr. 66/8040 nu s-au prevăzut penalităţi, actul adiţional neexcluzând „clauza penală" din contract.
Penalităţile solicitate pentru plata cu întârziere a chiriei stabilită în baza contractului nr. 66/7158/1993 (teren) nu le-au fost acordate ca urmare a reţinerii greşite în sensul că pârâta nu datorează nici o sumă de bani drept chirie pentru terenul închiriat în baza contractului respectiv.
Instanţa de apel nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 969 C. civ., pârâta semnând convenţiile s-a obligat la plata chiriei şi a penalităţilor.
Chiar dacă se reţine că actul adiţional nr. 66/931 a modificat cele două contracte concluzia ce se impune este că preţul chiriei prevăzute este datorat separat pentru fiecare contract.
Datoriile izvorând din contractele nr. 66/8739/1994 şi nr. 66/10743/1996 sunt certe, lichide şi exigibile, ele au la bază contractele anterioare nr. 66/6970/1993 şi nu se putea reţine că nu au fost solicitate.
Deşi s-a reţinut că ele sunt străine de obiectul cauzei în final le admite pentru suma de 41.130.992 lei fără a acorda şi penalităţile.
Fără temei, pentru mijloacele fixe Instanţa de Apel a diminuat pretenţiile la 7.550.280 lei pe considerentul că sunt datorate în baza contractului nr. 66/6970/1993. Acesta nici nu era în fiinţă în perioada 1997 – 1999. Suma ce au solicitat a le fi acordată este de 110.652.243 lei şi a fost facturată în baza contractului 66/8739/1994 care prevede şi penalităţi.
Decizia este şi insuficient motivată.
Deşi au dovedit că „minusurile la inventar" sunt în sumă de 25.392.986 lei, li s-a acordat doar suma de 20.247.486 lei.
Instanţa nu a motivat neacordarea sumei de 12.956.343 lei reprezentând contravaloare a diverse pretenţii, proiecte, recuperări taxe.
Recursul a fost respins pentru următoarele motive:
Prin contractele nr. 66/2843/1993 şi nr. 66/7158/1993 pârâta a primit cu chirie clădiri şi teren, pentru fiecare contract stabilindu-se o anumită chirie.
Din actul adiţional nr. 66/931 încheiat între părţi la data de 30 ianuarie 1997 cu privire la cele două contracte, rezultă că începând cu data de 1 martie 1997 „valoarea chiriei pentru terenuri şi spaţii închiriate", „valoarea totală" este de 4.715.300 lei.
Faţă de această situaţie, corect a reţinut instanţa ca prin actul adiţional respectiv s-a stabilit o chirie unică pentru „terenurile şi spaţiile închiriate". În raport de datele actului adiţional nu exista temeiuri a se putea reţine că suma respectivă a fost stabilită pentru fiecare contract în parte, chiria pentru clădiri nu poate fi egală cu cea pentru terenuri. Este de reţinut că şi prin actul adiţional nr. 66/10352 din 13 decembrie 1996, cu privire la aceleaşi contracte s-a stabilit tot o chirie unică de 3.323.900 lei. Modul în care reclamanta a înţeles să întocmească facturile pentru sumele datorate nu poate fi temei în sensul susţinerilor sale, factura e un act unilateral, iar primirea ei nu poate fi considerată acceptare cât timp nu poartă o astfel de viză şi nici nu s-au achitat sumele pretins datorate.
Pârâta într-adevăr nu a negat că datorează chirie pentru teren şi construcţii a negat însă, cuantumul acesteia, reactualizarea unilaterală în raport de clauzele contractelor şi a actelor adiţionale, clauze care în conformitate cu dispoziţiile art. 696 C. civ., au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei, pentru că au putere de lege între părţile contractante.
În raport de actul existent, dosar Curtea de Apel Timişoara corect s-a dedus suma de 132.028.400 lei din datoria stabilită, reclamanta la data de 7 iunie 2001, când s-au soluţionat apelurile nu a negat primirea sumei.
Prin contractul nr. 66/2843/1993 părţile nu au stabilit penalităţi pentru plata cu întârziere a chiriei, iar cele stabilite prin actul adiţional nr. 66/8040/1995 la contract privesc perioada 30 aprilie 1994 – 30 aprilie 1995, perioadă pentru care dreptul material la acţiune este prescris.
Prin actul adiţional nr. 66/10352 din 13 decembrie 1996, la contractele nr. 66/2843/1993 şi nr. 66/7158/1993 se stabileşte chiria pentru bunurile ce fac obiectul dosarelor respective şi nu se mai prevăd penalităţi pentru plata cu întârziere a acesteia.
Penalităţile la contractul nr. 66/7158/1993 nu s-au acordat, deoarece prin actele adiţionale ulterioare, aşa cum s-a arătat, s-a prevăzut o chirie unică pentru acest contract şi pentru contractul nr. 66/2843/1993, reţinându-se intervenţia prescripţiei şi pentru faptul că penalităţile au fost calculate la un cuantum al chiriei neregociat.
Chiar în situaţie, astfel cum se susţine prin motivele de recurs, când datoriile izvorâte din contractele nr. 66/8739 şi nr. 66/10743/1996 sunt certe lichide şi exigibile ele nu pot fi acordate atâta timp cât prin acţiune nu au fost solicitate, din contractele respective nu rezultă că sunt încheiate în prelungirea unor contracte anterioare, iar suma de 41.130.992 lei nu s-a acordat în baza acestor contracte ci a contractului nr. 66/6479 din 31 mai 1993.
Prin completarea acţiunii reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei pentru „mijloacele fixe" în sumă de 110.652.243 lei chirie plus penalităţi având în vedere contractul nr. 66/6970 din 11 noiembrie 1993 în el însă, nu s-au prevăzut penalităţi, iar contractele nr. 66/10743/1996 şi nr. 66/8739/1994 nu fac trimitere la contractul respectiv situaţie reţinută corect de instanţă.
Minusurile la inventar, deşi reclamanta pretinde că sunt în sumă de 25.392.986 lei, pentru că în urma verificărilor tehnice a aparaturii s-a stabilit suma de 20.247.486 lei corect a fost reţinut acest cuantum.
Reclamanta nu şi-a motivat apel, situaţie în care critica cu privire la neacordarea sumei de 12.956.343 lei, în raport de datele ce rezultă din probele administrate la fond este, de asemenea, nefondată.
Pentru motivele arătate a fost respins, ca nefondat, recursul, Decizia pronunţată îndeplinind în condiţiile prevăzute de art. 261 C. proc. civ.
SC T.V. SA Timişoara a declarat recurs împotriva deciziei fără a-l timbra.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 pct. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 146/1997 taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă nu au fost achitate la data formulării cererii, instanţa pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen sub sancţiunea anulării cererii.
În speţă, recurentei la termenul din 23 iunie 2004, prezentă fiind, i s-a pus în vedere să completeze taxa de timbru, indicându-se şi suma. Pentru termenul de azi, sumele respective nefiind achitate s-a anulat ca insuficient timbrat acest recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.N. R. SA, D.R.T. Timişoara împotriva deciziei nr. 665/ A din 14 iunie 2001 a Curţii de Apel Timişoara.
Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC T.V. SA Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 3 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4284/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4401/2004. Comercial → |
|---|
