ICCJ. Decizia nr. 5056/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5056/2004
Dosar nr. 9610/2004
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 iulie 2002, reclamanta SC G.T. SA Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâta SC S.T. SRL Bucureşti, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa s-o oblige pe aceasta să-i plătească cu titlu de daune suma de 9.800 CHF, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă, că a predat pârâtei, în vederea efectuării unui transport internaţional de marfă pe ruta România – Azerbaigean cu transbordarea mărfii în Federaţia Rusă, oraşul Mihacikala, şi că ulterior, respectiv la data de 26 martie 1998, prin adresa nr. 140/1998, A.R.T.R.I. i-a solicitat dovada descărcării corecte a carnetului TIR menţionat şi prezentarea documentelor din care să reiasă plata taxelor vamale.
La rândul ei reclamanta, faţă de această situaţie, a solicitat documentele respective de la pârâtă, care i-a comunicat, că nu este în măsură să prezinte astfel de documente, întrucât au fost reţinute la vama din Tanagarag.
Mai precizează reclamanta, că, la data de 24 iunie 1998, a primit din partea Fides Alexander – Elveţia, asiguratorul lui I.G., unitatea emitentă a carnetului nr. 13575764, o informare prin care, era anunţată că, i s-a comunicat o cerere de plată din partea A.V.F. Rusă, în legătură cu carnetul TIR menţionat, în valoare totală de 452.059.957 ruble (50.000 dolari S.U.A.) pentru neplata taxelor vamale la marfa transportată sub acoperirea carnetului TIR mai sus indicat.
Ulterior, prin adresa nr. 495 din 23 iulie 1998, reclamanta a fost informată de A.R.T.R.I. că, urmare a expertizei efectuate, s-a constatat că, ştampila vamală aplicată pe carnetul TIR este falsă, şi prin urmare marfa aferentă apare ca fiind nedescărcată.
Cum pârâta nu a putut furniza, dovezi, privind achitarea taxelor vamale, în ciuda demersurilor întreprinse de A.R.T.R.I., reclamanta SC G.T. şi de către U.N.T.R.R. (asociaţia garantă a reclamantei) pentru soluţionarea favorabilă a reclamaţiei, prin adresa din 26 mai 2000, reclamanta a fost încunoştinţată de către A.R.T.R.I. că I.G., a acceptat cererea de plată în sumă de 50.000 dolari S.U.A., către autorităţile vamale din Rusia, care reprezintă taxe vamale şi alte drepturi vamale aferente mărfurilor transportate, sub acoperirea carnetului TIR nr. 13575764, urmând ca asiguratorul internaţional să ceară rambursarea sumei de la titularul carnetului TIR, respectiv de la reclamanta SC G.T. SA Bucureşti care cu sprijinul U.N.T.R.R., a obţinut plata eşalonată a sumei, din care a achitat prima rată în valoare de 9.800 CHF.
Prin sentinţa nr. 13505 din 6 noiembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi în consecinţă a respins acţiunea ca prescrisă, reţinând în fundamentarea soluţiei, că reclamanta a cunoscut atât existenţa pagubei cât şi persoana care urmează să răspundă, la data de 24 iunie 1998, astfel că introducerea acţiunii la data de 11 iulie 2002, s-a făcut cu depăşirea termenului legal de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Recursul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe de către reclamanta SC G.T. SA Bucureşti, a fost admis, prin Decizia nr. 389 din 5 martie 2003, şi ca urmare hotărârea primei instanţe a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs, a reţinut, în esenţă că, chiar dacă reclamanta a avut cunoştinţă de suma solicitată de A.V.F.R., din iunie 1998, creanţa a devenit certă, lichidă şi exigibilă, după epuizarea anchetei administrative, şi plata efectuată de societatea de asigurări străină (I.G.) despre care reclamanta a fost încunoştinţată abia la data de 26 mai 2000, şi ca atare, faţă de această dată, introducerea acţiunii la 11 iulie 2002 s-a făcut cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani.
Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa nr. 17044 din 22 decembrie 2001, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC G.T. SA Bucureşti şi în consecinţă a obligat pârâta SC S.T. SRL Bucureşti să plătească acesteia suma de 9.800 CHF cu titlu de daune (în echivalent lei la data plăţii efective la cursul B.N.R.), precum şi suma de 18.584.056 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa fondului a reţinut în esenţă că, din Decizia nr. 444/95 din 1 februarie 1996, emisă de C.S.V.F.R., rezultă că sancţiunea administrativă a obligaţiei plăţii taxelor vamale în cuantum de 452.059.957 ruble (50.000 dolari S.U.A.) a fost aplicată pentru faptul că posesorul carnetului TIR nr. 13575764 (adică pârâta) nu a livrat marfa aflată sub control vamal la locul determinat de organul vamal al Federaţiei Ruse, ceea ce constituie o încălcare a art. 254 C. vam. al Federaţiei Ruse, astfel că în acest context, sunt incidente dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ., întrucât în speţă s-a dovedit atât faptul ilicit (constând în livrarea mărfii într-un alt loc decât cel indicat), cât şi vinovăţia pârâtei prin prepuşii săi, care a efectuat transportul internaţional de marfă şi deci implicit, legătura de cauzalitate dintre fapta săvârşită şi existenţa prejudiciului, care se cifrează la suma de 50.000 dolari S.U.A., din care s-a achitat prima rată în valoare de 9.800 CHF.
Apelul declarat împotriva sus-menţionatei sentinţe, de către pârâta SC S.T. SRL Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 190 din 7 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, instanţa de apel reţinând în fundamentarea soluţiei că, în raport de probele administrate în cauză, bine instanţa fondului a angajat, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., precum şi a reglementărilor speciale din domeniul transporturilor internaţionale de mărfuri, răspunderea pârâtei pentru daunele cauzate reclamantei pentru neexecutarea corespunzătoare a transportului efectuat sub acoperirea carnetului TIR nr. 13575764.
De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că, în mod corect prima instanţă nu a luat în consideraţie, cererea pârâtei, în sensul respingerii acţiunii ca prescrisă, deoarece această excepţie a fost soluţionată irevocabil, prin Decizia anterioară de casare nr. 389 din 5 martie 2003 (pronunţată de aceeaşi instanţă de apel) şi cum aceasta nu a fost desfiinţată eventual printr-o cale extraordinară de atac, în cauză au devenit incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta SC S.T. SRL Bucureşti.
Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta, susţine, că este indiscutabil faptul că (potrivit art. 20 alin. (2) din convenţia TIR încheiată la Geneva la 15 ianuarie 1959 la care România a aderat prin Decretul nr. 429/1959, referitoare la condiţiile în care se poate efectua transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor TIR, că titularul carnetului TIR (respectiv reclamanta) este singur şi pe deplin responsabil de îndeplinirea tuturor operaţiunilor pe care le implica folosirea carnetului TIR în discuţie, obligaţie de altfel asumată prin semnarea Declaraţiei Angajament, în baza căreia a fost autorizată să utilizeze astfel de carnete.
Ca atare, orice consecinţă, legată de utilizarea necorespunzătoare a carnetelor TIR, trebuie localizată la aceasta, întrucât nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt, astfel că, prin obligarea sa adică a pârâtei la plata daunelor, atât instanţa fondului cât şi cea de apel au pronunţat soluţia cu ignorarea dispoziţiilor art. 1084 C. proc. civ.
Mai susţine pârâta că, prin contractul încheiat cu A.R.T.R.I. (Declaraţia Angajament semnată la 15 februarie 1995) pentru a fi autorizată de a utiliza carnete TIR, reclamanta s-a obligat expres faţă de aceasta, cât şi faţă de orice autoritate vamală, să respecte toate prescripţiile privind regimul vamal, precum şi instrucţiunile privind utilizarea unor astfel de carnete TIR, şi totodată să dea directive precise în acest sens personalului său şi în mod deosebit să nu permită niciodată utilizarea de către un terţ a carnetelor TIR, iar pe de altă parte, să rezolve direct cu Autorităţile vamale toate litigiile cauzate ca urmare a utilizării defectuoase a carnetelor TIR care i-au fost remise.
Or, cum pârâta SC S.T. SRL, nu este semnatară a declaraţiei de angajament şi deci nu a fost autorizată să folosească carnete TIR, nefiind deci, nici titulara carnetului TIR nr. 13575764, şi nu şi-a asumat pe cale convenţională, nici a obligaţiei pe linia respectării regimului TIR, faţă de A.R.T.R.I., I.R.U., vagoanele vamale, inclusiv faţă de reclamantă rezultă că, în mod greşit instanţele au soluţionat pricina, ţinând cont de aceste dispoziţii speciale care nu au fost incidente în cauză în loc să angajeze pentru daunele în litigiu, răspunderea reclamantei, pentru propria culpă constând în folosirea necorespunzătoare, în raport de legislaţia specială în domeniu, a carnetelor TIR, respectiv a Convenţiei vamale relative la T.I.M. sub acoperirea carnetelor C.E.C.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta mai susţine că, drepturile şi obligaţiile sale trebuiau examinate în legătură cu transportul în discuţie, exclusiv prin prisma contractului de transport pe care l-a încheiat cu expeditorul mărfii SC P. SA şi care este generat de convenţia C.M.R., constituind cadrul juridic în care putea fi angajată răspunderea sa pentru daunele în litigiu, ipoteză care nu este incidentă în cauză din moment ce şi-a îndeplinit integral şi corespunzător obligaţiile asumate faţă de expeditor, adică a descărcat marfa în localitatea Mihacikala, întrucât, în nici-un document nu s-a prezentat dirijarea autovehicolului prin vama Derbent, situaţie care a fost reglementată ulterior, prin protocolul nr. 486, respectiv după 3 luni de la descărcarea mărfii.
În plus, descărcarea legală a mărfii transportate se verifică de către autorităţile vamale ale statului respectiv, şi numai după ce se constată că a fost respectată această condiţie, se acordă „liberul de vamă" şi se permite transportatorului părăsirea ţării de destinaţie.
Tot, la acest motiv de recurs, pârâta reia susţinerile anterioare în sensul că, acţiunea este prescrisă, deoarece reclamanta a cunoscut atât cuantumul daunei de 50.000 dolari S.U.A. cât şi persoana vinovată/responsabilă de producerea acesteia la data de 23 iulie 1998 astfel, că introducerea acţiunii abia la data de 11 iulie 2002, a avut loc cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani.
În ce priveşte motivul doi din recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pârâta susţine că, hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi cu privire la faptul că, această instanţă nu s-a pronunţat asupra unuia dintre motivele/mijloacele de apărare pe care le-a invocat şi nici asupra dovezilor administrate şi la care a făcut trimitere expresă.
În consecinţă pârâta solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă de fond, spre rejudecare.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, pârâta a efectuat la comanda SC P. SA un transport internaţional pe relaţia România Azerbaidjan, marfa fiind transbordată în oraşul Mihacikala din Federaţia Rusă.
Din aceleaşi acte mai rezultă că, pentru livrarea la locul destinat de organul vamal al Federaţiei Ruse, al mărfii aflate sub control vamal, ceea ce a constituit o încălcare a dispoziţiilor pct. 1 ale art. 254 C. vam. al Federaţiei Ruse s-a aplicat conform deciziei nr. 444/1995 emisă de C.S.V. din Federaţia Rusă posesorului carnetului TIR nr. 13575764, în temeiul art. 365 C. vam. menţionat, o amendă de 100% din valoarea mărfii, dispunându-se, în final, urmărirea acestuia pe cale administrativă pentru plăţi vamale în sumă de 452.059.957 ruble.
Or, pârâta, nu contestă că, a efectuat transportul sub acoperirea carnetului TIR nr. 13575764, pe care i-l încredinţase reclamanta în acest scop şi deci, că, în momentul aplicării sancţiunii avea calitatea de posesor al carnetului TIR menţionat, cum de asemenea, nu contestă nici împrejurarea că, la cererile repetate ale reclamantei nu a putut furniza acesteia documente, de natură a conduce la rezolvarea favorabilă a reclamaţiei, susţinând că acestea i-au fost reţinute în vama Tanagarag.
Ca urmare, I.G. (gestionarul internaţional al carnetelor TIR) a achitat suma reclamată (452.059.987 ruble echivalentul a 50.000 dolari S.U.A.) represându-se apoi împotriva A.R.T.R.I. care la rândul ei, s-a regresat împotriva reclamantei în calitate de titular al carnetului TIR nr. 13575764, pentru recuperarea sumei, care în urma negocierilor a obţinut achitarea eşalonată a sumei menţionate anterior, din care a plătit prima rată în cuantum de 9.800 CHF.
Reclamanta era obligată să facă această plată, având în vedere Declaraţia Angajament I.R.U. – A.R.T.R.I. pe care şi-a însuşit-o care prevede că titularul trebuie să ramburseze în întregime toate sumele plătite de garanţie (Asociaţie, I.R.U., Asigurător) privind o reclamaţie referitoare la un carnet TIR care i-a fost eliberat (sub-punctul „respectă şi recunoaşte corect").
Prin urmare din cele expuse, se constată că, bine instanţele au apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ. şi ca urmare au angajat răspunderea pârâtei în baza acestor texte legale pentru daunele solicitate prin acţiune, în contextul în care probele administrate în cauză atestă atât fapta săvârşită de pârâtă cu vinovăţie (constând în livrarea mărfii într-un alt loc decât cel indicat), cât şi existenţa prejudiciului (plata sumei de 452.059.957 ruble, echivalentul a 50.000 dolari S.U.A., de către I.R.U. Geneva, autorităţilor vamale din Federaţia Rusă, care s-a regresat în final pentru recuperarea acestei sume împotriva reclamantei), precum şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi pe cale de consecinţă, au înlăturat justificat în totalitatea lor susţinerile în apărare ale pârâtei, fundamentate în principal pe aspectul că daunele în litigiu trebuiau localizate la reclamantă din moment ce aceasta era titulara carnetului TIR nr. 13575764 (sub acoperirea căruia s-a efectuat transportul) omiţând, în acest fel, să observe că, Decizia nr. 444/1995 a fost emisă de C.S.V.F. Ruse, pentru nerespectarea regulilor vamale de către posesorul carnetului TIR menţionat (adică de către pârâtă) şi nu de către titularul acestui carnet (reclamantă) care evident că, în condiţiile speţei, aşa cum dealtfel o demonstrează actele dosarului nu a avut şi nici nu putea să aibă vreo culpă, în legătură cu faptele săvârşite de pârâtă prin prepuşii săi.
Referitor la susţinerile pârâtei, în sensul că soluţiile pronunţate în cauză, ar fi criticabile şi sub aspectul că, instanţele nu au reţinut, la soluţionarea pricinii excepţia privind prescripţia dreptului material la acţiune şi pe cale de consecinţă să respingă acţiunea ca prescrisă, se constată că nici acestea nu pot fi primite atâta timp cât prin Decizia de casare nr. 389 din 5 martie 2003, instanţa de recurs a statuat că acţiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, astfel că în contextul în care această hotărâre a rămas irevocabilă (nefiind desfiinţată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac) înseamnă că, nu se mai putea, procedural să se repună în discuţie în fazele ulterioare a litigiului această excepţie, decât cu înfrângerea autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.
Aşa fiind, şi ţinând seama că instanţele, cu referire specială la instanţa de apel, au analizat în totalitate susţinerile în apărare ale pârâtei, pe care în mod justificat le-a înlăturat în raport de probele administrate, recursul declarat în cauză urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.T. SRL Bucureşti împotriva deciziei nr. 190 din 7 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5067/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5055/2004. Comercial → |
|---|
