ICCJ. Decizia nr. 5080/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5080/2004
Dosar nr. 9608/2004
Şedinţa publică din 25 noiembrie2004
Deliberând asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7657 din 16 octombrie 2003, pronunţată de Judecătoria sector 3 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi declinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta SC V.I. SRL cu sediul în Bucureşti în contradictoriu cu pârâta C.G.M.B. – A.F.I., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, cu motivarea că obiectul litigiului îl reprezintă un bun care face parte din fondul de comerţ al reclamantei, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul este competent să soluţioneze în primă instanţă prezenta cauză comercială neevaluabilă în bani.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 1334 pronunţată în Şedinţa publică din 28 ianuarie 2004, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de SC V.I. SRL Bucureşti împotriva pârâtei C.G.M.B. – A.F.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are doar un drept de folosinţă asupra spaţiului situat în Bucureşti, Calea Moşilor, drept care a fost acordat până la reglementarea relaţiilor contractuale dintre părţi.
Este adevărat că, pentru utilizarea spaţiului a cărei folosinţă a fost cedată de pârâtă, reclamanta a plătit chiria, dar din actele dosarului a reieşit cu certitudine că nu s-a dorit încheierea unui contract de închiriere, urmând ca reglementarea relaţiilor contractuale dintre părţi să se facă ulterior.
Prin urmare, tribunalul nu poate suplini voinţa părţilor şi în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 111 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 207 din 12 mai 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă SC V.I. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1334 din 28 ianuarie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata C.G.M.B. – A.F.I.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că din considerentele sentinţei apelate, rezultă că tribunalul a făcut, în ceea ce priveşte materialul probator analizat, trimitere la înscrisurile depuse chiar de reclamant la dosarul cauzei, constând în adrese, adeverinţe, fişa de calcul.
Conform adreselor nr. 953/2000, nr. 22138/2002, nr. 10078/2003, reclamanta doar a „utilizat" sau a avut „drept de folosinţă a spaţiului" şi a plătit chirie doar în baza fişei de calcul nr. 951 din 21 aprilie 2000, în conformitate cu prevederile Dispoziţiei Primarului General nr. 105/1998, „până la reglementarea relaţiilor contractuale conform legii".
Prin urmare, este evident că între părţile în litigiu nu s-a încheiat un contract de închiriere asupra spaţiului în discuţie.
Chiar dacă în fapt, situaţia în cazul utilizării şi plăţii chiriei în baza fişei de calcul poate fi apreciată ca fiind similară celei din cazul contractului de închiriere, din punct de vedere juridic situaţia este distinctă în cele două ipoteze avute în vedere.
Mai mult, potrivit adresei nr. 11766 din 21 aprilie 2000, titularul contractului de închiriere pentru spaţiul respectiv, ar fi o persoană fizică, P.V. şi nicidecum reclamanta.
Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate face cerere pentru contatarea existenţei unui drept, iar în speţă reclamanta a avut în vedere constatarea existenţei contractului de închiriere.
După cum s-a arătat, în cauză nu s-a probat acordul părţilor pentru un astfel de contract. Astfel că în mod corect tribunalul a respins acţiunea reclamantei, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.
Împotriva deciziei nr. 207 din 12 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a promovat recurs reclamanta SC V.I. SRL Bucureşti, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că între părţi, în fapt a fost încheiat un contract de închiriere asupra spaţiului situat în Bucureşti, Calea Moşilor, pentru care s-a plătit chirie, iar instanţele au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii schimbând natura, înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
De asemenea, s-a criticat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, deoarece nu a fost suplinită lipsa de voinţă a părţilor, având în vedere obiectul acţiunii în constatare, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv adresa cu nr. 11766 din 5 mai 2000 emisă de Primăria municipiului Bucureşti şi hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind invocat ca temei de drept al cererii de recurs dispoziţiile art. 1410 şi următoarele C. civ. art. 111 – art. 113 şi art. 299 şi următoarele C. proc. civ.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, recursul urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Bine motivat şi amplu argumentat, printr-o corectă şi integrală apreciere a probelor, instanţele judecătoreşti anterioare, au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc, precum şi cadrul legal aplicabil acestui litigiu de natură comercială.
De necontestat că reclamanta SC V.I. SRL Bucureşti, începând cu data de 1 aprilie 2000, în baza Dispoziţiei Primarului General nr. 105 din 15 ianuarie 1998, a exercitat un drept de folosinţă asupra spaţiului situat în Calea Moşilor, cu precizarea expresă că această situaţie va fi valabilă până la reglementarea relaţiilor contractuale conform legii, aşa cum reiese din adresa cu nr. 10078 din 14 aprilie 2003 emisă de C.G.M.B. - A.F.I.
Mai mult, la cererea reclamantei cu nr. 22138 din 17 septembrie 2002 prin care este solicitată o adeverinţă necesară la încheierea contractelor cu furnizorii de utilităţi, pârâta reconfirmă prin răspunsul cu nr. 22138 din 26 septembrie 2002, că spaţiul situat în Calea Moşilor este utilizat în baza fişei de calcul nr. 951 din 21 aprilie 2000 întocmită de Primăria municipiului Bucureşti – Departamentul Economic (actual D.A.P.), iar până la noi dispoziţii societatea comercială mai sus menţionată, rămâne în evidenţa A.F.I., achitând contravaloarea folosinţă spaţiu conform fişei de calcul.
Din analiza actelor existente la dosarul cauzei, apare cât se poate de evident, cum bine a apreciat instanţa de apel, că între părţi nu s-a încheiat un contract de închiriere, chiar dacă în fapt pentru folosinţa spaţiului a fost plătită o chirie.
Contractul de locaţiune, aşa cum este definit de art. 1411 C. civ., este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, număr locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestaţii, numită chirie.
În mod constant, atât practica juridică cât şi doctrina în materie, au evidenţiat că locaţiunea este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, este cu titlu oneros deoarece ambele părţi urmăresc un interes propriu patrimonial, comutativ prin aceea că existenţa şi întinderea drepturilor este bine determinată şi consensul fiind imperios necesar acordul părţilor, solo consensu (a se vedea Contractele civile şi comerciale, Prof. univ. dr. F.D. şi Prof. univ. dr. S.C., Bucureşti).
Este adevărat că reclamanta a plătit chirie pentru spaţiul folosit, dar plata chiriei nu reprezintă unicul atribut specific contractului de locaţiune. De esenţa contractului este şi termenul pentru care este încheiat, timpul cât se plăteşte chiria şi cât produce efecte.
Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, se derulează în timp determinat, iar durata nu poate perpetuă, veşnică.
În principiu, durata contractului se stabileşte liber, prin consimţământul părţilor, aspecte care nu se regăsesc în documentaţia depusă la dosar.
Tot specific contractului de închiriere îl reprezintă şi stabilirea de către părţi a drepturilor cel puţin în termeni generali, în sensul obligaţiilor locatorului care decurg din calitatea sa de a asigura folosinţa lucrului pe tot timpul locaţiunii (obligaţia de a face), obligaţia de a preda şi să menţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar de tulburările provenite din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului, dar şi a obligaţiilor locatarului de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei sale, de a plăti chiria, de a restitui lucrul după încetarea locaţiunii, a răspunderii pentru pagubele pricinuite de incendiu şi apărarea contra uzurpărilor.
Simpla situaţie de fapt, concretizată în folosinţa spaţiului corelată cu plata chiriei, nu sunt suficiente pentru a contura existenţa unui contract de închiriere.
Din probele administrate nu a rezultat că voinţa pârâtei a fost şi este în continuare de a ne afla în prezenţa unui contract de închiriere. Tot de esenţa contractului de închiriere este şi elementul determinant al manifestării de voinţă juridică, iar pârâta nu şi-a manifestat consimţământul cu intenţia de a produce efecte juridice de natura celor ce se încadrează în limitele unui contract de închiriere.
Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al consensualismului, care înseamnă că părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor.
Nu poate fi primită teza susţinută în motivele de recurs, în sensul că a existat un acord de voinţă al părţilor, în sensul încheierii în formă verbală a contractului de închiriere.
Întreaga documentaţie exprimă fără echivoc că pârâta, prin întreaga sa conduită nu s-a angajat juridiceşte în direcţia perfectării unui contract de închiriere, astfel că lipseşte intenţia de producere a efectelor juridice, animo contrahendi negotii, specifică contractului de locaţiune.
Nejustificată este şi critica referitoare la împrejurarea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, care este hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv adresa nr. 11766 din 21 aprilie 2000 emisă de Primăria municipiului Bucureşti – Departamentul Economic.
Această adresă, nu prezintă relevanţă juridică raportat la conţinutul acţiunii promovate de reclamantă.
Deşi au fost analizate detaliat adresele cu nr. 953/2000, nr. 10078/2003, nr. 22138/2000 şi fişa de calcul cu nr. 951 din 21 aprilie 2000, instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra adresei nr. 11766 din 21 aprilie 2000, reţinând că din conţinutul acestei adrese titularul contractului de închiriere pentru spaţiul în litigiu ar fi o persoană fizică P.V. şi nicidecum reclamanta. Prin această adresă este stabilit regimul juridic al imobilului, respectiv că SC V.I. SRL Bucureşti numai utilizează spaţiul şi plăteşte o chirie, în condiţiile în care titular al contractului de închiriere este domnul P.V.
Cadrul juridic şi argumentele expuse, în contextul probator administrat în cauză, au condus la o justă apreciere a situaţiei de fapt şi de drept, urmând a respinge ca nefondat recursul declarat de SC V.I. SRL Bucureşti, nefiind întrunite nici-una din cerinţele dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică Decizia nr. 207 din 12 mai 2004 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC V.I. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 207 din 12 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 26 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5082/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5078/2004. Comercial → |
|---|
