ICCJ. Decizia nr. 5004/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5004/2004
Dosar nr. 365/2003
Şedinţa publică din 25 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 224 din 4 octombrie 2001, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de către A.V.A.B. Bucureşti, împotriva Tabloului de ordine al creditorilor şi de distribuire a preţului din 25 iulie 2001, în contradictoriu cu B.D.F. SA Cluj Napoca, executorul bancar al sucursalei Ploieşti al B.D.F.; SC E. SA Târgovişte, C.B. SA Bucureşti, prin lichidator şi debitoarea SC A.D. SRL Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, B.D.F. SA Cluj Napoca, în calitate de creditoare a solicitat prin cererea înregistrată la 24 mai 1995 la Tribunalul Dâmboviţa punerea în executare a titlului executoriu, reprezentat de sentinţa nr. 401/1995, pronunţată de Tribunalul Cluj, prin vânzarea la licitaţie, a imobilului proprietatea debitoarei SC A.D. SRL Bucureşti, prin transcrierea comandamentului, vizând scoaterea la vânzare a componentelor F.Z.P.
Din lipsa ofertanţilor, pricina a fost suspendată, până la data de 16 februarie 2000, când, acelaşi creditor adică B.D.F. SA, a solicitat repunerea pe rol a cauzei în vederea continuării vânzării.
Ulterior acestui moment, au solicitat să participe la executare şi au depus titlurile de creanţă, B.A. SA, sucursala municipiului Bucureşti, C.B. SA şi R., filiala Electrice Târgovişte.
A mai reţinut instanţa că, în cadrul executării, la data de 9 martie 2001, a fost vândut modulul I al F.Z.P., cu suma de 600.000.000 lei, sumă care a fost distribuită în întregime B.D.F., singurul creditor care a participat la vânzare şi a stăruit în executarea începută la 11 martie 1995 şi care în acelaşi timp s-a preocupat de păstrarea, administrarea şi conservarea bunului, până la data valorificării acestuia.
De asemenea, instanţa a mai reţinut că, ulterior, respectiv la data de 6 aprilie 2001 a fost vândut la licitaţie şi modulul IV al fermei menţionate, pentru suma de 470.000.000 lei.
Cum creanţele, pe care creditoarea B.A. SA le avea împotriva aceleiaşi debitoare, au fost preluate în baza Legii nr. 409/2001, de către A.V.A.B. Bucureşti, aceasta, a introdus la data de 26 iulie 2001, contestaţie la Tabloul de Ordine al creditorilor şi la Tabloul de distribuire a preţului, cerere respinsă, de instanţă, care a reţinut în considerentele sentinţei, în sprijinul acestei soluţii, în primul rând că, excepţia necompetenţei materiale a executorilor bancari ai celor aparţinând B.D.F., nu poate fi primită, atâta timp cât Corpul Experţilor Bancari, funcţionează legal, potrivit art. 88 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1998, raportat la art. 25 din Ordinul Ministerului Justiţiei 2628/C/1995.
Pe fondul pricinii, instanţa a mai reţinut că la data formulării contestaţiei de către A.V.A.B. (26 iulie 2001) executarea fusese, încheiată la cererea creditoarei B.D.F., care a stăruit în continuarea acesteia, prin repunerea pe rol a cauzei după suspendare, astfel că, faţă de această situaţie, bine Tribunalul Dâmboviţa, a respins prin încheierea din 26 iunie 2001, scoaterea pricinii de pe rol şi trimiterea dosarului, Corpului executorilor bancari, sucursala Ploieşti pentru continuarea executării de către aceştia, în conformitate cu dispoziţiile art. 3734 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea formulată de A.V.A.B., privind, constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară indicate de către B.D.F. şi C.B. instanţa a reţinut că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unor astfel de contracte este reglementată de art. 111 C. proc. civ., ca fiind o acţiune de drept comun şi care cade conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., în competenţa de soluţionare a judecătoriei ca instanţă de drept comun.
A mai reţinut instanţa, că atâta timp cât stabilirea creanţelor şi a tabloului de ordine al creditorilor a făcut obiectul unei expertize de specialitate dispusă cu respectarea dispoziţiilor art. 201 – art. 214 C. proc. civ., la care nu s-au formulat obiecţiuni de către A.V.A.B., corect instanţa de executare şi-a însuşit această probă, şi ca atare nu există temei, care să justifice constatarea nulităţii acestor lucrări.
Referitor la contestaţia formulată de A.V.A.B., în legătură cu modalitatea de distribuire a preţului, s-a reţinut că aceasta urmează a fi examinată numai în raport de procesul verbal încheiat la 25 iulie 2001, şi care se referă la valorificarea modulului IV din cadrul F.Z.P., întrucât numai, în legătură cu acest bunt sunt incidente dispoziţiile art. 570 alin. (2) C. proc. civ.
În ce priveşte distribuirea preţului, instanţa de fond a reţinut că acesta s-a făcut de către executorul judecătoresc şi cu respectarea dispoziţiilor art. 503 C. proc. civ., având în vedere creanţele, aşa cum au fost stabilite de Tribunalul Dâmboviţa prin încheierea din 27 februarie 2001, şi ţinând seama de tabloul creditorilor, întocmit de expertul numit în cauză, F.N., a cărui lucrare a fost însuşită de instanţa de executare.
Totodată instanţa de fond a reţinut că, principiul invocat şi întemeiată pe dispoziţiile art. 1935 din Legea nr. 409/2001 este incident numai în cazul unei executări pornită de către A.V.A.B. şi ca atare cum în speţă, executarea silită a început şi continuat pe calea dreptului comun, înseamnă că implicit aceleaşi norme trebuie să guverneze şi distribuirea preţului.
Ca atare, modalitatea de distribuire a preţului obţinut prin vânzarea modulelor I şi V din cadrul imobilului scos la vânzare, pentru care s-a obţinut sumele de 100.000.000 lei şi respectiv 600.000.000 lei, nu poate fi examinată, de instanţa care a pronunţat hotărârea, atâta timp cât, în procesul verbal încheiat de executor nu s-au consemnat obiecţiuni şi nu s-a formulat împotriva acesteia conform art. 570 alin. (2) C. proc. civ., contestaţie în termen de 3 zile de la întocmirea lui.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, contestatoarea A.V.A.B. Bucureşti, invocând, ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că, hotărârea atacată este rezultatul unei greşite interpretări a art. 1935 din O.U.G nr. 31/1998 aprobată prin Legea nr. 409/2001, întrucât instanţa de fond, nu a reţinut susţinerile privitoare la calitatea creanţelor A.V.A.B., care sunt creanţe privilegiate ale statului potrivit art. 182 din OUG nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001 şi fac parte din categoria „creanţe preluate la datoria publică internă" a statului, astfel că având importanţă deosebită a recuperării sumelor corespunzătoare acestor creanţe pentru bugetul de stat, s-a prevăzut la art. 1935 din actul normativ menţionat, că „dreptul corespunzător creanţei preluate la datoria publică se execută înaintea oricărui alt drept, indiferent de natura acestuia sau de data când a fost constituit, cu excepţia salariilor şi a altor privilegii legale".
Cum dispoziţiile acestui articol se aplică în toate executările silite, rezultă, că numai printr-o interpretare eronată a acestui text legal, instanţa de fond a apreciat că acesta este incident numai în cazul executărilor silite pornite în baza OUG nr. 51/1999 aprobată prin Legea nr. 409/2001, în loc să reţină că sumele datorate de SC A.D.C. SRL către A.V.A.B., reprezintă în fapt o creanţă privilegiată a statului şi ca atare A.V.AB. era îndreptăţită să participe la distribuirea sumelor obţinute din vânzarea bunurilor debitoarei atât în calitate de creditor ipotecar în temeiul art. 564 din codul de procedură civilă, cât şi în calitate de creditor având o creanţă bugetară, conform art. 563 lit. d) din acelaşi cod.
Mai susţine recurenta că, în mod greşit instanţa a reţinut că ipoteca B.D.F. ar mai veche decât cea constituită în favoarea A.V.A.B., deoarece actele dosarului dovedesc o situaţie contrară, în sensul că ipoteca A.V.A.B. a fost transcrisă sub nr. 717 din 5 mai 1992, iar cea a B.D.F. a fost transcrisă sub nr. 789 din 22 martie 1993, aceasta în afara faptului că, în cazul distribuirii sumei de 470.000.000 lei, A.V.A.B. este creditor prioritar ce deţine o creanţă a statului, astfel că, în situaţia în care contractele de ipotecă încheiate de debitoarea SC A.D. SRL, cu B.D.F. şi C.B., sunt nule, deoarece în ele nu au fost cuprinsă valoarea terenului, suma menţionată anterior, trebuia distribuită în conformitate cu dispoziţiile art. 563 C. proc. civ., în întregime către A.V.A.B.
Se mai susţine că, în mod greşit instanţa de fond nu s-a pronunţat, deşi contestatoarea a invocat, pe cale de excepţie nulitatea absolută a contractelor de ipotecă, încheiate de debitoare cu B.D.F. şi C.B., făcând trimitere, cu privire la acest aspect, la dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., reţinând că, această excepţie nu poate fi soluţionată decât pe calea dreptului comun, şi este potrivit art. 1 pct. 1 C. proc. civ., de competenţa judecătoriei.
Cum contractele de ipotecă încheiate de debitoarea SC A.D. SRL cu creditoarele B.D.F. şi C.B. sunt nule pentru neîndeplinirea cerinţelor imperative ale legii, astfel cum se arată la pct. 1.3 din contestaţie, în care se menţionează, în principal faptul că ipoteca nu cuprinde date privind imobilul ipotecat (vecini, suprafaţă de teren, etc.) şi nici cuantumul creanţei garantate. Contestatoarea A.V.A.B. solicită admiterea excepţiei şi constatarea nulităţii contractelor de ipotecă, menţionate în cerere, pentru a se face în opinia sa o distribuire corectă a sumelor rezultate din vânzarea bunurilor debitoarei, mai ales în ceea ce priveşte sumele de 100.000.000 lei şi respectiv 600.000.000 lei, obţinute din vânzarea modulelor I şi V aparţinând Fermei Petreşti cu privire la care se impunea constatarea nulităţii proceselor verbale de distribuire a preţului acestor bunuri din moment ce executarea silită şi distribuirea preţului s-a făcut de către o instanţă necompetentă, Tribunalul Dâmboviţa, în locul Judecătoriei Găieşti ceea ce atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 106 C. proc. civ.
În sfârşit, susţine recurenta că, instanţa de fond, a făcut o interpretare greşită a dispoziţiilor OUG nr. 51/1998 aprobată prin Legea nr. 409/2001 sub aspectul, privind continuarea executării, în cadrul dosarului nr. 4960/1995 al Tribunalului Dâmboviţa, fără a ţine seama că în cazul creanţelor A.V.A.B., legea specială impunea ca executarea acesteia să fie făcută fie de corpul executorilor A.V.A.B., fie de executorii judecătoreşti, dreptul de obligare aparţinând A.V.A.B., care dealtfel a solicitat pe data de 26 iunie 2001, continuarea procedurii prin executorii proprii.
În consecinţă, contestatoarea A.V.A.B., solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate cu consecinţa distribuirii sumei de 470.000.000 lei obţinută din vânzarea modului IV al F.Z.P. aparţinând debitoarei SC A.D.C. SRL către A.V.A.B., singurul creditor ipotecar şi prioritar al debitoarei menţionate anterior.
Recursul contestatoarei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar rezultă că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor OUG nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 409/2001 şi ca urmare bine a reţinut că, privilegiul prevăzut la art. 1935 din acest act normativ, invocat de recurentă este valabil numai în cadrul unei executări silite pornită la A.V.A.B., în baza legislaţiei speciale şi nu şi în situaţia în care executarea silită a fost pornită pe calea dreptului comun, adică la cererea creditoarei B.D.F., încă din anul 1995.
Ca atare, fără temei, recurenta, susţine că în cauză era incident textul legal precizat, potrivit căruia „dreptul corespunzător creanţei preluate la datoria publică se execută înaintea oricărui alt drept indiferent de natura acestuia sau de data la care a fost constituit, astfel, că în mod judicios instanţa de fond a reţinut că din moment ce executarea silită a început în baza dispoziţiilor din dreptul comun şi distribuirea preţului este guvernată de acelaşi prevederi legale.
Ca atare, distribuirea sumei de 470.000.000 lei rezultată din vânzarea IV al F.Z.P. aparţinând debitoarei SC A.D.C. SRL, s-a făcut corect de către executorul judecătoresc adică cu respectarea dispoziţiilor art. 563 C. proc. civ., având în vedere creanţele creditorilor astfel cum acestea au fost stabilite prin încheierea pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa la data de 27 februarie 2001 şi tabloul creditorilor aşa cum acesta a fost întocmit de către expertul F.N. care nefiind contestat a fost justificat însuşit de instanţă.
Or, cum acest tablou a fost întocmit pentru toate modulele în funcţie de valoarea şi rangul ipotecar, pentru toate modulele şi creanţa fiecărui creditor, este evident că dacă A.V.A.B., avea obiecţiuni în legătură cu acest aspect, putea contesta în cadrul dosarului de comandament nr. 4960/1995 al Tribunalului Dâmboviţa, tabloul de distribuire a preţului, contestaţie care nu a fost formulată în cauză, astfel că în speţă au devenit incidente dispoziţiile coroborate ale art. 570 şi art. 571 C. proc. civ., care stabilesc că, cel nemulţumit de modul stabilit pentru eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare este dator să conteste procesul verbal în termen de 3 zile de la întocmirea acestuia, în caz contrar nemaifiind în drept să ceară a participa la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
În cauză, recurenta a contestat tardiv, tabloul creditorilor, adică după ce executarea silită s-a finalizat la stăruinţa creditoarei B.D.F. care, aşa cum dovedesc probele de la dosar, a fost singurul creditor care s-a preocupat constant de valorificarea şi recuperarea creanţelor în sensul că după suspendarea executării silite, ca urmare a lipsei ofertanţilor la licitaţie, a preluat bunurile în custodie, pe cheltuiala sa, pentru ca mai apoi să ceară repunerea cauzei pe rol în vederea continuării vânzării.
Ca atare, în contextul în care, recurenta nu a formulat în termen obiecţiuni la nici unul din actele încheiate pe parcursul executării silite şi nu a contribuit cu nici o sumă la suportarea cheltuielilor legate de paza bunurilor pe o perioadă de aproximativ 5 ani, nu poate formula critici împotriva sentinţei, prin care au fost menţinute dispoziţiile instanţei de executare, în ceea ce priveşte alcătuirea tabloului creditorilor şi distribuirea preţului, atât timp cât în legătură cu aceste operaţiuni nu sunt incidente dispoziţiile art. 1935 din Legea nr. 409/2001 ci acelea din dreptul comun.
Drept urmare, cum la data de 6 aprilie 2001 s-a încheiat procesul verbal de adjudecare definitivă a modulului IV pentru suma de 470.000.000 lei, în mod justificat creditoarea B.D.F. a solicitat în baza noilor dispoziţii ale codului de procedură civilă, pierderea dosarului execuţional nr. 4960/1995, către corpul executorilor bancari proprii, în vederea continuării procedurii executării silite imobiliare.
Faptul că la termenul de la 26 iunie 2001, s-a prezentat în instanţă şi reprezentantul A.V.A.B., care a solicitat continuarea executării popririi, nu are nici o relevanţă, din moment ce instanţa de executare a respins justificat ţinând cont de toate cele arătate, această cerere şi a dispus totodată prin încheierea pronunţată la data menţionată (26 iunie 2001) scoaterea dosarului de pe rol şi trimiterea acestuia la executorii bancari ai B.D.F. prin continuarea vânzării modulelor II şi III şi distribuirea sumei de 470.000.000 lei realizată din vânzarea modulului IV.
Or, această încheiere este definitivă, aşa cum rezultă din dispozitivul acesteia, şi a devenit (întrucât nu se face dovada că a fost atacată cu recurs) şi irevocabilă, astfel că, legat de acest aspect, se constată că, recurenta nu este în drept să mai invoce în raport de dispoziţiile art. 491 C. proc. civ. (din vechea reglementare anterioară modificărilor aduse prin OUG nr. 138/2000) excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Dâmboviţa, care ar reveni, în ceea ce priveşte executarea silită şi distribuirea preţului, în baza textului legal precizat, judecătoriei, pe raza căreia se află bunurile nemişcătoare, respectiv imobilele sau altei judecătorii aleasă de pârâţi. În această situaţie nu pot fi reţinute susţinerile recurentei că procesele verbale de distribuire a preţului sunt nule, cu referire la art. 105 C. proc. civ., deoarece, o asemenea situaţie putea fi eventual îndreptată numai, prin desfiinţarea în recurs a încheierii din 26 iunie 2001, cale de atac neexercitată însă în speţă.
În ceea ce priveşte cererea, prin care recurenta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară încheiate între creditoarele B.D.F. şi C.B. cu debitoarea SC A.D. SRL se constată că instanţa de fond a apreciat în mod corect că o asemenea cerere nu se încadrează în categoria acelora care atrag în conformitate cu dispoziţiile art. 1919 din Legea nr. 409/2001, pentru aprobarea OUG nr. 51/1998, competenţa de soluţionare în primă instanţă a Curţii de Apel şi ca urmare a dispus respingerea acesteia cu motivarea că, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractelor de garanţie imobiliară este potrivit art. 111 C. proc. civ., o acţiune de drept comun şi ca atare competenţa de soluţionare a acesteia în primă instanţă, revine în temeiul art. 1 pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei ca instanţă de drept comun.
În concluzie, cum potrivit celor arătate mai sus, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 1935 din Legea nr. 409/2001 pentru aprobarea OUG nr. 51/1998, recursul contestatoarei urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea A.V.A.S. împotriva sentinţei nr. 224 din 4 octombrie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3456/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 51/2004. Comercial → |
|---|
