ICCJ. Decizia nr. 5338/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Tribunalul Constanța, secția comercială, prin sentința nr. 6472 din 23 septembrie 2003, a respins acțiunea formulată de reclamanta SA I. în contradictoriu cu pârâta SC G.S.C. SA Constanța, având ca obiect constatarea nulității absolute a procesului verbal nr. 3169 de compensare a creanțelor reciproce pe care părțile l-au încheiat la 1 octombrie 1999, reținând ca fiind îndeplinite condițiile art. 948 C. civ., privind validitatea convențiilor.
în fapt, instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de compensare a datoriilor reciproce încheiat la 30 septembrie 1999 de reprezentanții celor două societăți acestea au înțeles să compenseze în echivalent bănesc obligația de restituire a cantității de orz, orzoaică și grâu în valoare de 482.742.000 lei cu creanța pârâtei în sumă de 306.675.736 lei, diferența fiind virată cu O.P. nr. 645/4 octombrie 1999.
Cum obiectul procesului verbal de compensare l-a constituit stingerea obligațiilor reciproce constatată prin titluri executorii, iar nu facturarea, acțiunea reclamantei s-a apreciat ca fiind neîntemeiată.
Reclamanta a declarat apel împotriva sentinței, criticile sale vizând neîndeplinirea condițiilor art. 998 C. civ., deoarece E.N. fusese demisă din funcția de director și ca atare nu mai avea calitatea de a semna, pe de o parte, iar pe de altă parte facturile ce au făcut obiectul procesului verbal nu există, fapt constatat prin raportul de expertiză.
Prin decizia nr. 59 din 26 februarie 2004, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat, susținând că apelanta nu-și poate contesta propria semnătură cât timp nu a invocat lipsa calității de reprezentant la momentul semnării iar obiectul procesului verbal de compensare nu l-a constituit facturarea ci stingerea obligațiilor reciproce.
în contra acestei decizii reclamanta a declarat recurs criticile sale de nelegalitate vizând următoarele aspecte:
- neaplicarea prevederilor art. 3 din H.G. nr. 685/1999 care prevede posibilitatea compensării datoriilor reciproce numai pe baza de facturi.
- greșita rezolvare a excepției lipsei calității de reprezentant a semnatarei procesului verbal din partea societății recurente;
- stingerea obligațiilor reciproce a privit datorii ce nu se regăsesc în contabilitatea pârâtei.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că H.G. nr. 685/1999 a intrat în vigoare la o dată ulterioară încheierii procesului verbal de compensare, că recurenta a invocat la momentul semnării lipsa calității sale de reprezentant iar obiectul compensării l-au format titluri executorii, nefiind necesară emiterea de facturi.
Recursul nu este fondat.
1. Recurenta reclamantă a solicitat prin acțiune constatarea nulității absolute a procesului verbal de compensare încheiat între părți la 30 septembrie 1999 (iar nu la 1 octombrie 1999 cum se afirmă în acțiune), întrucât el s-ar fi încheiat cu încălcarea prevederilor art. 3 din H.G. nr. 685/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursabile la scadență ale contribuabililor persoane juridice. Pe parcursul procesului a invocat ca motiv de nulitate și excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului care a semnat pentru societatea recurentă respectivul proces verbal.
Cu privire la primul aspect se constată că procesul verbal în speță nu intră sub incidența H.G. nr. 685/1999, el fiind încheiat anterior datei de 1 octombrie 1999, dată stabilită prin art. 3 pentru aplicarea interdicției de a folosi alte documente de compensare în afară de facturi.
2. Cu privire la lipsa calității de reprezentant a semnatarei procesului verbal din partea reclamantei, este de observat că recurenta - reclamantă nu-și poate invoca propria culpă, procesul verbal de compensare fiind nu numai semnat dar și parafat de reclamantă, iar prezenta acțiune în justiție a fost promovată de societatea reclamantă prin același reprezentant, semnatar al procesului verbal, și anume N.E.
3. Cea de a treia critică, cu privire la obiectul compensării și anume datorii constatate prin facturi, nu se constituie într-un motiv de recurs separat, această critică fiind subsumată primului motiv de recurs, rezolvat deja.
Așa fiind, față de cele ce preced, înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5349/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5355/2004. Comercial → |
|---|
