ICCJ. Decizia nr. 5508/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea introdusă la 12 noiembrie 2002, reclamantul C.M. a chemat în judecată SC A. SA Brăila solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 70.513.918 lei cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că între părțile litigante a existat un contract de asigurare având ca obiect bunurile mobile proprietatea reclamantului. Ca urmare a unui incendiu izbucnit într-un imobil învecinat cu al reclamantului, acesta a suferit un prejudiciu estimat la 100.000.000 lei însă pârâta l-a despăgubit cu numai 24.256.108 lei.
Prin sentința nr. 886 din 22 mai 2003, Tribunalul Brăila, secția comercială și de contencios administrativ, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâta la plata sumei de 37.078.783 lei reprezentând diferență valoare pagubă, 28.657.337 lei valoarea actualizată și 300.000 lei cheltuieli de judecată.
La data de 13 iunie 2003, reclamantul a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței 886 din 22 mai 2003 cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată arătând că acestea au fost în realitate de 6.179.217 lei și nu de 300.000 lei astfel cum s-a reținut în dispozitiv.
Cererea a fost formulată în temeiul art. 281 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea din 11 martie 2004, Tribunalul Brăila, secția comercială și de contencios administrativ, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, instanța reținând în considerentele încheierii că în speță nu este vorba de o omisiune sau o eroare de calcul, ci un motiv de recurs în sensul art. 304 C. proc. civ.
încheierea a fost confirmată de Curtea de Apel Galați, care prin decizia nr. 72 din 11 mai 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.M. Instanța de apel a analizat criticile aduse încheierii care vizau greșita obligare a pârâtei la plata a numai 300.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în realitate suma totală era de 6.179.217 lei și a stabilit că nu este vorba de o eroare de calcul sau o omisiune în sensul prevăzut de art. 281 C. proc. civ.
împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamantul C.M. care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și a solicitat ca, în fond, după admiterea recursului, să se admită cererea așa cum a fost formulată.
Recurentul a formulat următoarele critici:
1. Instanța de apel s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost investită în condițiile în care apelul a fost declarat împotriva încheierii din 18 martie 2004 și nu a sentinței nr. 886 din 22 mai 2003 așa cum în mod greșit reiese din dispozitivul deciziei nr. 72 din 11 mai 2004.
2. Instanțele care au soluționat cauza au apreciat greșit cuantumul cheltuielilor de judecată în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
3. Nu poate fi reținută motivarea instanțelor că cererea reclamantului constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece acest punct a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Recursul nu este fondat.
1. în ceea ce privește primul motiv de recurs invocat de reclamant se poate observa că din considerentele deciziei invocate, instanța de apel a analizat încheierea din 18 martie 2004 și s-a pronunțat cu exactitate asupra cererii cu care a fost investită. Nu există nici-un dubiu cu privire la aspectele analizate în cadrul cererii de apel, decizia astfel pronunțată fiind perfect legală.
Față de situația că în decizia menționată a fost inserat nr. sentinței nr. 886/2003 nu constituie motiv de recurs, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., reclamantul având posibilitatea de a formula o cerere de îndreptare a unei erori materiale.
2. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici acesta nu este fondat, întrucât în mod corect instanțele au apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 281 C. proc. civ.
Astfel, în cadrul procedurii prevăzută de art. 281 C. proc. civ., nu se pot acorda cheltuieli de judecată, în speță nefiind vorba de o greșeală materială ci o apreciere a instanței cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată cuvenite în temeiul dispozițiilor art. 274 C. civ. și, cel mult poate fi vorba de o greșeală de judecată ce poate fi corectată numai prin exercitarea căilor de atac.
Pe de altă parte, analizând lucrările dosarului, rezultă că reclamantul a formulat calea de atac împotriva sentinței nr. 886/2003 înăuntrul căreia nu a invocat și aspectul cheltuielilor de judecată.
Mai mult decât atât, reclamantul nu a fost cu nimic prejudiciat în drepturile sale acesta având posibilitatea de a obține pe cale separată cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, în măsura în care acestea sunt dovedite.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5509/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5499/2004. Comercial → |
|---|
