ICCJ. Decizia nr. 5542/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința arbitrală nr. 206 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a municipiului București s-a admis în parte acțiunea completată și precizată ulterior formulată de reclamanta SC B.O. SA București împotriva pârâtei SC P.C. SRL București și în consecință s-a declarat reziliat din culpa pârâtei, contractul de asociere în participare nr. 5214/1995, pe data prezentei hotărâri.
De asemenea, prin aceeași sentință, s-a obligat pârâta în cauză să elibereze deîndată spațiul comercial de 40 mp deținut în magazinul B.O., situat în București, în temeiul contractului de asociere în participare nr. 5214/1995, dispunând evacuarea pârâtei în caz de neconformare.
S-a mai obligat pârâta și la plata sumei de 503 dolari S.U.A. în lei la cursul de schimb leu/dolar din ziua plății plus 17.934.859 lei reprezentând debite restante în executarea contractului menționat mai sus, precum și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 82.000.000 lei.
Pentru a hotărî în acest mod, tribunalul arbitral a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1020 - art. 1021 C. civ., referitoare la rezilierea contractului de asociere în participațiune, deoarece s-a constatat culpa pârâtei în executarea contractului care nu a ținut în bună ordine evidența financiar contabilă a asociației, nu a prezentat balanțele, a transmis cu întârziere deconturile de venituri și cheltuieli și a fracționat plățile, întârziind în mod repetat, plata sumelor facturate.
S-a mai reținut că pârâta nu mai deține spațiul cu titlu, situație în care a fost obligată să îl elibereze deîndată, urmând a fi evacuată în caz de neconformare.
Referitor la despăgubiri, tribunalul arbitral a reținut concluziile raportului de expertiză și a constatat că pârâta datorează suma de 563 dolari S.U.A. (ca urmare a îndreptării erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței arbitrale) plus suma de 17.934.859 lei cotă de profit, cheltuieli de întreținere și penalități de întârziere pe perioada 1 iulie 2000 - 31 mai 2002.
împotriva acestei sentințe arbitrale, pârâta SC P.C. SRL București, a formulat acțiune în anulare și Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 2364 din 18 februarie 2004, a admis excepția necompetenței materiale a tribunalului invocate prin întâmpinarea depusă la dosar, având în vedere dispozițiile art. 365, coroborate cu art. 342 C. proc. civ., în baza art. 158 C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București.
S-a reținut prin această sentință, că în raport de data înregistrării acțiunii arbitrale, 5 aprilie 2002, tribunalul era competent să judece în primă instanță cauzele comerciale, indiferent de valoarea acestora, situație în care, în conformitate cu art. 365 C. proc. civ., competența de soluționare a acțiunii în anulare revine Curții de Apel București.
Prin decizia nr. 561 din 27 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de SC P.C. SRL București pe care a obligat-o la plata sumei de 30.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
în motivarea acestei decizii s-a reținut că pârâta SC P.C. SRL București și-a întemeiat acțiunea în anulare pe prevederile art. 364 lit. f) și i) C. proc. civ., art. 48 alin. (7) din regulamentul privind arbitrajul comercial și că din analiza actelor dosarului a rezultat că în pronunțarea sentinței arbitrale, tribunalul nu a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere din acțiunea principală, considerând că cererea de suspendare a judecății nu poate fi asimilată cu o cerere principală sau cu o cerere reconvențională pentru ca în cauză să fie incidente prevederile art. 364 lit. f) C. proc. civ.
S-a mai reținut că nu s-au constatat încălcări ale ordinii publice, a bunelor moravuri sau a unor dispoziții imperative ale legii, de genul celor la care se face referire în art. 364 lit. i) C. proc. civ. și în consecință, s-a apreciat că în realitate au fost reiterate apărări formulate la tribunalul arbitral care vizează fondul litigiului și care nu pot fi luate în analiză decât dacă se circumscriu motivelor expres și limitativ prevăzute de art. 364 C. proc. civ.
SC P.C. SRL București a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând ca temei dispozițiile art. 304 pct. 6, 9 și 10 C. proc. civ.
Astfel s-a criticat decizia menționată pentru modul de interpretare a dispozițiilor art. 364 lit. f) și i) C. proc. civ. și ale art. 48 alin. (7) din R.P.A./1999, în sensul că nu a avut în vedere faptul că organul arbitral nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a judecății formulate în baza art. 244 pct. 2 C. proc. civ. și a acordat mai mult decât s-a cerut, pe de o parte și că s-a încălcat ordinea publică și bunele moravuri și a dispozițiilor art. 48 alin. (2) al R.P.A./1999 referitoare la modul de suportare a cheltuielilor de arbitrare de către părțile aflate în litigiu.
De asemenea, s-a criticat decizia Curții de Apel București și pentru faptul că nu a reținut că în realitate pentru aceeași faptă s-au aplicat două sancțiuni, în sensul că a fost obligată și la plata de penalități de întârziere deși s-a dispus totodată rezilierea contractului și evacuarea spațiului respectiv fără a se avea în vedere că în realitate, societatea și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau și că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 969 C. civ.
S-a mai susținut că decizia recurată este nelegală și netemeinică și sub aspectul că proba cu expertiza contabilă solicitată în cauză era hotărâtoare dezlegării pricinii.
în ce privește natura juridică a acțiunii în anulare, s-a susținut că este o acțiune propriu-zisă și nu o cale de atac, recursul fiind singura cale de atac astfel cum rezultă din dispozițiile art. 366 alin. (2) C. proc. civ.
Cu ocazia soluționării recursului, reclamanta SC P.C. SRL București, prin precizările sale orale și ulterioare prin concluziile scrise depuse la dosar, a invocat ca motiv de recurs excepția necompetenței materiale a tribunalului arbitral în soluționarea cauzei al cărui obiect este nepatrimonial situație în care nu sunt incidente dispozițiile art. 340 C. proc. civ., iar completarea acțiunii cu pretenții materiale, făcută abia la 25 iunie 2002, a fost tardivă în raport de prevederile art. 132 și art. 143 C. proc. civ.
De asemenea, a mai invocat tot ca motiv de recurs și excepția prematurității acțiunii arbitrale pronunțate întrucât reclamanta SC B.O. SA București nu a făcut dovada concilierii în sensul dispozițiilor art. 720 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Este adevărat că potrivit dispozițiilor legale cuprinse în Cartea IV "Despre arbitraj" din Codul de procedură civilă, părțile pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele fie prin încheierea unei convenții arbitrale, fie sub forma unei clauze compromisorii cuprinse în contract.
în speță, în conformitate cu voința părților exprimată prin clauza compromisorie prevăzută la Cap. IX din contractul de asociere în participațiune nr. 5214/1995 și în baza art. 241 C. proc. civ., în acest litigiu sunt incidente normele derogatorii ale Regulamentului privind organizarea Arbitrajului Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și Regulile de procedură arbitrală emise în conformitate cu Decretul-Lege nr. 139/1999 care primează în raport de prevederile corespunzătoare ale Codului de procedură civilă.
Astfel, chiar dacă prin cererea introductivă reclamanta SC B.O. SA București, a cerut numai rezilierea contractului în participațiune cu nr. 5214/1995 încheiat cu pârâta SC P.C. SRL București, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, prin precizarea ulterioară a acțiunii arbitrale și completarea acesteia a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumei de 178.901.602 lei reprezentând cotă profit, debite și cheltuieli de întreținere restante, precum și penalități de întârziere plus evacuarea acesteia din spațiul deținut în magazinul B.O. București.
în această situație, tribunalul arbitral verificându-și competența de a soluționa litigiul astfel cum avea obligația, date fiind dispozițiile art. 15 alin. (2) din Regulile de procedură arbitrală, a constatat că este competent să-l soluționeze în raport de existența unei clauze compromisorii valabile în temeiul art. 969 C. civ., art. 340 și urm. C. proc. civ. și al art. 2 și următorii din R.P.A. - C.A.B. emise în conformitate cu Decretul-Lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România.
Faptul că precizarea și completarea acțiunii arbitrale cu pretenții bănești (plata de daune) s-a făcut ulterior introducerii acesteia, nu poate conduce la concluzia că tribunalul arbitral, față de prevederile art. 340 C. proc. civ., nu era competent să soluționeze litigiul, în raport de obiectul inițial, rezilierea unui contract, atâta timp cât din examinarea actelor dosarului rezultă că tribunalul și-a examinat competența iar pârâta în cauză nu a ridicat excepția cu privire la competență, constituirea și competența tribunalului arbitral astfel cum avea obligația potrivit art. 48 din aceleași Reguli de procedură arbitrală.
Față de cele arătate, contractul fiind valabil încheiat și clauza compromisorie conținută în acesta, iar obiectul litigiului având caracter patrimonial, competența de soluționare a litigiului izvorând din acest contract, revenea tribunalului arbitral, situație în care susținerea recurentei că tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără a fi competent, urmează să fie respinsă.
în ce privește excepția prematurității acțiunii arbitrale, din analiza actelor dosarului rezultă că reclamanta SC B.O. SA București a promovat acțiune arbitrală în conformitate cu voința părților exprimată prin clauza compromisorie și în baza art. 341 C. proc. civ., în acest litigiu sunt incidente normele derogatorii de la dreptul comun ale Regulamentului privind organizarea Arbitrajului Comercial de către Camera de Comerț și Industrie.
Procedura concilierii directe prevăzută de art. 7201C. proc. civ., este o procedură prealabilă și obligatorie proprie litigiilor comerciale de competența instanțelor judecătorești în timp ce procedura încercării de rezolvare pe cale amiabilă de competența tribunalului arbitral, este facultativă pentru părți.
în speță, având în vedere faptul că potrivit art. 341 C. proc. civ., părțile au convenit ca litigiul să fie supus soluționării tribunalului arbitral, în conformitate cu regulile de procedură ale acestuia și care primează față de prevederile corespunzătoare ale codul de procedură civilă și că în realitate s-a făcut concilierea, situație constatată și reținută ca atare prin hotărârea arbitrală, urmează a fi respinse susținerile recurentei pârâte privind prematuritatea acțiunii arbitrale.
în legătură cu susținerea reprezentând de altfel o reiterare a motivelor formulate prin acțiunea în anulare că organul arbitral nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a judecății întemeiată pe art. 244 pct. 2 C. proc. civ., corect a apreciat Curtea de Apel că nu poate fi primită deoarece la pag. 5 a sentinței arbitrale se reține că pârâta nu a mai stăruit în cererea de suspendare și că față de conținutul adresei nr. 120095 din 16 aprilie 2003 a I.G.P. Române, a rămas fără obiect.
De asemenea, este neîntemeiată și susținerea privind încălcarea bunelor moravuri și a ordinii publice și a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din R.P.A./1999 referitoare la modul de suportare a cheltuielilor arbitrale de către părțile în litigiu întrucât din analiza actelor dosarului rezultă că au fost date în raport de cât s-a acordat (pag. 20 sentința arbitrală) diferența în plus reprezentând onorariu de expert și avocat, partea căzută în pretenții neputând să le plătească.
Critica referitoare la administrarea probei cu expertiza contabilă hotărâtoare dezlegării pricinii este nefondată, întrucât în cauză, așa cum rezultă din analiza actelor dosarului, au fost efectuate două expertize și contraexpertize solicitate de însăși recurenta, expertize ale căror concluzii au fost analizate de organul arbitral și avute în vedere la pronunțarea sentinței respective.
în sfârșit, nu se poate considera că în cauză s-a dispus o dublă sancțiune a pârâtei atunci când s-a admis rezilierea contractului de asociere în participare nr. 5214/1995 și plata de penalități, deoarece acestea din urmă au fost efectul neîndeplinirii obligațiilor contractuale asumate, existând o clauză în acest sens pe când rezilierea reprezintă sancțiunea neexecutării culpabile a contractului cu executare succesivă și desființarea acestuia.
De altfel, aceste din urmă susțineri, corect au fost apreciate de Curtea de Apel ca motive care nu se înscriu în cele prevăzute expres și limitativ de art. 364 C. proc. civ., conform căruia hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare.
în consecință, față de cele menționate mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., s-a respins recursul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5596/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5540/2004. Comercial → |
|---|
