ICCJ. Decizia nr. 931/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.931/2004
Dosar nr. 7785/2001
Şedinţa publică din 10 martie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Primăria Municipiului Bucureşti, D.G.A.F.I., a chemat în judecată societatea comercială M.G.E.C. SRL Bucureşti, şi a solicitat ca Tribunalul să o oblige pe aceasta din urmă la plata sumei de 9.165,35 dolari S.U.A., reprezentând chirie şi penalităţi.
Reclamanta a mai solicitat instanţei să dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 59 din 25 mai 1998, şi evacuarea pârâtei din imobilul situat în sectorul 5, cu motivarea că pârâta nu şi-a respectat obligaţiile asumate, în calitate de locatar, de a achita chiria pentru perioada mai 1998-aprilie 2000.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 7658 din 22 noiembrie 2000, a respins ca nefondată acţiunea.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu şi-a dovedit pretenţiile, deşi i s-a solicitat expres să prezinte dovezi în legătură cu data naşterii debitului, precum şi titlul pe care îl deţine, în legătură cu imobilul din care solicită evacuarea pârâtei.
În lipsa acestor dovezi şi faţă de probele prezentate de pârâtă, în legătură cu plata efectuată conform înscrisurilor, acţiunea a fost respinsă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a –V-a, prin sentinţa nr. 978 pronunţată la data de 7 iunie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, prin care aceasta a reiterat susţinerile din faţa instanţei de fond.
Din analiza criticilor aduse sentinţei, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1169 C. civ., apelantei îi revenea obligaţia să-şi dovedească pretenţiile, că pârâta a depus dovezile de plată şi, în fine, că situaţia calculului penalităţilor prezentată în apel conţine date incomplete, iar la rubrica penalităţi s-au trecut două categorii de sancţiuni, unele de 0,02% iar altele de 0,30%, care exced convenţiei părţilor. Respingerea celorlalte capete de cerere, privind rezilierea contractului şi evacuarea din spaţiul comercial, au fost menţinute ca o consecinţă a lipsei dovezilor privind neîndeplinirea obligaţiilor de plată a chiriei şi a penalităţilor.
Împotriva deciziei pronunţată în apel a declarat recurs reclamantul, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, succesoare a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestor motive, pe care nu le-a dezvoltat separat, aşa cum dispunea art. 303 C. proc. civ., în forma de la data promovării acestei căi de atac, recurenta a susţinut că i s-a respins greşit acţiunea, câtă vreme din contractul aflat la dosar rezultă obligaţia lunară de plată a chiriei, iar pentru nerespectarea acestei obligaţii s-au stipulat sancţiuni însuşite de pârâtă.
A mai susţinut că, în capitolul 5 din contract, s-au stipulat două categorii de majorări, şi anume pentru plata cu întârziere a chiriei şi pentru plata cu întârziere a T.V.A.-ului.
La cererea de recurs a fost anexată o situaţie a majorărilor aplicate chiriei şi T.V.A.-ului, defalcată pe luni, care, susţine recurenta, nu i-a fost solicitată în apel.
Prin ultima critică, recurenta a invocat prevederile art. 9 din contract, care în opinia sa, erau deplin aplicabile câtă vreme chiria nu a fost plătită, în aceste condiţii fiind în drept să solicite atât rezilierea contractului, cât şi evacuarea din spaţiu.
Faţă de aceste motive, recurenta reclamantă a solicitat modificarea deciziei pronunţată în apel şi în fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Intimata, prin întâmpinare, a invocat lipsa calităţii procesuale active a recurentei, pentru că nu a făcut dovada că este succesoarea Primăriei Municipiului Bucureşti.
Pe fond, intimata a contestat perioada luată în calcul de recurentă, întrucât în acţiunea introductivă a solicitat penalităţi pe perioada mai 1998-aprilie 2000, iar în situaţia prezentată în recurs se referă la august 2000-aprilie 2001, perioadă ce nu a fost dedusă judecăţii.
Dar chiar şi în această situaţie, considerată „prin absurd" că s-ar lua în discuţie, a mai susţinut intimata, calculul depus de recurentă este greşit.
Înainte de a trece la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte s-a oprit asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, care a fost invocată de intimată şi, în raport de hotărârile nr. 101 din 29 mai 2001 şi 152 din 20 iulie 2001, a constatat că la data promovării căii de atac, era înfiinţată administraţia fondului imobiliar, instituţie publică de interes local în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Prin urmare, hotărârile menţionate confirmă transmiterea legală a drepturilor şi obligaţiilor procesuale în cursul procesului, ceea ce echivalează cu transmiterea calităţii procesuale active.
Această transmisiune legală a avut loc, în concret, prin reorganizarea persoanei juridice care era parte în proces, aşa încât identitatea, care se cere din punct de vedere procesual între recurent şi titularul dreptului afirmat, a fost realizată.
Înalta Curte, din examinarea criticilor aduse deciziei pronunţată în apel reţine:
Este necontestat că prin art. V din contractul încheiat de părţile în proces, s-a stabilit obligaţia de plată a chiriei şi sancţiunea nerespectării acestei obligaţii (pct. 3) constând în plata penalităţilor de 0,02% pe zi de întârziere.
În temeiul acestor dispoziţii recurenta reclamantă a pretins chiria şi penalităţile de întârziere pe perioada mai 1998-aprilie 2000, fără să prezinte un calcul explicit, aşa cum s-a reţinut în primă instanţă, după ce s-au examinat şi ordinele de plată depuse de intimată în sprijinul susţinerii că plata chiriei a fost făcută.
În apel, a fost depus un calcul desfăşurat al penalităţilor, care ia în discuţie separat şi T.V.A.-ul cu un procent de penalitate de 0,30%, deşi nu rezultă din contract că intimata şi-a asumat o astfel de obligaţie.
Situaţia depusă în apel, a luat în discuţie şi o perioadă ulterioară celei precizată prin acţiune, fără ca în această fază procesuală, devolutivă, apelanta să-şi fi precizat pretenţiile, aspect ce trebuia pus în discuţie de instanţa de apel, întrucât în raport de această precizare urma să se dispună refacerea calculului penalităţilor faţă de plăţile făcute de intimată.
De asemenea, era de observat că, în tabelul depus de reclamantă nu există nici o rubrică din care să rezulte data scadenţei fiecărei rate, data plăţii şi perioada luată în calcul.
Din acest punct de vedere, situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, iar completarea probelor trebuia să fie pusă în discuţia părţilor de către instanţă, care avea obligaţia să solicite explicaţii, oral sau în scris sau alte probe în completare, întrucât probele reprezintă măsura de bază în formarea convingerii judecătorului, în legătură cu raportul juridic dedus judecăţii.
Nu poate fi negat faptul că art. 1169 C. civ., stabileşte regula de urmat în faţa instanţei în ce priveşte probele, dar nu este mai puţin adevărat că această regulă raţională, prin conţinutul ei, a fost parţial aplicată, în condiţiile în care pârâta a depus ordine de plată pentru a dovedi că şi-a îndeplinit obligaţia de a achita chiria, deşi plăţile nu erau suficiente pentru a dovedi ineficacitatea faptului care a generat raportul juridic dedus judecăţii.
Dovadă a celor arătate mai sus este şi faptul că în recurs s-a depus o situaţie de calcul pentru fiecare lună în parte, iar recurentul şi-a extins pretenţiile în această fază procesuală, lucru nepermis din punct de vedere procedural, asupra unei perioade care nu a făcut obiectul pretenţiilor deduse în faţa instanţei de fond şi apel.
Pe lângă aceste argumente, care duc evident la concluzia că situaţia de fapt nu a fost deplin stabilită, este precizarea acţiunii, depusă în recurs, prin care recurenta reclamantă a stăruit de această dată numai pentru 2.977,23 dolari, reprezentând penalităţi de întârziere din totalul sumei datorată pe perioada mai-octombrie 2000.
În raport de argumentele prezentate, Înalta Curte apreciază că nu poate hotărî asupra fondului pricinii, întrucât art. 314 C. proc. civ., stabileşte că o astfel de hotărâre poate fi luată în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Or, în cauză, situaţia de fapt nu a fost „deplin stabilită", atât datorită lipsei de stăruinţă a instanţei pentru completarea probelor, cât şi datorită nesocotirii de către părţi a obligaţiilor ce le revin potrivit art. 723 şi art. 129 alin (1) C. proc. civ., în forma modificată.
În consecinţă, recursul se va admite, iar cauza va fi trimisă pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, împotriva deciziei civile nr. 978 din 7 iunie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 935/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 929/2004. Comercial → |
|---|
