ICCJ. Decizia nr. 1102/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 3 martie 2003 M.B., prin primarul general a chemat în judecată pe pârâta SC S.O. SRL București pentru a fi obligată la plata sumei de 240.148,91 dolari S.U.A. (la cursul în lei de la data plății) reprezentând cota de profit neachitată pentru perioada noiembrie 2001 - aprilie 2002 (23.988 dolari), cu penalitățile de întârziere aferente, contravaloarea lipsei de folosință a spațiului pentru mai - august 2002 (15.992 dolari), cu daune reprezentând majorări pentru neplata acestei sume, penalitățile de întârziere în plata cotei de profit (70.260 dolari) și penalități calculate și admise în baza sentinței civile nr. 5850/2002.
în motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că a încheiat cu societatea pârâtă un contract de asociere pentru exploatarea, repararea și modernizarea spațiului comercial în suprafață de 857 mp din București, pentru care pârâta trebuia să achite un procent de 9,81 % din profitul net realizat.
Totodată, a precizat că s-au modificat în parte clauzele contractului în baza actului adițional nr. 1/2001, dar pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau din acest contract, motiv pentru care a pretins cota de profit neachitată, penalitățile de întârziere, lipsa de folosință și daunele produse prin neplata sumelor datorate.
Prin sentința comercială nr. 2135 din 12 februarie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea reclamantei cu motivarea că prin două hotărâri pronunțate de Tribunalul București, secția comercială, s-a acordat cota de profit solicitată de reclamantă, s-a constatat reziliat de drept contractul de asociere și s-a dispus evacuarea pârâtei, dându-se astfel eficiență pactului comisoriu expres stipulat în contract.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe, iar prin decizia nr. 360 din 7 septembrie 2004 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul a schimbat în tot sentința de fond și rejudecând cauza în fond a admis în parte acțiunea precizată, iar pârâta a fost obligată să achite echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 23.988 dolari cotă de profit, plus 10.955,14 dolari penalități de întârziere aferente perioadei noiembrie 2001 - aprilie 2002, fiind respinse ca nefondate celelalte capete de cerere.
Cu actul înregistrat la 1 octombrie 2004 Primăria București a formulat recurs împotriva acestei decizii invocând nelegalitatea și netemeinica acesteia conform art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ.
Astfel, recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății deoarece asociatul trebuia să elibereze spațiul la notificarea primăriei, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale;
- recurenta a mai arătat că penalitățile acordate s-au referit doar la cererea introductivă de instanță și nu la precizări;
- în mod greșit instanțele au respins punctul de vedere al recurentei cu privire la faptul că sumele în discuție reprezintă creanțe bugetare.
Recursul reclamantei este nefondat.
între părți s-a încheiat contractul de asociere nr. 161/1997 pentru exploatarea, repararea și modernizarea spațiului construit cu altă destinație decât locuință, în suprafață de 857 mp, potrivit căruia pârâta s-a obligat să plătească lunar un procent de 9,81 % din profitul realizat din exploatarea spațiului, dar nu mai puțin de 5520 dolari lunar.
Ulterior, aceleași părți au semnat actul adițional nr. 1/2001, obiectul contractului de asociere fiind extins la o suprafață de 949,56 mp, prețul fiind modificat în sensul că suma lunară nu putea fi mai mică de 3998 dolari.
Susținând că, pentru mai multe perioade, începând cu luna noiembrie 2001, pârâta nu i-a achitat cota lunară de profit, Primăria București a formulat acțiunea prin care a solicitat, pe lângă sumele datorate, penalități și daune pentru lipsă de folosință.
Soluționând cauza în fond, instanța de apel a reținut în mod justificat că până la rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 5850 din 24 aprilie 2000, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, (respectiv până în mai 2002 când s-a constatat reziliat contractul de asociere), intimata-pârâtă era obligată să plătească cota de profit de 3998 dolari lunar, iar în caz de neplată și penalitățile de întârziere stabilite conform clauzei penale din contract.
Totodată, instanța de apel a reținut că restul pretențiilor nu sunt datorate deoarece reclamanta nu a notificat pe pârâtă să elibereze spațiul după rezilierea contractului, prima critică formulată de recurentă referindu-se la acest aspect.
Astfel, recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății deoarece chiar dacă pârâta nu a fost notificată expres pentru eliberarea spațiului comercial, reclamanta a început executarea silită împotriva sa.
în realitate, această procedură reprezintă o altă fază a procesului civil și ea nu poate înlocui notificarea în legătură cu care părțile au convenit conform art. 13 alin. (5) din contractul de asociere stabilind că ea trebuie să preceadă eventuala evacuare silită.
Nici argumentul privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei nu poate fi reținut întrucât, atâta timp cât între părți s-a încheiat un contract cu drepturi și obligații reciproce, pretențiile reclamantei vor fi examinate potrivit clauzelor contractuale.
Cel de al doilea motiv de recurs vizează cuantumul penalităților acordate, reclamanta susținând că instanța de apel nu a ținut seama de majorarea pretențiilor sale până la 31 august 2003.
Este adevărat că, prin actul depus la dosarul de fond reclamanta și-a majorat pretențiile la penalități la suma de 28.467,84 dolari pentru perioada noiembrie 2001 - 31 august 2003, dar instanța a fost îndreptățită să reducă intervalul de calcul al penalităților până în aprilie 20002, adică atât cât a fost valabil contractul dintre părți și în consecință, atât cât a operat clauza penală.
în final, ultima critică se referă la faptul că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că sumele pretinse de primărie sunt creanțe bugetare și cad sub incidența O.G. nr. 61/2002 dar nici această susținere nu poate fi primită întrucât, așa cum s-a arătat, sumele în discuție derivă din executarea unui contract comercial, iar simplul fapt că ele se fac venit la bugetul local nu este de natură să le confere caracterul de creanțe bugetare.
Pentru toate aceste considerente, recursul reclamantei a fost respins conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1103/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1097/2005. Comercial → |
|---|
