ICCJ. Decizia nr. 1143/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiune, reclamanta SC C. SA Târgoviște a chemat-o în judecată pe pârâta SC T. SA Brașov și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 851.386.391 lei penalități de întârziere în plata facturilor emise pentru decontarea contravalorii oțelurilor livrate conform contractului nr. 108004/2000 și a clauzei penale cuprinsă în art. 29 prin care s-a stipulat că pentru întârzierea în plata prețului cumpărătorul datorează penalități de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere în decontare.
Tribunalul Brașov, prin sentința nr. 477 din 23 februarie 2000, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, a admis în parte acțiunea reclamantei SC C. SA Târgoviște și a obligat-o pe pârâta SC T. SA să-i plătească suma de 360.497.692 lei penalități de întârziere. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că penalitățile de întârziere sunt datorate numai pentru perioada 6 ianuarie - 14 aprilie 2000 când a operat clauza din contractul încheiat pentru anul 1999, chiar și fără încheierea unui act adițional care să privească perioada luată în calcul motivat de faptul că pentru primul semestru al anului 2000, pârâta a lansat comenzi privind necesarul de materiale.
împotriva sentinței nr. 477/2004, a declarat apel pârâta SC T. U.T.B. SA Brașov prin care a contestat existența clauzei penale reținută greșit pentru obligarea sa la plata penalităților de întârziere în decontare în condițiile în care contractul nr. 108004/1999 nu a fost prelungit după data de 31 decembrie 1999 prin act adițional așa cum se stipulase în art. 4 din acest contract.
Curtea de Apel Brașov, prin decizia nr. 138 pronunțată la data de 26 mai 2004, a respins apelul apreciind că pârâta apelantă a fost de acord cu plata de daune-interese pentru acoperirea prejudiciului chiar dacă s-a dat o calificare greșită măsurilor reparatorii. Instanța de apel a mai reținut că toate livrările efectuate în anul 2000 sunt supuse clauzelor contractului nr. 108004/2000 și nu contractului 108004/1999 care a expirat în luna decembrie a aceluiași an.
Prin urmare, a conchis instanța în alți termeni, contractul nr. 108004/2000 a operat pe întreg anul 2000, dar pentru că apelantei nu i se poate face o situație mai grea în propria cale de atac, sentința instanței de fond a fost păstrată, iar apelul pârâtei s-a respins.
împotriva deciziei nr. 138/2004, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, a declarat recurs pârâta T. U.T.B. SA cu respectarea termenului prevăzut de art. 301 și art. 303 C. proc. civ.
Recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6, 8, 9 și 10 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut că:
- instanța a depășit atributul puterii judecătorești atunci când s-a pronunțat prin considerente asupra unei părți din sentință care nu a fost atacată cu apel și a stabilit, substituindu-se părților că, în cadrul clauzei penale, daunele moratorii pot înlocui daunele compensatorii;
- instanța a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât a considerat că toate livrările din 2000 sunt supuse contractului din anul 2000 cu toate că acest contract a fost semnat cu obiecțiuni și a intrat în vigoare în mai 2000;
- hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii deoarece, a negat caracterul imperativ al procedurii concilierii și a încălcat dispozițiile art. 132 și art. 134 C. proc. civ., prin faptul că a acceptat la al 6-lea termen de judecată ca reclamanta să-și modifice temeiul de drept. în continuare a susținut că instanța și-a bazat soluția pe contractul nr. 108004 care a expirat la 31 decembrie 1999, așa încât nu putea fi luat în discuție ca temei pentru obligațiile care s-au născut pe anul 2000;
- instanța de apel a reținut greșit că daunele compensatorii sunt unul și același lucru cu daunele moratorii și a aplicat greșit dispozițiile art. 969 și art. 1066 C. civ., texte cu valoare de principiu.
în consecință, pentru toate aceste motive a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, în fond, respingerea acțiunii.
Recursul este întemeiat:
Criticile aduse hotărârilor pronunțate în cauză ridică mai multe probleme de drept de a căror dezlegare depinde soluția însăși. Astfel, problema controversată care a fost privită divergent de cele două instanțe, așa cum se desprinde din criticile recurentei și din soluțiile pronunțate este dacă între părțile în proces a existat un raport juridic contractual care să constituie premisa răspunderii pentru întârzierea în plată. în măsura în care această cerință a răspunderii contractuale este îndeplinită urmează a se vedea și dacă evaluarea convențională asupra cuantumului despăgubirilor întrunește acordul de voință al părților, cu alte cuvinte dacă aceasta îndeplinește condițiile de validitate pentru a i se da forța obligatorie a convenției accesorii.
Din această perspectivă, se constată că în cauză s-au solicitat penalități de întârziere în decontare în temeiul contractului nr. 108004/2000 invocându-se clauza penală inserată în art. 29 din menționatul contract. Facturile din situațiile anexă la acest contract luate în calcul pentru plata penalităților, privesc o perioadă din anul 2000, iar disputa dintre părți pe care instanțele o aveau de soluționat era dacă opera clauza penală din art. 29 întrucât contractul nr. 108004/2000 a fost semnat în luna mai 2000, cu obiecțiuni din partea debitorului care vizau expres înlăturarea acestui articol.
Poziția recurentei în legătură cu art. 29 prin care erau stabilite de intimată penalități de întârziere în plată rezultă din înscrisul de fond prin care s-au formulat obiecțiuni, stipulându-se expres "Nu suntem de acord cu privire la art. 29".
Urmare obiecțiunilor, intimata a formulat răspunsul din adresa 21410 din 23 mai 2000 în care deși s-a referit la art. 29, în realitate și-a exprimat acordul să plătească ea însăși penalități pentru neexecutare sau nelivrare în termen, dar numai dacă plata se face în avans.
Așadar, la data de 23 martie 2000 când s-a răspuns la obiecțiunile formulate de pârâta recurentă, contractul nu era perfectat și nici după această dată clauza privind sancționarea întârzierii în plată nu s-a conciliat pentru a se pune problema că există convenție între părți care prestabilește echivalentul prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în plata mărfii.
Prin urmare, clauza penală fiind o convenție accesorie, pentru a dobândi forță obligatorie trebuia să îndeplinească condițiile de validitate ale oricărei convenții.
Cum obiecțiunea cu privire la articolul care privea aplicarea sancțiunii pentru plata penalităților de întârziere în decontare nu a fost soluționată, creditorul nu poate cere executarea clauzei penale.
S-a argumentat că de vreme ce livrarea a fost acceptată și plătită, atunci operează și clauza penală. Aceste argumente nu pot fi primite, întrucât clauza penală nu este o garanție pusă la îndemâna creditorului pentru realizarea creanței sale ci o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit de creditor în caz de întârziere în executarea obligației. Privită ca sancțiune această convenție trebuie să fie însușită fără echivoc de cel căruia i se adresează, respectiv de debitorul obligației executată cu întârziere.
Instanța de apel a interpretat greșit și conținutul art. 12 din adresa nr. 320/2000, în sensul că recurenta s-a declarat de acord ca executarea necorespunzătoare a obligațiilor să fie sancționată cu plata de daune interese. Această interpretare a fost posibilă datorită neobservării conținutului art. 12 din obiecțiunile formulate la contract prin care pârâta nu a fost de acord cu art. 29 în care era stipulată sancțiunea pentru plata cu întârziere a prețului, distincție pe care părțile însăși au făcut-o prin cele două adrese arătate mai sus.
Cu privire la daunele compensatorii propuse prin obiecțiunile la contract, SC C. Târgoviște și-a însușit obiecțiunea în sensul precizat expres "suntem de acord să plătim penalități de neexecutare sau nelivrare în termen dar numai dacă plata se face în avans permanent". Din conținutul textului redat mai sus nu se poate trage concluzia că recurenta este cea care s-a obligat să suporte daune compensatorii, ci dimpotrivă.
Raționamentul instanței de apel este greșit și dintr-un alt punct de vedere. S-a apreciat că recurenta și-a însușit prin obiecțiunile la contract o clauză generală referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale și că denumirea greșită de daune compensatorii și nu moratorii nu poate înlătura răspunderea debitoarei pentru că aceasta a înțeles să fie sancționată cu plata de daune interese. Acest argument nu poate fi reținut câtă vreme pentru plata cu întârziere exista stipulație distinctă în contract (art. 29) pe care pârâta recurentă nu a acceptat-o.
în consecință, acceptarea daunelor interese compensatorii care sunt menite să acopere prejudiciul suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parțială a obligației nu acoperă și situația când se pretind daune interese moratorii care vizează acoperirea prejudiciului creat ca urmare a executării cu întârziere a obligației de plată.
2. Dacă s-ar trece peste argumentele arătate mai sus care se fundamentează pe conținutul înscrisurilor aflate la dosar, încă nu s-ar putea pune problema daunelor interese sub forma penalităților de întârziere, întrucât așa cum s-a arătat mai sus răspunderea contractuală operează în situația în care obligațiile izvorăsc din contract. în cazul de față, facturile privesc produse care s-au livrat anterior încheierii contractului nr. 108004/2000 astfel că lipsește premisa angajării răspunderii contractuale.
S-a susținut că pentru perioada respectivă, recurenta a emis comenzi care au fost executate ceea ce în comercial echivalează, cu un contract în formă simplificată reglementat de art. 35 și urm. C. com. în adevăr, comenzile au fost executate, însă această formă de contract dă naștere la obligația de plată a prețului fără daune moratorii sub forma penalităților de întârziere în decontare din moment ce lipsește convenția accesorie, clauza penală.
3. Instanța de fond a fost mai apropiată de conținutul actelor dosarului atunci când a apreciat că pentru anul 2000, nu s-a dovedit acordul de voință pentru plata penalităților de întârziere în decontare motivat și de faptul că răspunsul la obiecțiunile recurentei pârâte se referă la neexecutarea totală sau parțială a obligațiilor contractuale. Instanța de apel, însă, interpretând greșit conținutul obiecțiunilor și al răspunsului la obiecțiuni a ajuns la concluzia că penalitățile de întârziere în plată sunt datorate pe întreaga perioadă solicitată, dar pentru că debitoarea se afla în propria cale de atac, apelul său a fost respins.
în realitate, penalitățile de întârziere, pentru argumentele expuse nu se datorează nici după semnarea contractului (23 mai 2004) și cu atât mai puțin anterior datei de 23 mai 2004.
4. Recurenta a adus o critică referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ., în sensul că intimata și-a modificat temeiul de drept la al 6-lea termen de judecată.
Critica recurentei pe acest aspect al modificării temeiului de drept nu poate fi primită întrucât din lecturarea din dosarul de fond se poate observa că intimata a adus alte argumente în sprijinul susținerii că penalitățile sunt datorate și anterior semnării contractului nr. 108004/2000. în opinia sa, a funcționat clauza penală din contractul pe 1999, pe baza acordului său de principiu pentru încheierea contractului pentru anul 2000, dar și pentru că recurenta a emis comenzi pentru semestrul I al anului 2000 încă din noiembrie 1999, ceea ce în accepțiunea intimatei înseamnă acord de voință pentru prelungirea vechiului contract.
Această apărare, a fost acceptată de instanțele care au soluționat cauza în mod greșit, întrucât nu au observat lipsa actelor adiționale de prelungire a contractului din anul 1999 până la semnarea contractului pentru anul 2000, conform clauzei stipulată în art. 4 care avea următorul conținut: "Prezentul contract e valabil până la data de 31 decembrie 1999 și se prelungește prin act adițional încheiat în formă scrisă de către cele două părți ale contractului".
Prin urmare, nu era vorba de o modificare a temeiului de drept ci de argumente în sprijinul apărărilor pe care a înțeles să le formuleze intimata pentru a înlătura susținerile recurentei privind lipsa oricărei convenții pentru plata penalităților de întârziere.
Aceste argumente, așa cum s-a arătat deja au fost acceptate greșit de instanțe, iar consecința acceptării lor a fost prezumția că debitoarea și-a însușit o clauză penală generică referitoare la neexecutarea obligațiilor contractuale.
în consecință, potrivit art. 304 alin. (8) și art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 314 C. proc. civ., întrucât instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, recursul se va admite iar decizia atacată va fi schimbată în sensul dispozitivului, cu cheltuieli de judecată conform art. 274 C. proc. civ.
în ce privește celelalte critici, recurenta a susținut greșit că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a luat în discuție partea din sentință care nu s-a atacat, întrucât analiza criticilor este de atributul instanței, iar încălcarea principiului disponibilității nu înseamnă imixtiune în atribuții ale altor organisme sau instituții ale statului.
De asemenea, a fost neîntemeiată și critica referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut câtă vreme prin decizia recurată nu a fost schimbată soluția de la fond. în ce privește pronunțarea pe mijloacele de probă din considerentele ambelor hotărâri pronunțate în cauză rezultă că s-au analizat actele dosarului numai că s-a dat altă interpretare decât cea care rezulta fără îndoială din conținutul acestora.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1862/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2739/2005. Comercial → |
|---|
