ICCJ. Decizia nr. 2091/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 22 iulie 1998, SC A.T. SRL, a chemat în judecată SC T. SRL Moinești, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamantă la spațiul comercial situat în Moinești, str. Vasile Alecsandri, estimate la 11.000.000 lei, precum și a penalităților de întârziere.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta un contract de antrepriză, având ca obiect construcția unui spațiu comercial situat la adresa menționată.
Deși reclamanta a executat lucrarea, situație recunoscută de pârâtă, aceasta din urmă nu a achitat în totalitate contravaloarea lucrărilor efectuate în favoarea sa.
Pârâta, invocând nerespectarea clauzei contractuale înscrisă la art. 6 din contractul de antrepriză, a solicitat obligarea reclamantei, pe cale reconvențională, la daune interese de 0,6% pe zi de întârziere, conform art. 7 din același contract.
Totodată, susținând că nu a fost pusă în întârziere, că reclamanta nu a încercat concilierea pe cale amiabilă și că acesteia i-a fost achitată suma datorată, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.
Prin sentința nr. 36/D/1999 din 15 ianuarie 1999, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală și a obligat pârâta să plătească reclamantei 46.351.578 lei, preț lucrări construcții și 36.430.437 lei penalități de întârziere.
Prin aceeași hotărâre, instanța de fond a luat act că pârâta a renunțat la judecarea cererii reconvenționale, rezervându-și dreptul de a sesiza instanța, în vederea realizării drepturilor sale, pe calea unei acțiuni separate.
Curtea de Apel Bacău, secția comercială, prin decizia nr. 215 din 27 mai 1999, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată și a trimis cauza aceleași instanțe, în vederea rejudecării cauzei, cu motivarea că instanța de fond nu a stabilit cu certitudine dacă pârâta-reclamantă reconvențională a renunțat la judecarea cererii reconvenționale.
în rejudecare, prin sentința nr. 122 din 16 februarie 2000, Tribunalul Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea principală și a obligat pârâta să plătească reclamantei 46.351.758 lei, cu titlu de preț neachitat și 90.724.784 lei, reprezentând penalități de întârziere.
Prin aceeași sentință, instanța de fond a admis în parte cererea reconvențională și a obligat pârâta reconvențională să plătească către reclamanta reconvențională suma de 37.129.332 lei, cu titlu de penalități de întârziere.
în motivarea acestei sentințe, instanța de judecată a reținut că între părți, la data de 18 iunie 1997, a intervenit contractul de antrepriză nr. 8/1997, prin care reclamanta s-a obligat să execute lucrări în favoarea pârâtei, la un spațiu comercial, prețul urmând a fi stabilit pe baza unui deviz, în funcție de prețurile materialelor și manoperei.
Părțile au convenit ca lucrările de execuție să fie finalizate până la data de 15 octombrie 1997, cu penalitățile de întârziere de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere.
Același procent de penalitate a fost convenit de părți pentru plata cu întârziere a contravalorii lucrărilor executate.
Reclamanta nu a efectuat lucrările în termenul stabilit, așa cum rezultă din procesul-verbal de recepție încheiat la data de 3 aprilie 1998. Prin procesul-verbal menționat, părțile au convenit cu privire la remedierea defecțiunilor constatate, până la data de 10 aprilie 1998.
Din procesul-verbal din 23 aprilie 1998, rezultă că între părți nu mai există nici un fel de neînțelegeri cu privire la calitatea lucrărilor. Totodată, în același proces-verbal, a fost reținută recunoașterea de către pârâtă a debitului, în favoarea reclamantei, în sumă de 67.351.578 lei, părțile convenind asupra plății eșalonate a acestora.
Pârâta a achitat suma de 21.000.000 lei. Prin expertiza contabilă efectuată în cauză s-au stabilit penalitățile, în sumă de 90.724.784 lei, la diferența de 46.351.375 lei preț neachitat.
Cu privire la penalitățile de întârziere pentru neexecutarea în termen a lucrărilor, instanța a constatat că până la data prevăzută pentru finalizarea lucrării de construcții, pârâta a achitat suma de 29.488.762 lei. Drept urmare, la această sumă s-au calculat penalități de întârziere, până la data de 31 martie 1999, iar suma rezultată - 22.943.495 lei, a fost reactualizată cu rata inflației.
Prin decizia nr. 432 din 31 august 2000, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamanta SC A.C. SA Moinești (fostă A.T. SRL), împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 117.006.231 lei, cu titlu de penalități, în loc de 90.724.784 lei.
Prin aceeași hotărâre, apelul declarat de pârâtă a fost respins, ca nefondat.
împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta SC T. SRL Moinești a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 6-11 C. proc. civ.
Recurenta a susținut că:
- antreprenorul nu a remediat deficiențele de construcție, nici până la data de 10 aprilie 1998 și nici ulterior;
- din valoarea construcției stabilită la 136.840.340 lei, pârâta a achitat reclamantei suma de 90.488.769 lei, rămânând neachitată suma de 46.351.571 lei;
- reclamanta a solicitat prin acțiune suma de 11.000.000 lei, care a fost achitată acesteia;
- după încasarea sumei menționate, reclamanta și-a majorat pretențiile la 146.586.672 lei;
- pentru nerespectarea termenului de execuție de către reclamantă, pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând daune interese estimate la 83.703.319 lei constând în profitul nerealizat, lucrări plătite și neremediate;
- prin raportul de expertiză contabilă L.A. s-a stabilit valoarea daunelor interese la 166.774.163 lei;
- cererea reconvențională a fost admisă în parte de prima instanță.
Față de situația de fapt expusă, pârâta a susținut că în mod greșit instanța de control judiciar a admis numai apelul declarat de reclamantă, în sensul că această din urmă instanță nu s-a pronunțat asupra pretențiilor reclamantei reconvenționale privitor la pretențiile constând în profit nerealizat prin nepredarea la termen a lucrării și neremedierea defecțiunilor. Totodată, instanța a înlăturat nemotivat concluziile expertizei contabile L.
S-a mai susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1169 C. civ., în sensul că reclamanta nu a fost obligată să-și dovedească pretenția dedusă judecății și a obligat pârâta la plată deși reclamanta se afla în culpă contractuală, așa cum s-a arătat. în fine, decizia este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1086 C. civ., obligând pârâta la plată, deși prețul nu a fost achitat ca urmare a neîndeplinirii de către reclamantă a obligațiilor contractuale asumate. Pe de altă parte, convenindu-se asupra plății în tranșe a diferenței de preț, reclamanta nu era îndreptățită la încasarea penalităților, atâta timp cât nu și-a îndeplinit obligația constând în remedierea defecțiunilor.
în fine, recurenta a mai susținut că apelul declarat de reclamantă trebuia anulat ca netimbrat, iar decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
în concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în fond, admiterea în tot a cererii reconvenționale conform expertizei contabile.
Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 7411 din 7 decembrie 2001, a respins recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
S-a reținut că instanțele s-au pronunțat legal și temeinic, corespunzător probatoriului administrat, cu referire la procesele-verbale și contractul de antrepriză avute în vedere, în raport de care întinderea obligațiilor reciproce și modul de îndeplinire a acestora a fost stabilit convențional.
Criticile privind neacordarea profitului nerealizat excede cauzei, în raport de predeterminarea pagubei prin clauza penală înscrisă în contract, iar celelalte susțineri ale recurentei au caracterul unor simple afirmații.
în fine, din examinarea cauzei rezultă că instanțele au stabilit corect culpa contractuală a fiecărei părți contractante, așa încât apelul, legal timbrat, declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe a fost judicios admis.
împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta SC T. SRL Moinești a formulat contestație în anulare.
Contestatoarea a susținut că decizia a cărei retractare se solicită este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că au fost confundate unele date esențiale din dosarul cauzei.
în fine, greșelile materiale se referă și la faptul că respingerea recursului s-a datorat unor omisiuni involuntare în raport de situația reală dovedită de actele aflate în dosarul cauzei.
Astfel, "instanța de recurs a confundat obligația de plată a manoperei la terminarea lucrărilor de construcție" și " din greșeală a omis să constate că această clauză nu a fost respectată de antreprenor". Astfel, prin procesul verbal din 3 aprilie 1998, reclamanta a recunoscut deficiențele calitative și s-a obligat la remedierea acestora până la data de 10 aprilie 1998, ceea ce însă nu s-a întâmplat. Drept urmare, pârâta a sistat plățile.
în fine, s-a mai susținut că instanța a pronunțat decizia în recurs omițând involuntar :
- să constate că pârâta a sistat plata sumei de 67.351.578 lei, prevăzută în procesul-verbal din 23 aprilie 1998, deoarece reclamanta nu a remediat deficiențele calitative;
- să constate că sistarea plății aceleași sume s-a datorat culpei exclusive a reclamantei, constând în aceea că nu a executat și predat lucrarea în termenul convenit prin contract;
- să constate că reclamanta a solicitat inițial suma de 11 milioane lei și, deși aceasta a fost achitată, totuși a majorat cuantumul pretențiilor deduse judecății.
în fine, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de casare și de modificare invocate.
Astfel, instanța a omis a constata că hotărârile instanței de apel și de fond cuprind motive contradictorii, sunt lipsite de temei legal și date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Totodată, cele două instanțe nu s-au pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare și asupra dovezilor administrate, în sensul că deși s-a dovedit că reclamanta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, acțiunea acesteia a fost totuși admisă, cu încălcarea dispozițiilor art. 942, 969 și 1086 C. civ.
Pe de altă parte, deși prima expertiză contabilă a stabilit suma datorată de reclamanta-pârâtă reconvențională, cererea reconvențională a fost admisă doar în parte.
în concluzie, pârâta a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii atacate, admiterea recursului și, în rejudecare, admiterea în tot a cererii reconvenționale.
Prin concluziile scrise depuse la data de 29 ianuarie 2004, contestatoarea a solicitat:
- să se aibă în vedere că suma de 22.000.000 lei nereactualizată se adaugă la suma de 166.774.163 lei, prevăzută în expertiza contabilă L., datorată de reclamantă;
- exonerarea pârâtei de obligația de plată a sumei de 177.733.203 lei, întrucât prin compensarea prevăzută de art. 1143 C. civ., între sumele datorate de părți, reclamanta-pârâtă reconvențională mai datorează pârâtei-reclamantă reconvențională suma de 77.052.118 lei.
Contestația în anulare urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 129 din Constituția României "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".
Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.
Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual civilă a reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, modificare sau anulare, după caz.
Această reglementare are aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție și dreptului la un proces echitabil stabilite prin Constituția României și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Este adevărat că hotărârea irevocabilă, pronunțată în ciclul primar al judecății, prezumată a exprima adevărul și intrată în puterea lucrului judecat, poate să conțină identitatea dintre adevărul judiciar și cel actual și, ca atare, să nu răspundă finalității procesului civil.
Drept urmare, prin C. proc. civ., au fost reglementate căi extraordinare de atac, prin exercitarea cărora putându-se realiza retractarea hotărârilor intrate în puterea lucrului judecat.
Căi extraordinare fiind, acestea nu pot fi exercitate decât restrictiv, în condițiile și pentru motivele strict determinate de legea civilă.
în consecință, admisibilitatea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, în acest caz, este examinată, în raport de invocarea motivelor de anulare prevăzute de C. proc. civ., iar retractarea hotărârii atacate este condiționată de caracterul întemeiat al motivelor invocate.
Art. 318 C. proc. civ., invocat de contestatoare, consacră două motive pentru exercitarea contestației în anulare.
Contestatoarea a formulat critici vizând ambele motive prevăzute de textul menționat.
Aceasta a susținut că decizia atacată este rezultatul unor greșeli materiale urmare nestabilirii, în esență, a raporturilor dintre părți, cu referire la obligațiile contractuale și modul de îndeplinire a acestora. Totodată, se susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unor motive de recurs, pe care din eroare a omis a le examina.
Ori, sub un prim aspect, se constată că instanța a stabilit situația de fapt, corespunzător materialului probator administrat. Din contractul de antrepriză au rezultat obligațiile asumate de părți și drepturile corelative acestora, iar din procesele-verbale a rezultat modul de îndeplinire a acestora, răspunderea părților fiind corect stabilită, în raport de culpa probată a fiecăreia.
Devoluând cauza, instanța de apel a constatat că sentința atacată este temeinică și legală, așa încât apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat, iar apelul declarat de reclamantă a fost admis exclusiv pentru aplicarea art. 294 alin. (2) C. proc. civ.
în fine, instanța de recurs a examinat cauza prin prisma criticilor formulate și a respins calea de atac exercitată de pârâtă, constatând că instanța de apel a pronunțat o decizie temeinică și legală.
Drept urmare, criticile formulate în contestație se constată a fi neîntemeiate, în cauză nefiind incidente nici unul din cazurile de retractare prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Pe de altă parte, semnificația sintagmei "greșeli materiale " folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ., vizează greșeli de ordin procedural de o anumită gravitate care au avut drept consecință darea unei soluții greșite.
Așadar, legea procesuală civilă prin textul menționat a avut în vedere confundarea unor date esențiale ale cauzei, cu referire la greșeli de fapt, care au determinat soluția pronunțată.
Ca atare, nu pot fi considerate greșeli materiale și nu deschid calea contestației în anulare, motive invocate de contestatoare vizând pretinse erori de judecată, de apreciere a probelor și de interpretare a contractului.
în fine, cel de al doilea motiv al contestației în anulare, cu referire la omisiunea cercetării, din greșeală, a vreunuia dintre motivele de casare sau modificare, nu se constată a fi întemeiat, instanța de recurs răspunzând, așa cum s-a arătat, tuturor criticilor formulate de pârâtă prin exercitarea căii de atac menționate.
Se constată așadar că pârâta, formulând contestație în anulare, tinde a da motivelor prevăzute de art. 318 C. proc. civ. un alt conținut decât cel stabilit de legiuitor, așa încât această cale extraordinară de atac să aibă natura juridică și conținutul unui recurs la recurs.
Rezultă așadar că, în cauză, motivele invocate de contestatoare, nemulțumită de soluția pronunțată, nu intră sub incidența dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a respins contestația în anulare formulată de pârâta SC T. SRL Moinești.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2102/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2103/2005. Comercial → |
|---|
