ICCJ. Decizia nr. 224/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introdusă la data de 8 iulie 2002, reclamanta SC P. SA Suplacu de Barcău a chemat în judecată pârâta solicitând instanței obligarea acesteia la plata sumei de 345.161.582 lei reprezentând contravaloarea facturilor neachitate în perioada 27 martie 2000 - 6 februarie 2002. De asemenea, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzilor aferente debitelor restante, potrivit ratei de scont a B.N.R. calculate de la a 30-a zi de livrare a mărfurilor până la achitarea integrală a debitului.
în drept, reclamanta a invocat prevederile dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 4 din contractul de vânzare - cumpărare nr. 580/1997 astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 6 ianuarie 1999.
Prin precizarea din dosarul instanței de fond, reclamanta cuantifică dobânzile solicitate la suma de 202.873.716.913 lei, iar din dosarul aceleiași instanțe reclamanta își precizează din nou acțiunea, în sensul micșorării pretențiilor sale, ce reprezintă contravaloarea produselor livrate la suma de 340.790.502.671 lei și, își majorează pretențiile privind dobânda legală datorată la suma de 253.196.007.622 lei.
Prin sentința nr. 13/ C din 22 iunie 2004, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, admite excepția de necompetență materială invocată de reclamantă și declină competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Bihor - Oradea.
împotriva acestei decizii, pârâta SC E.H. SRL București a declarat recurs singura critică adusă sentinței de fond vizând greșita interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 58/2003 privind modificarea și completarea codului de procedură civilă și, în consecință solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate. în drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Având în vedere, natura litigiului, obiectul acțiunii, precum și valoarea pretențiilor astfel cum au fost prevăzute de către reclamantă, în mod corect instanța de fond a apreciat, în raport de dispozițiile O.G. nr. 58/2003 că nu mai este competentă în soluționarea acțiunii cu care a fost investită la data de 8 iulie 2002.
într-adevăr, prin intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 195/2004 prin care s-a aprobat ordonanța citată curțile de apel judecă în primă instanță doar procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale (art. 3 pct. 1 C. proc. civ.), în materie comercială fiind instanțe de fond numai judecătoria (pentru cauzele cu valoare până la un miliard lei) și tribunalul, pentru restul pricinilor.
Ca atare, curtea de apel a fost îndreptățită să facă în speță aplicarea prevederilor art. II din O.U.G. nr. 58/2003 aprobată și modificată prin Legea nr. 195/2004 potrivit căreia procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanțe, cu excepția proceselor și cererile în materie comercială aflate pe rolul curților de apel în primă instanță, al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei.
Excepția la care se referă legiuitorul o reprezintă așadar litigiile cu valoare mai mare de 10 miliarde ce urmează a fi soluționate de tribunal și nu de curtea de apel, spre deosebire de celelalte litigii care, așa cum prevede textul, vor continua să fie judecate de instanțele legal investite.
Susținerea recurentei potrivit căreia excepția privitoare la litigiile comerciale cuprinsă în textul normei sus-menționate nu duce automat la sesizarea tribunalului ca primă instanță nu poate fi primită, întrucât normele privind competența materială a instanțelor sunt de imediată aplicare, nerespectarea lor ducând la nulitatea absolută a hotărârilor.
Pentru aceste considerente, recursul pârâtei a fost respins în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 227/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 226/2005. Comercial → |
|---|
