ICCJ. Decizia nr. 230/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Municipiul București, prin primar general a chemat în judecată pe pârâta SC B.F.P. SRL și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 839.547.450 lei reprezentând majorări de întârziere calculate pentru perioada 1 aprilie 2000 - 12 iunie 2000, conform contractului de asociere.
Tribunalul București, prin sentința nr. 14060 pronunțată la 7 noiembrie 2003, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului, reținând în considerentele sentinței că pârâta a preluat drepturile și obligațiile din contractul de asociere încheiat de reclamant cu societatea B.R. SRL, și că potrivit art. 7 pct. 4 din contract, îi revenea obligația să plătească beneficiul datorat reclamantului în 30 de zile de la aprobarea bilanțului. Instanța de fond a mai reținut că în contractul de asociere s-a prevăzut obligația reclamantei de a comunica numărul de cont în care urmează să se achite suma datorată cu acest titlu, obligație pe care aceasta a îndeplinit-o în luna iunie 2000. în contextul demersurilor pârâtei pentru obținerea numărului de cont, instanța a apreciat că în culpă pentru plata cu întârziere a beneficiului este însăși reclamanta.
împotriva sentinței pronunțată de tribunal a declarat apel, reclamanta care a susținut că instanța a apreciat greșit conținutul art. 7 pct. 4 din contract, întrucât în logica lucrurilor comunicarea numărului de cont putea fi reținută în sarcina sa numai dacă se schimba numărul de cont nu și în situația în care acesta era cunoscut de pârâtă. A mai precizat că ultima schimbare a numărului de cont a fost în anul 1999 și că oricum penalitățile s-au calculat pentru perioada cuprinsă între data adresei prin care i s-a solicitat să-i comunice contul și data la care s-a efectuat plata.
Curtea de Apel București, prin decizia nr. 267 din 3 iunie 2004, a respins, ca nefondat, apelul. Din reanalizarea actelor dosarului instanța de apel a apreciat că în raport de data de 2 iunie 2000 când s-a făcut comunicarea numărului de cont, pârâta a respectat termenul contractual de 30 de zile și ca un argument în favoarea respingerii criticii referitoare la obligația comunicării numărului de cont de către reclamantă a reținut că după scadența din anul 2000, în discuție în acest litigiu, Primăria a comunicat anual numărul de cont, conform obligațiilor contractuale.
împotriva deciziei nr. 267 din 3 iunie 2004, a declarat recurs, municipiul București prin Primarul General prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (8) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut că actul dedus judecății a fost interpretat greșit cu consecința că s-a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
în concret, recurenta a reluat susținerea din apel în legătură cu înțelesul art. 7 pct. 4 din contract, care în opinia sa a fost inserat în contract pentru a evita situațiile în care pe parcursul derulării relațiilor contractuale s-ar schimba numărul de cont. Recurenta a ajuns la concluzia că plata beneficiului cu întârziere se datorează culpei pârâtei și nu faptului că nu i s-a comunicat numărul de cont care nu era schimbat din anul 1999.
în fine, recurenta a invocat lipsa dovezilor privind solicitarea comunicării contului în timp util cât și faptul că plata s-a făcut cu întârziere și după data comunicării numărului de cont de către Primărie.
în conformitate cu aceste motive, recurenta a solicitat casarea deciziei și a sentinței și în fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Recursul este nefondat:
Din examinarea clauzei prevăzută de art. 7 alin. (4) din contractul de asociere, însușit prin actul adițional nr. 1/1994, rezultă că pârâta s-a obligat să achite "plata participării" cuvenită primăriei din rezultatele afacerii pentru care s-a constituit asocierea în termen de 30 de zile de la aprobarea bilanțului contabil anual pentru anul precedent. S-a mai stipulat că "sumele datorate primăriei vor fi virate în contul ce va fi indicat de către aceasta în timp util".
Din conținutul clauzei redată mai sus rezultă cu evidență, așa cum s-a reținut și prin decizia instanței de apel că recurenta și-a asumat obligația de a indica "în timp util" numărul de cont în care urma să fie achitată "participația", așa încât această obligație nu poate fi transferată în sarcina intimatei nici sub aspectul solicitării de a i se comunica numărul de cont și nici sub aspectul invocat de recurentă privind faptul că stipulația din contract se referă doar la situația în care s-ar schimba numărul de cont.
Interpretarea clauzei cuprinsă în art. 7 alin. (4) din contract, a fost făcută după intenția comună a părților așa cum dispune art. 977 C. civ., în sensul că obligația de comunicare a numărului de cont îi revenea recurentei. Toate celelalte argumente ale primăriei în legătură cu faptul că această comunicare ar privi numai situația schimbării contului adaugă la clauza convenită prin contract și contravine principiului pacta sunt servanda care impune părților, suportarea efectelor urmărite la încheierea convenției. Ar mai fi de reținut că stipulația din clauza controversată este clară și nu creează îndoială asupra conținutului său cât și faptul că în executarea convenției buna-credință este o cerință de esență care se desprinde de altfel din dispozițiile art. 970 alin. (1) C. civ., căreia i se supune și contractul dintre părțile în proces.
Un alt argument al recurentei a fost și acela că nu s-au făcut demersuri pentru comunicarea numărului de cont, ori așa cum s-a arătat deja, intimatei nu-i revenea această obligație. Cu toate acestea în scopul efectuării plății a solicitat comunicarea contului. Acest demers poate fi asimilat bunei-credințe în executarea convenției și nu ca o asumare a unei obligații ce-i revenea cocontractantului său. Oricum, recurenta nu-și poate invoca propria culpă în realizarea dreptului de a obține penalități de întârziere.
în ce privește clauza penală invocată de recurentă în sprijinul susținerii referitoare la perioada de penalizat trebuie reținut ca un element de esență că aceasta nu îndeplinește condițiile unei convenții accesorii care să exprime voința neechivocă a intimatei de a se supune acestei sancțiuni. în concret, clauza nu conține decât o trimitere la "reglementările legale" și nu un procent de penalitate însușit de cel care își asumă sancțiunea.
Cu alte cuvinte, dacă instanța de apel ar fi trecut peste motivul care privea impedimentul în efectuarea plății la scadență, ar fi trebuit să analizeze și conținutul clauzei penale fără de care acordarea penalităților nu era posibilă.
Cum această problemă nu a constituit obiect de preocupare în apel pentru motivul arătat deja și analizat ca urmare a criticilor formulate în recurs ce au vizat, în principal, inutilitatea comunicării numărului de cont pentru faptul că acesta era cunoscut încă din 1999, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., Curtea a constatat că decizia instanței de apel este temeinică și legală, și în consecință a respins recursul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 243/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 225/2005. Comercial → |
|---|
