ICCJ. Decizia nr. 2553/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 17 iulie 2003, reclamanta SC M.I.G. SA, în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA București, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5.972.798.641 lei, reprezentând cotă T.V.A., datorată conform facturii fiscale din 27 martie 2003 și a penalităților legale, datorate de la data întocmirii facturii și până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința comercială nr. 1092 din 23 ianuarie 2004, Tribunalul București, secția comercială, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, reținând în esență că, în baza convenției de dare în plată, pârâta nu are obligația de a plăti vreo sumă de bani cu titlu de T.V.A., dobânzi, majorări sau penalități aferente imobilului, toate acestea fiind în sarcina reclamantei, până la transferul efectiv al proprietății imobilului asupra pârâtei, fiind sume datorate la bugetul de stat.
Prin decizia comercială nr. 409 din 1 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că pârâta a dobândit proprietatea imobilului dat în plată de către reclamantă la data de 31 martie 2002, dată la care nu intrase în vigoare Legea nr. 345/2002 (republicată) privind T.V.A., această normă intrând în vigoare, astfel cum se stipulează în mod expres la art. 40, la data de 1 iunie 2002.
A mai reținut, de asemenea, că 31 martie 2002, data livrării efective a bunului este momentul nașterii faptului generator al taxei pe valoarea adăugată și din acest moment reclamanta era obligată să emită factura fiscală, pentru suma reprezentând contravaloarea bunului dat în plată, cu T.V.A. inclus, ori, emiterea facturii fiscale cu mult după expirarea acestui moment, la 27 martie 2003 nu îi conferă dreptul de a promova o astfel de acțiune contra pârâtei, ea fiind lipsită de temei juridic.
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a hotărârii curții de apel și, în fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
în motivarea recursului său, reclamanta arată în esență că în mod greșit i-a fost respinsă acțiunea și apoi apelul, ca neîntemeiate, fără ca instanțele, în conformitate cu prevederile art. 129 - 130 C. proc. civ., să dea dovadă de rol activ și să observe că la data de 31 martie 2002, când este considerat momentul nașterii faptului generator al taxei pe valoarea actualizată și implicit momentul exigibilității acesteia, era în vigoare O.U.G. nr. 17/2000, care la art. 6/ A lit. h) prevedea că "tranzacțiile făcute de bănci cu bunuri mobile și imobile în executarea creanțelor" sunt supuse plății T.V.A. și, ca atare, în mod nejustificat pârâta a refuzat la plată factura fiscală din 27 martie 2003, emisă în vederea recuperării cotei T.V.A. virată la bugetul de stat.
Recursul este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
într-adevăr, la data de 31 martie 2002, când s-a născut dreptul de proprietate al societății pârâte asupra imobilului dat în plată de către societatea reclamantă, acesta fiind și momentul nașterii faptului generator al T.V.A. și al exigibilității plății acesteia, O.U.G. nr. 17 din 14 martie 2000 era în vigoare și potrivit dispozițiilor art. 6/ A lit. h), tranzacțiile făcute de bănci cu bunuri imobile în executarea creanțelor erau supuse plății T.V.A.
în conformitate cu dispozițiile aceluiași act normativ și cu procedura instituită privind plata T.V.A., această plată se face inițial de către fostul proprietar al mărfii, dar cota T.V.A. virată la bugetul de stat se recuperează prin facturare ulterioară de viitorul proprietar al mărfii.
Reclamanta a virat cota T.V.A. la bugetul de stat și în vederea recuperării acesteia a emis factura fiscală din 27 martie 2003, refuzată la plată de pârâtă.
Faptul că în tranzacția de dare în plată nu a fost prevăzută și cota T.V.A., aceasta fiind solicitată ulterior, este lipsit de relevanță, atât timp cât nu există nici o dispoziție legală care să interzică recuperarea ulterioară, factura fiscală a fost introdusă în termenul general de prescripție și intimata-pârâtă este plătitoare de T.V.A.
în consecință, având în vedere și defalcarea sumei pretinse de reclamantă, se reține că acțiunea reclamantei este întemeiată pentru recuperarea de la pârâtă a sumei plătite cu titlu de cotă T.V.A. către bugetul de stat și, drept urmare, se va admite recursul declarat de reclamantă, se va modifica decizia curții de apel în sensul că se va admite și apelul formulat de aceeași parte împotriva sentinței tribunalului, va fi schimbată în tot sentința, va fi admisă în parte acțiunea reclamantei și va fi obligată pârâta la 5.594.100.959 lei T.V.A. și vor fi respinse celelalte capete de cerere.
în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a fost obligată intimata-pârâtă la 213.773.198 lei cheltuieli de judecată pentru toate instanțele, către recurenta-reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2555/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2549/2005. Comercial → |
|---|
