ICCJ. Decizia nr. 2870/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2870/2005
Dosar nr. 1068/2005
Şedinţa publică din 13 mai 2005
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin încheierea civilă nr. 9746 din 31 august 2004, pronunţată în dosarul nr. 12779/2004, Judecătoria Cluj Napoca a respins ca inadmisibilă cererea formulată de creditoarea SC B.I.E. SRL Cluj Napoca, pentru investirea cu formulă executorie a actului notarial autentificat la 25 mai 2004.
Tribunalul Cluj investit cu soluţionarea recursului, prin încheierea civilă nr. 957 din 6 octombrie 2004, pronunţată în dosar nr. 8926/2004 a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Comercial.
În motivarea acestei încheieri s-a reţinut că prin convenţia intervenită între părţi şi autentificată, părţile şi-au asumat obligaţii de a face, neevaluabile în bani, astfel că recursul este de competenţa instanţei comerciale, respectiv Tribunalul comercial, în considerarea dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Tribunalul comercial Cluj, prin Decizia civilă nr. 59 din 10 noiembrie 2004, pronunţată în dosar nr. 648/2004 s-a declarat necompetent, apreciind că soluţionarea recursului este de competenţa Tribunalului Cluj, întrucât obligaţiile asumate au natură civilă.
În motivarea deciziei s-a reţinut că obligaţia ce rezultă din înscrisul autentic nu poate fi asimilată faptelor de comerţ pe temeiul criteriului subiectiv, nefiind suficient ca părţile să fie comercianţi.
Investită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă 16 din 31 ianuarie 2005 a stabilit că Tribunalul Comercial Cluj este competent să soluţioneze recursul declarat de către SC B.I.E. SRL, împotriva încheierii civile nr. 9746 din 31 august 2004 de Judecătoria Cluj Napoca, în contradictoriu cu SC I. SRL.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut obligaţiile asumate de părţi, în calitatea lor de comercianţi şi în legătură cu patrimoniul acestora, au natură comercială, fiind fapte de comerţ subiectiv în sensul art. 4 C. com.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs SC I. SRL, susţinând că în cauză competenţa materială în soluţionarea recursului revine Tribunalului Cluj, secţia civilă, întrucât obiectul cauzei, obligaţia de a face, este de natură civilă şi nu poate fi asimilată actelor de comerţ.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, instanţa de apel stabilind corect, că în cauză competenţa soluţionării recursului revine Tribunalului Comercial.
Astfel, petenta SC B.I.E. SRL a solicitat investirea cu formulă executorie a convenţiei părţilor autentificată de B.N.P. L.M. la 25 mai 2004.
Judecătoria Cluj Napoca prin încheierea civilă nr. 9746/2004 a respins ca inadmisibilă cererea, având în vedere că prin convenţia părţilor nu se constată creanţa ci s-au stabilit, în sarcina acestora, obligaţia de a face, nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 66 din Legea 36/1995.
Prin convenţia intervenită, părţile şi-au asumat obligaţii reciproce, respectiv SC I. SRL s-a obligat ca până la 10 august 2004 să elibereze două rampe pentru ca SC B.I.E. SRL să poată efectua lucrări de amenajare, iar SC B.I.E. SRL şi-a asumat obligaţia de a permite celeilalte societăţi dreptul de folosinţă asupra WC-ului pentru perioada 25 mai 2004 - 25 mai 2005.
Art. 3 C. com., enumeră actele şi operaţiunile considerate, datorită naturii lor, fapte de comerţ obiective.
În art. 4, legiuitorul stabileşte comercială o altă categorie de fapte, având în vedere nu conţinutul actului, ci numai calitatea de comerciant a celui care îl săvârşeşte.
Art. 4 C. com., prezumă ca fapte de comerţ toate celelalte contracte şi obligaţii ale unui comerciant (în afară de cele obiective indicate în art. 3) dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din actul însuşi. Prezumţia de comercialitate poate fi răsturnată prin proba contrarie, probă care incumbă celui care o invocă.
În speţă, prin contractul încheiat părţile şi-au asumat, una faţă de cealaltă, obligaţia de a face, obligaţii care nu fac parte din cele indicate de art. 3 C. com.
Obligaţia de a face nu are întotdeauna o natură exclusiv civilă şi ea dobândeşte caracterul unui act de comerţ când, ea în speţă, este asumată de un comerciant.
Potrivit art. 7 C. civ., comercianţii sunt cei care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale (cum este cazul în speţă).
Având în vedere că, în cauză s-a solicitat investirea cu formulă executorie a convenţiei părţilor, prin care acestea şi-au asumat obligaţii comerciale, neevaluabile în bani, competenţa soluţionării recursului declarat împotriva încheierii de respingere, revine instanţei comerciale şi nu uneia civile, cum bine a stabilit curtea de apel prin regulatorul de competenţă.
În consecinţă, având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC I. SRL Cluj Napoca, împotriva sentinţei nr. 16 din 31 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2862/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2871/2005. Comercial → |
|---|
