ICCJ. Decizia nr. 2881/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2881/2005
Dosar nr. 8276/2004
Şedinţa publică din 13 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr. 8338/2003, reclamanta SC M. SRL Ploieşti, a chemat-o în judecată pe pârâta SC H.P. SA Ploieşti (fostă SC U. SA), pentru ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia să întocmească raportul de evaluare privind spaţiul situat în Ploieşti str. Oborului, să încheie contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acest spaţiu, iar în caz contrar, pârâta să fie obligată la plata unor daune cominatorii în valoare de 2.000.000 lei /zi întârziere, până la îndeplinirea obligaţiei.
Prin sentinţa nr. 143 din 29 ianuarie 2004, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat-o pe pârâtă să întocmească raportul de evaluare şi să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru spaţiul situat în Ploieşti str. Apelor, zona Oborului Ploieşti, judeţul Prahova, respingând capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-cominatorii şi obligând-o pe pârâtă la plata sumei de 345.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că reclamanta făcea parte din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, la data intrării în vigoare a Legii nr. 133/1999 deţinea spaţiul comercial în litigiu în baza unui contract de închiriere valabil încheiat şi pârâta a refuzat nejustificat întocmirea raportului de evaluare şi încheierea cu reclamanta a contractului de vânzare-cumpărare pentru spaţiul mai sus menţionat.
Prin Decizia nr. 324 din 26 aprilie 2004, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţată de tribunal.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că acţiunea a fost formulată în baza Legii nr. 133/1999 şi nu a Legii nr. 550/2002, cum greşit a susţinut pârâta-apelantă, reclamanta-intimată deţinea spaţiul cu contract de închiriere, iar susţinerea apelantei că nu putea să vândă acest spaţiu, deoarece intimata era un rău platnic este nefondată pentru că dispoziţiile Legii nr. 133/1999 nu condiţionează vânzarea de plata chiriei şi, pe de altă parte, debitul datorat din chirie este o chestiune de executare şi nu de vânzare, dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 133/1999 fiind imperative.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
Recurenta-pârâtă susţine astfel că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că are obligaţia să vândă spaţiul, întrucât ea este o societate care are venituri exclusiv din chirii; cu privire la teren numai C.L.P. putea să dispună; prin hotărâre de consiliu şi hotărâre A.G.A. s-a stabilit să valorifice activul, iar art. 12 lit. d) din Legea nr. 133/1999 prevede că în situaţia în care sunt mai mulţi solicitanţi, cumpărarea se face prin licitaţie publică, împrejurări faţă de care, societatea sa nu a încălcat nici dispoziţiile legale şi nici prevederile hotărârilor de consiliu şi A.G.A.
Mai arată, de asemenea, că greşit s-a reţinut că vânzarea nu este condiţionată de plata chiriei, cu atât mai mult cu cât în prezent nu se mai poate discuta despre existenţa unui contract de închiriere, ci doar despre debitul datorat societăţii sale, reclamanta eliberând spaţiul în luna decembrie 2003, iar prejudiciul ce i-a fost produs nefiind acoperit nici până în prezent.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:
Intimata-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 133/1999 şi la data intrării în vigoare a acesteia, cât şi ulterior, îndeplinea condiţiile prevăzute de lege pentru a solicita întocmirea raportului de evaluare, precum şi obligarea recurentei-pârâte la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru spaţiul situat în Ploieşti str. Apelor.
Astfel, aceasta a făcut dovada că este o mică întreprindere, cu o cifră de afaceri mai mică de 8.000.000 euro, deţinea spaţiul comercial în baza unui contract de închiriere şi a actelor adiţionale ce au urmat şi contractul a fost prelungit prin acordul părţilor până la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestui spaţiu.
De asemenea, din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză a rezultat că intimata-reclamantă a efectuat investiţii la spaţiul în litigiu şi, totodată, prin faptul că, între părţi a existat un contract de închiriere a cărei valabilitate a fost prelungită prin acte adiţionale, s-a demonstrat că activul constând în spaţiul comercial situat în str. Apelor, făcea parte din categoria activelor disponibile, astfel cum sunt definitive de lege.
Ca atare, susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia, fiind o societate ce are venituri exclusiv din chirii, nu avea obligaţia de a încheia cu intimata-reclamantă contract de vânzare-cumpărare asupra spaţiului din litigiu este nefondată, întrucât dispoziţiile Legii nr. 133/1999 sunt pe deplin aplicabile în speţă, iar cele prevăzute de art. 12 sunt imperative, aşa încât refuzul pârâtei de a vinde spaţiul reclamantei este nefondat, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.
Nici susţinerea în conformitate cu care vânzarea era condiţionată de plata chiriei nu este fondată întrucât legea mai sus amintită nu condiţionează vânzarea spaţiului de plata chiriei, aspect reţinut, de asemenea, corect de instanţa de apel.
În consecinţă, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a formulat în recursul declarat nici o critică fondată, de nelegalitate a deciziei criticate în condiţiile art. 304 C. proc. civ., aceasta va fi menţinută şi recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC H.P. SA Ploieşti, împotriva deciziei nr. 324 din 26 aprilie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 13 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2880/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2885/2005. Comercial → |
|---|
