ICCJ. Decizia nr. 3239/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 21 noiembrie 2002, reclamanta SC C.F. SRL Ilia, a chemat în judecată pârâta C.C.I., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 237.645.541 lei despăgubiri civile reprezentând îmbunătățiri aduse spațiului comercial situat în Ilia, str. Libertății și instituirea unui drept de retenție până la achitarea acestora.
Prin cererea reconvențională formulată la 27 ianuarie 2003 și precizată ulterior pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumelor de: 2.871.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate cu soluționarea unui alt litigiu, finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 1593/2000, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, 286.503.852 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a spațiului în ultimii 3 ani și 6.687.765 lei /lună în continuare până la eliberarea spațiului.
A solicitat și evacuarea reclamantei din spațiul în litigiu.
în urma declinării competenței materiale de către Judecătoria Deva în favoarea Tribunalului Hunedoara, s-a pronunțat sentința civilă nr. 948 din 16 aprilie 2004 și s-a admis în parte acțiunea și cererea reconvențională.
Pârâta a fost obligată către reclamantă la plata sumei de 235.354.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului, iar reclamanta să plătească pârâtei suma de 174.921.624 lei, pentru lipsa de folosință a spațiului, obligațiile reciproce fiind parțial compensate și s-a stabilit un drept de retenție în favoarea reclamantei până la achitarea sumei de 58.024.671 lei, rezultată din compensare, când reclamanta va fi evacuată.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți și prin decizia civilă nr. 266 din 22 octombrie 2004 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și contencios administrativ, au fost admise, iar sentința schimbată în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 297.734.000 lei și cheltuieli de judecată și reclamanta să plătească pârâtei suma de 104.467.081 lei și cheltuieli de judecată, urmând ca după compensarea creanțelor, pârâta să mai plătească reclamantei 200.299.286 lei.
S-a înlăturat dispoziția privind instituirea dreptului de retenție, menținându-se restul dispozițiilor sentinței.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în privința lipsei concilierii prealabile, conform prevederilor art. 7201C. proc. civ., invocată de către pârâtă, acest motiv de apel nu poate fi reținut față de prevederile art. 21 din Constituția României, potrivit cărora jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative, încât excepția de prematuritate a acțiunii a fost bine rezolvată de instanța de fond.
Pe fond, acțiunea principală trebuie însă admisă la nivelul sumei de 297.734.000 lei, întrucât reclamanta a refăcut instalația electrică la întregul imobil închiriat, astfel că se impune luarea în considerare a valorii actualizate așa cum s-a procedat și cu privire la celelalte lucrări, scăzând doar valoarea boilerului și a sobei de teracotă, bunuri proprietatea pârâtei aflate în imobil la data închirierii.
în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pârâtei s-a reținut că, greșit s-au stabilit la suma de 174.921.624 lei, întrucât numai în luna noiembrie 2002, pârâta a fost intabulată în C.F., iar la data de 16 august 2004 spațiul a fost predat proprietarului, încât pe perioada 1 noiembrie 2002 - 16 august 2004, conform contraexpertizei efectuate și a dispozițiilor art. 480 C. civ., pârâtei i se cuvin despăgubiri la nivelul sumei de 4.858.934 lei /lună, conform expertizei, în total 104.467.081 lei.
în ceea ce privește evacuarea din imobil s-a reținut că, întrucât reclamanta a procedat voluntar la evacuare la 16 august 2004, acest motiv de apel a rămas fără obiect.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs doar pârâta, criticând-o pentru modul cum a fost soluționată excepției de prematuritate a acțiunii, reclamanta neîncercând soluționarea pe calea concilierii directe, încălcându-se dispozițiile art. 7201C. proc. civ., care reglementează o procedură obligatorie și care nu trebuie confundată cu procedurile administrative la care face referire instanța de apel.
Pe fond, obligația la despăgubiri nu este legală deoarece reclamanta nu a fost constructor de bună credință, părțile fiind în litigiu în perioada în care se susține că au fost executate pretinsele îmbunătățiri, iar instanța și-a motivat greșit hotărârea pe dispozițiile art. 992 C. civ. și nu există nici dovezi cu privire la executarea acestora.
în privința cererii reconvenționale s-a invocat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, deoarece instanța de apel nu a motivat din care considerente nu a acordat suma de 6.687.785 lei /lună + T.V.A. în loc de 4.853.934 lei, pe întreaga perioadă pretinsă, având în vedere că hotărârea judecătorească intabulată la C.F. a avut efect declarativ și nicidecum constitutiv.
în drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Recursul este fondat în limitele care se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 7201C. proc. civ., în litigiile comerciale având ca obiect plata unei sume de bani, reclamantul este obligat, în prealabil, să încerce concilierea directă potrivit modalităților și în termenele prevăzute în text, din conținutul acestuia rezultând caracterul imperativ al concilierii, iar sancțiunea este respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nu ca prematur introdusă, procedura prealabilă a concilierii nefiind recunoscută ca o cauză de întrerupere a termenului de prescripție.
Această procedură prealabilă nu este echivalentă cu jurisdicțiile speciale administrative la care face referire art. 21 din Constituție pentru a se reține astfel caracterul facultativ, acestea având în vedere doar acele activități de soluționare a litigiilor care se desfășoară în fața unui organ administrativ jurisdicțional prin emiterea unui act administrativ, jurisdicțional.
Așa fiind, în mod nelegal, instanțele au reținut prin raportare la un text constituțional inaplicabil și față de poziția părții în proces, caracterul facultativ al procedurii și inutilitatea acesteia, încât motivul de recurs care se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat.
Cât privește cererea reconvențională s-a invocat, în primul rând, nemotivarea hotărârii referitor la cuantumul lunar al despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosință, motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dar nefondat, deoarece instanța de apel s-a raportat la expertiza efectuată în cauză care și-a bazat concluziile pe nivelul chiriei practicat în zonă pentru astfel de spații, recurenta pârâtă nefăcând dovada că ar fi putut obține venituri mai mari.
în ceea ce privește perioada pentru care se datorează aceste despăgubiri, în mod nelegal însă instanța de apel le-a limitat la perioada 1 noiembrie 2002 - 16 august 2004, atât timp cât prin sentința civilă nr. 960 din 12 martie 1999, pronunțată de Judecătoria Deva și rămasă irevocabilă la 14 iunie 2000 s-a constatat că reclamanta este proprietara spațiului, dispunându-se nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între părți, hotărâre care are efect declarativ încât, recurenta pârâtă se putea prevala de dreptul său pe perioada celor 3 ani anteriori introducerii cererii reconvenționale, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, fără a se putea acorda și suma lunară, în continuare, până la eliberarea spațiului, așa cum s-a pretins prin cererea reconvențională, cerere în raport cu care se exercită și controlul de legalitate, creanța nefiind la acea dată exigibilă, iar în apel, pârâta neputând modifica obiectul cererii cu care a investit inițial instanța pretinzând despăgubiri civile cumulate și pentru perioada de la introducerea acțiunii și până la eliberarea spațiului, fără a încălca dispozițiile art. 294 C. proc. civ.
Așa fiind, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul a fost admis în limitele arătate, decizia schimbată, s-a respins apelul reclamantei și s-a admis apelul pârâtei, modificându-se sentința instanței de fond în sensul că s-a respins acțiunea principală ca inadmisibilă și s-au menținut dispozițiile privind cererea reconvențională și plata cheltuielilor de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3209/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3123/2005. Comercial → |
|---|
