ICCJ. Decizia nr. 3265/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta SC A.V. SA a chemat în judecată pe pârâta A.D.S., solicitând să se constate valabil contractul de concesiune din 17 martie 2000, în sensul existenței dreptului de folosință asupra terenului derivat din contract, pârâta urmând a fi obligată la executarea acestuia conform obligațiilor asumate, respectiv la emiterea facturii aferente primului trimestru al anului 2004 pentru efectuarea plății contravalorii redevenței.
în drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 1075 C. civ.
Tribunalul Olt prin sentința civilă nr. 505 din 7 iulie 2004 a respins cererea formulată ca inadmisibilă cu motivarea că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile art. 111 C. proc. civ., de vreme ce terenul se află în continuare în proprietatea reclamantei, astfel cum rezultă din procesul verbal încheiat la 30 aprilie 2004, neexistând dovezi de tulburare a posesiei, în afara adresei prin care i s-a făcut cunoscută rezilierea și pe care nu a atacat-o reclamanta având deci, posibilitatea să achite din proprie inițiativă redevența la care s-a obligat.
în contra sentinței reclamanta a declarat apel, susținând că instanța de fond s-a pronunțat numai pe primul capăt de cerere fără a avea în vedere al doilea capăt de cerere, în realizarea dreptului, în interdependența cu primul, interpretându-se greșit probele cu privire la culpa sa, iar pretinsa neatacare a adresei prin care i s-a făcut cunoscută rezilierea face chiar obiectul judecății.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 474 din 3 decembrie 2004, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată și pe fond a admis acțiunea obligând pe pârâtă să-și execute obligațiile asumate prin contractul de cesiune și la emiterea facturilor privind valoarea redevenței pentru trimestrul I 2004.
Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că reclamanta fiind în posesia terenului nu avea la îndemână promovarea unei acțiuni în realizarea dreptului, iar singura modalitate în acest sens este să se constate valabilitatea contractului de concesiune.
S-a mai reținut, de asemenea, că instanța de fond nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind obligarea pârâtei la emiterea facturii cu valoarea redevenței pentru trimestrul I 2004, pentru a se putea face plata, fapt ce impune aplicarea art. 297 C. proc. civ.
Evocând fondul, instanța de apel a reținut că pârâta greșit a notificat reclamantei rezilierea contractului de concesiune încheiat la 17 martie 2000, în aplicarea art. 5 alin. (5), pentru neplata redevenței, deoarece această clauză nu reprezintă decât un pact comisoriu de gradul I, situație față de care se constată că în lipsa unei rezilieri judiciare, contractul de concesiune este în ființă.
Decizia susmenționată a fost atacată cu recurs de pârâta A.D.S., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta solicitând, urmare a modificării deciziei atacate, menținerea sentinței tribunalului.
Critica recurentei vizează greșita aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ., ale cărui condiții nu sunt îndeplinite, reclamanta având posibilitatea promovării unei acțiuni în realizare, pe de o parte, iar pe de altă parte, constatarea trebuie să vizeze un drept, iar nu o situație de fapt, un fapt juridic sau efectele unei clauze contractuale.
Intimata SC A.V. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca legală a deciziei atacate, în speță fiind întrunite condițiile art. 111 C. proc. civ.
Recursul este fondat.
Instanța de apel analizând sentința tribunalului și evocând fondul a dispus ca pârâta recurentă să-și execute obligațiile asumate prin contractul de concesiune și a obligat-o la emiterea facturilor privind valoarea redevenței pentru trimestrul I 2004, în baza aceluiași contract de concesiune pe care l-a apreciat a fi în vigoare în lipsa unei rezilieri judiciare.
Ori, se constată că cererea reclamantei cu privire la constatarea ca valabil a contractului de concesiune este cererea principală, din chiar redactarea acțiunii, obligarea la executarea contractului fiind o cerere subsecventă "pe cale de consecință" după cum se exprimă reclamanta.
Drept urmare, greșit instanța de apel a reținut că instanța fondului, care a respins ca inadmisibilă acțiunea în tot nu s-a pronunțat și pe capătul subsecvent.
Cât privește admisibilitatea cererii în constatarea valabilității contractului, interpretarea instanței de apel este, de asemenea, greșită.
Aceasta deoarece, fiind în discuție interpretarea și executarea unor clauze contractuale, cu privire la acesta, părțile contractante au deschisă calea promovării acțiunii în realizare întemeiată pe contract, situație în care potrivit art. 111 C. proc. civ., cererea în constatare nu poate fi primită.
în cazul în speță, reclamanta era aceea care trebuia să dovedească că și-a executat propriile obligații, de plată a redevenței, astfel cum ea a fost stabilită prin art. 4 din contract și în modalitatea convenită prin art. 5, iar în caz de refuz, în contextul unei acțiuni judiciare în realizare se putea stabili existența și gradul pactului comisoriu convenit de părți.
Așa fiind, înalta Curte a admis recursul, a modificat decizia atacată în sensul că s-a respins apelul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3312/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3301/2005. Comercial → |
|---|
