ICCJ. Decizia nr. 3240/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3240/2005
Dosar nr. 430/2005
Şedinţa de la 27 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la nr. 12181 din 8 iulie 2003, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta SC P.I. SA, cu sediul în Baloteşti, Judeţul Ilfov a chemat în judecată pe pârâta SC M.C. SRL cu sediul în Bucureşti, solicitând ca instanţa să constate nulitate absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare din 27 mai 1999, încheiat de părţi.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contractul de asociere în participaţiune din 11 ianuarie 1999, având ca obiect exploatarea în comun a bazinului piscicol A., iar ulterior, în baza prevederilor articolului 24 pct. 5 şi ale articolului 27 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, acest contract a fost înlocuit cu contractul de leasing imobiliar din 27 mai 1999, modificat prin mai multe acte adiţionale. A susţinut că actuala conducere a societăţii reclamante a reanalizat condiţiile în care s-au încheiat contractul de leasing şi actele adiţionale şi a apreciat că aceste convenţii sunt lovite de nulitate absolută, în primul rând pentru că societatea pârâtă nu a respectat cerinţele articolului 27 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, în sensul că a realizat doar proiecte pentru lucrări de amenajare, nu investiţii. În atare situaţie, a susţinut reclamanta, societatea pârâtă nu era îndrituită să participe la negociere directă, întrucât raportul de evaluare a investiţiilor fiind comun pentru bazinele piscicole A. şi V.S., nu se poate stabili cu certitudine care sunt investiţiile aferente fiecărui obiectiv. Sub acelaşi aspect, a susţinut şi că investiţiile nu sunt însoţite de înscrisuri doveditoare, facturile neavând forţă probantă în cadrul unei asocieri dintre două societăţi comerciale, din care una cu capital majoritar de stat.
Subsumat aceluiaşi motiv de nulitate, reclamanta a mai susţinut şi că investiţia este stabilită la 7.000.000 lei, în raportul de evaluare, ceea ce reprezintă 1,98% din valoarea activelor; ori, potrivit dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din HG nr. 55/1998, pentru aprobarea Normelor metodologice, privind privatizarea societăţii comerciale, investiţia trebuie să reprezinte minimum 10% din valoarea activului pentru ca societatea pârâtă să dobândească dreptul de negociere directă în vederea încheierii contractului de leasing.
Al doilea motiv de nulitate absolută a contractului de leasing este în legătură cu obiectul acestuia. A susţinut reclamanta că obiectul contractului l-a constituit iniţial exploatarea în sistem de leasing a folosinţei bazinului piscicol, că prin actul adiţional din 3 ianuarie 2000, acesta a fost schimbat în vânzarea – cumpărarea în leasing a activelor societăţii reclamante, care reprezintă de fapt dotările aferente bazinului, anume dig, călugăr, împrejmuire. Sub acest aspect, reclamanta a susţinut că schimbarea obiectului contractului prin act adiţional contravine dispoziţiilor art. 948 C. civ., că în atare situaţie este vorba despre un error în negotio, care atrage nulitatea absolută a convenţiei, cu atât mai mult cu cât sistemul nostru juridic nu cunoaşte instituţia „vânzării – cumpărării în leasing".
În aceeaşi ordine de idei, a arătat că mandatul F.P.S. în baza căruia s-a încheiat actul adiţional din 3 ianuarie 2000 este datat 18 aprilie 1999, este anterior mandatului în baza căruia s-a încheiat contractul de leasing imobiliar şi nu se află la dosarul contractului.
În ce priveşte accepţiunea termenului „active", a invocat prevederile articolului 3 lit. d) din OUG nr. 88/1997 (astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999) şi a susţinut că „dotările" aferente bazinului piscicol A., nu pot fi separate şi organizate să funcţioneze independent, distinct de restul activităţilor societăţii. A conchis reclamanta că, prin încheierea contractului de leasing a cărui nulitate absolută se invocă, pârâta a urmărit de fapt să dobândească dreptul de proprietate pentru un luciu de apă de 9,5 ha, deşi potrivit anexei nr. I la Legea nr. 213/1998, toate apele de suprafaţă aparţin domeniului public al statului, ca şi terenul aferent, administrat de A.D.S.
Tot în legătură cu obiectul contractului, a susţinut că transmiterea dreptului de folosinţă asupra bazinului pentru întreaga durată a existenţei acestuia implică şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent, de care, însă, pentru argumentele expuse deja, reclamanta nu poate dispune:
Cât priveşte prevederea contractuală relativă la darea în folosinţă a zonei de protecţie de 5 m, conform Legii nr. 107/1996 (legea apelor) a susţinut că ea reprezintă de fapt o obligaţie imposibilă, deoarece zona respectivă nu este proprietatea societăţii reclamante, astfel c´ este incident principiul nemo dat quod non habet.
Al treilea motiv de nulitate l-a constituit, în opinia reclamantei, omisiunea de a prevedea valoarea reziduală, adică, potrivit dispoziţiilor OG nr. 51/1997, valoarea la care, după expirarea contractului, are loc transferul proprietăţii bunului.
În privinţa preţului, a susţinut că, deşi contractul a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, plata a fost stabilită în lei, nu într-o valută stabilă, ceea ce, în condiţii de devalorizare constantă a leului, a făcut ca rata lunară de leasing să coboare de la 225 dolari S.U.A. la 107 dolari S.U.A., iar preţul să devină neserios, în disproporţie vădită faţă de valoarea bunului.
Cererea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 948, 966 şi 968 C. civ., 10 pct. 4 C. proc. civ., pe dispoziţiile OUG nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, pe dispoziţiile HG nr. 55/1998, modificată prin HG nr. 361/1998, ca şi pe dispoziţiile HG nr. 450/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 3783 din 17 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că admiterea societăţii pârâte la negocierea directă pentru încheierea contractului de leasing a fost făcută de comisia care a analizat concluziile raportului de evaluare întocmit de N.G. A mai reţinut că prin actul adiţional din 5 ianuarie 2000, părţile nu au schimbat obiectul contractului, ci l-au detaliat în privinţa art. 1. Totodată, prima instanţă a reţinut că lipsa valorii reziduale nu constituie motiv de nulitate a contractului, întrucât prevederile art. 6 din acest contract sunt în sensul că redevenţele locative acoperă valoarea de circulaţie a bunului, marja de profit a locatorului, iar redevenţa reprezintă amortizarea totală a activului, plus cota de profit a locatorului. A mai reţinut şi că preţul însuşi al contractului a fost stabilit în baza unui raport de evaluare, iar însumarea redevenţelor lunar depăşeşte valoarea preţului stabilit.
În ce priveşte moneda de plată a preţului, instanţa de fond a reţinut că aceasta nu conduce prin ea însăşi la concluzia că preţul este neserios, cu atât mai mult cu cât pârâta i-a notificat la 12 august 2003, reclamantei intenţia de a face plata în dolari.
A reţinut şi că trebuie făcută aplicarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria faptă culpabilă pentru anularea unui act juridic, iar în raport şi de dispoziţiile art. 969 – 970 C. civ., a apreciat cererea, ca neîntemeiată.
La 27 mai 2004, în termen legal reclamanta a formulat apel motivat împotriva sentinţei civile nr. 3783/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cauza fiind înregistrată la nr. 1059 din 11 iunie 2004 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Prin Decizia nr. 520 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC P.I. SA Baloteşti.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen reclamanta, solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate.
În primul motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamanta recurentă susţine că Decizia atacată cuprinde în mare parte motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel deşi reclamanta a pus la dispoziţia instanţelor suficiente înscrisuri doveditoare de natură a lămuri valoarea activelor ce au făcut obiectul contractului în cauză instanţa de apel consideră că „nerespectarea procentului de 10% constituie o culpă exclusivă a reclamantei care nu a lămurit instanţa de apel cu privire la valoarea activului ce face obiectul contractului de leasing imobiliar, cu clauză irevocabilă de vânzare – cumpărare".
Celelalte motive care ar fi atras nulitatea absolută a contractului de leasing au fost invocate de reclamantă, întrucât împreună pot conduce la prezumţia legală de fraudare a legii ori instanţa de apel le-a analizat distinct pe fiecare deşi instanţa de fond le-a respins în bloc fără a se putea reţine vre-un considerent de natură a putea fi cenzurat de instanţa de apel. Aceste motive vizează greşita încheiere a contractului prin negociere directă şi nu prin licitaţie, schimbarea în totalitate a obiectului contractului prin actul adiţional, preţul derizoriu al contractului şi lipsa precizării valorii reziduale a contractului de leasing.
În al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta recurentă învederează faptul că instanţa de apel citează în considerentele hotărârii prevederi legale care nu au nici o legătură cu speţa, iar motivul principal de nulitate absolută al contractului, şi anume preţul neserios, derizoriu al acestuia nu este cercetat sub nici un aspect după cum şi instanţe de fond a procedat identic. Evoluţia ratei inflaţiei înregistrate ulterior perfectării contractului trebuia să determine automat indexarea redevenţelor locative, acesta fiind motivul principal pentru care reclamanta a acţionat-o în judecată pe pârâtă. Reclamanta recurentă a indicat drept norme legale încălcate art. 40, 41, 43 şi 61 C. com., coroborate cu art. 1303 C. civ., iar cu privire la obligaţiile actualei conducerii a societăţii de a lua măsurile ce se impun în vederea recuperării prejudiciilor create de foştii administratori sau directori a invocat încălcarea art. 123, 130, 144, 152 şi următoarele din Legea nr. 31/1990.
Examinând recursul, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele motive:
Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, privitor la natura şi valoarea activelor ce au făcut obiectul contractului de leasing, instanţa de apel a reţinut că prin actul adiţional nu s-a făcut decât o descriere a bunului menţionat generic în contract sub denumirea de „activ B.P.A." pentru ca apoi să arate că bunul se compunea din bazinul piscicol şi din dotările aferente, respectiv dig, călugăr şi împrejmuire. Aceasta în condiţiile în care obiectul contractului de leasing constă în „folosinţa" activului B.P.A. de 9,5 ha luciu de apă şi 5 m în zona de protecţie, iar obiectul actului adiţional îl constituirea doar „dotările aferente bazinelor piscicole" (dig, călugăr şi împrejmuire), reclamanta obligându-se să transmită pârâtei „dreptul de folosinţă asupra bazinelor susmenţionate, pentru întreaga perioadă a existenţei bazinului piscicole, după achitarea integrală a contractului".
În aceste condiţii şi evaluarea obiectului contractului de leasing de către instanţă este de natură să evidenţieze contradicţii şi neajunsuri, ea întemeindu-se pe o expertiză de evaluare extrajudiciară, care a precedat contractul din 27 mai 1999, dar care nu a avut în vedere obiectul actului adiţional. Mai mult, dispoziţiile legale privitoare care reglementează investiţiile efectuate şi condiţionează posibilitatea încheierii contractului de leasing de valoarea acestora sunt diferite în raport de data încheierii contractului de leasing, respectiv a actului adiţional. Ori aplicarea acestora depinde de calificarea „actului adiţional" ca atare sau ca un contract distinct, cu un obiect distinct.
Faţă de cele de mai sus, având în vedere că instanţele nu au stabilit în mod neechivoc obiectul contractului de leasing, în raport de care să analizeze valoarea lui şi valabilitatea contractului respectiv nulitatea acestuia, Înalta Curte apreciază că aceasta echivalează cu o neexecutare reală a fondului cauzei şi urmează ca în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., să admită recursul şi să trimită cauza spre rejudecare instanţei de apel. Cu ocazia rejudecării instanţa de trimitere va administra probele necesare pentru a stabili cu claritate activele care fac obiectul contractului de leasing dintre părţi, sens în care va putea dispune şi efectuarea unei expertize tehnice de identificarea şi evaluare a activelor în cauză şi a valorii investiţiilor efectuate de pârâtă.
În raport de acestea va analiza condiţiile încheierii contractului de leasing şi a actului adiţional (inclusiv necesitatea mandatului dat de F.P.S., pentru încheierea actului adiţional şi care nu se află la dosar) pentru a se putea pronunţa întemeiat şi cu un suport probator suficient asupra motivelor de nulitate invocate de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.I. SA Baloteşti, împotriva deciziei nr. 520 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, casează Decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 27 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3158/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3286/2005. Comercial → |
|---|
