ICCJ. Decizia nr. 3570/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea arbitrală înregistrată la data de 31 octombrie 2003 sub nr. 1265 și precizată ulterior, reclamanta B.C. S.I.B.R. SA, a chemat în judecată pârâta SC R.B.I. SRL solicitând, în principal nulitatea absolută a actului adițional din 21 martie 2003 la contractul din 19 ianuarie 2001, modificat și completat prin actele adiționale din 27 noiembrie 2001, din 21 ianuarie 2002, din 24 aprilie 2001, din 29 aprilie 2002 și din 15 ianuarie 2003 și a contractului din 6 iunie 2002, respectiv în subsidiar să se constate inopozabilitatea respectivului act adițional.
în motivarea cererii astfel cum a fost modificată reclamanta a arătat că art. 23 din legea bancară nr. 58/1998 instituie o condiție specială cu caracter imperativ privind consimțământul conjunct al reprezentanților băncii, concretizat din punct de vedere obiectiv, cu formalitatea semnării actului de cel puțin două persoane, și din punct de vedere subiectiv, cu semnarea actului de persoanele care au calitatea de conducători ai băncii sau de împuterniciți ai acestora. în consecință, consimțământul băncii, nu este format decât dacă ambii săi reprezentanți speciali își exprimă voința, semnând actul, iar în cazul în care consimțământul unuia dintre reprezentanții băncii nu este exprimat, consimțământul băncii nu este format, fapt sancționat potrivit dreptului comun cu nulitatea absolută a actului încheiat în aceste condiții.
De asemenea reclamanta a mai arătat că încălcarea unei dispoziții legale imperative fundamentate pe interesul public, general al protejării intereselor clienților băncii și al stabilității și viabilității instituțiilor bancare reprezintă o încălcare a normelor juridice de ordine publică sancționată de asemenea cu nulitatea absolută.
Prin sentința arbitrală nr. 19 din 29 iulie 2004, Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă C.C.I.A. a Județului Arad a admis în parte acțiunea formulată. A respins excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii arbitrale, excepția de necompetență a Comisiei de Arbitraj formulate de pârât.
A constatat nulitatea absolută a actului adițional din 21 ianuarie 2003, la contractul din 19 ianuarie 2001, modificat și completat prin actele adiționale ulterioare, precum și la contractul din 6 iunie 2002 încheiate între părți.
A constatat că la data de 8 septembrie 2003 și respectiv 8 octombrie 2003 a intervenit încetarea contractului din 21 ianuarie 2003 și respectiv contractului din 6 iunie 2002, ca efect al denunțării unilaterale a acestora de către reclamanți.
De asemenea s-a respins capătul de cerere privind constatarea inopozabilității față de reclamantă a actului adițional din 21 ianuarie 2003.
în motivarea soluției tribunalul arbitral a reținut că reclamanta în calitate de beneficiar a încheiat cu pârâta în calitate de furnizor contractul din 19 octombrie 2001 și contractul din 6 iunie 2002, ambele având ca obiect închirierea de panouri publicitare.
Contractul din 19 octombrie 2001 a fost modificat și completat prin actele adiționale din 27 noiembrie 2001, din 21 ianuarie 2001 (modificat prin actul adițional din 10 septembrie 2002), din 24 aprilie 2001, din 29 aprilie 2002 și din 15 ianuarie 2003.
Potrivit prevederilor pct. 10.2 din contractul din 19 octombrie 2001 și contractul din 6 iunie 2002, s-a instituit o clauză denumită de părți clauză de reziliere în favoarea beneficiarului, aceasta având obligația de a anunța intenția rezilierii contractului cu cel puțin 30 de zile înainte. Totodată în contract a fost prevăzută o clauză compromisorie la cap. VII litigii pct. 81, conform căreia litigiile decurgând din sau în legătură cu contractele respective vor fi supuse spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă C.C.I.A. a Județului Arad.
în virtutea clauzei de reziliere cuprinsă la pct. 10.2 din contractele încheiate prin notificarea din 7 august 2003 și respectiv din 6 octombrie 2003, reclamanta a înștiințat pârâta despre intenția de reziliere a celor două contracte care la rândul său prin adresa din 5 aprilie 2003 face cunoscute clauzele surprinse în actul adițional la contractul din 19 octombrie 2001, prin care denunțarea /rezilierea unilaterală de către una din părți a contractelor și actelor adiționale este interzisă.
Tribunalul arbitral a respins excepția tardivității cererii de modificare a acțiunii motivând că, față de obiectul acesteia, constatarea nulității absolute a unei convenții, aceasta trebuie examinată chiar dacă partea a formulat-o după prima zi de înfățișare, deoarece existența unei cauze de nulitate absolută poate fi ridicată chiar din oficiu, și prin urmare, termenul la care se produce modificarea este irelevant.
Pe fond tribunalul arbitral procedând la compararea semnăturii aflate pe actul adițional din 21 ianuarie 2003 în dreptul numelui președintelui C.A. al reclamantei P.C. cu specimenul de semnătură depus la R.C. a constatat că actul adițional nu a fost semnat de acesta și pârâta nu a făcut dovada existenței unei împuterniciri date altei persoane, astfel că s-a reținut încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 23 din Legea bancară nr. 58/1998, constatând nul absolut acel înscris.
S-au înlăturat apărările pârâtei pe aspectul nulității relative bazată pe depășirea mandatului de către mandatar cu motivarea că nu corespund pretențiilor reclamantei fiind nepertinente.
De asemenea pe excepția de necompetență a tribunalului arbitral în soluționarea cauzei, s-a reținut că actul adițional din 21 ianuarie, fiind nul absolut nu au fost modificate clauzele compromisorii, stabilite inițial prin contractele încheiate potrivit cărora orice litigii decurgând din sau în legătură cu contractele respective să fie supuse spre soluționare Comisiei de Arbitraj de pe lângă C.C.I.A. a Județului Arad.
Tot în temeiul principiului potrivit căruia actul juridic nul nu produce efect tribunalul arbitral a constatat că nu sunt modificate de actul adițional din 21 ianuarie 2003, nici clauzele prevăzute de cap. X. Dispoziții finale pct. 102 din contract, potrivit cărora beneficiarul se obligă să anunțe rezilierea contractului cu cel puțin 30 de zile înainte.
în considerarea celor arătate tribunalul arbitral a admis și cel de al doilea capăt de cerere, constatându-se că actul adițional nu au modificat contractele amintite și că aceste dispoziții nu instituie pacte comisorii prin care părțile convin asupra condițiilor în care intervine rezilierea, ci instituie dreptul de denunțare unilaterală a contractelor de către beneficiar independent de orice culpă contractuală a furnizorului.
S-a avut în vedere interpretarea convențiilor potrivit art. 977 C. civ., ceea ce părțile au numit reziliere unilaterală reprezentând în drept denunțare unilaterală.
în condițiile existenței clauzelor de denunțare unilaterală, tribunalul arbitral a constatat că reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală de a notifica pârâta cu 30 de zile înainte, în legătură cu intenția de denunțare unilaterală a contractelor.
împotriva sentinței pronunțate de tribunalul arbitral, a formulat acțiune în anulare pârâta SC R.B.I. SRL.
în motivarea acțiunii în anulare reclamanta a invocat următoarele cauze de desființare a hotărârii arbitrale: litigiul nu era susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului (art. 364 lit. f) C. proc. civ.); tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (art. 364 lit. g) C. proc. civ.), pe fond reclamanta solicitând respingerea cererii arbitrale precizate, întrucât pe de o parte actul adițional din 21 octombrie 2003 este valabil încheiat, iar pe de altă parte capătul de cerere privind denunțarea unilaterală a contractului din 19 octombrie 2001 și a contractului din 6 iunie 2002, așa cum au fost modificate până la încheierea actului adițional din 21 octombrie 2003, este neîntemeiat.
în susținerea motivelor de anulare, respectiv faptul că litigiul nu este susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului, petenta se referă la modificarea prin actul adițional din 21 octombrie a clauzelor compromisorii din contractele încheiate pe considerentul că cererea de arbitrare a avut ca obiect discutarea efectelor actului adițional, în sensul că, competența aparține intereselor judecătorești.
Cu privire la motivul de anulare constând în faptul că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, petenta arată că instanța a omis să ia în considerație apărarea privind mandatul aparent.
Totodată în motivarea acțiunii în anulare se învederează că sancțiunea pentru depășirea limitelor mandatului este nulitatea relativă, care în cauză a fost acoperită prin executarea continuă de către pârâtă a contractelor în forma lor rezultată în urma modificării prin actul adițional în discuție.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 56 din 10 noiembrie 2004, a respins ca nefondată acțiunea în anulare.
Astfel a fost înlăturat primul motiv potrivit căruia litigiul nu era susceptibil de a fi soluționat pe calea arbitrajului cu motivarea potrivit căreia obiectul cauzei arbitrale l-a reprezentat un litigiu legat de contractul din 4 octombrie 2001 și contractul din 6 iunie 2002, încheiat între părți, iar la cap. VII - Litigii pct. 8.1 clauze compromisorii, conform cărora părțile contractante convin ca orice litigii decurgând din sau în legătură cu aceste contracte să fie supuse spre soluționare Comisiei de Arbitraj. Actul adițional din 21 ianuarie 2003, fiind în aparență un act modificator al contractelor încheiate are caracter accesoriu, existența sa juridică nefiind de sine stătătoare.
Instanța de apel a apreciat corect soluția tribunalului arbitral de a uni excepția de necompetență cu fondul cauzei, întrucât soluționarea excepției depindea de soarta procesuală a capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a actului adițional.
Tribunalul arbitral, a constatat, prin compararea de semnături nulitatea absolută a actului adițional, astfel că actele principale nu au fost modificate prin actul adițional în ce privește clauzele compromisorii.
Cel de al doilea motiv de anulare invocat de reclamantă, constând în faptul că tribunalul arbitral nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut a fost înlăturat cu motivarea potrivit căruia această omisiune, minus petita, privește doar cererile care formează obiectul pricinii dedus judecății și deci cadrul procesual stabilit de reclamantă, ea neavând ca obiect mijloacele de apărare ale părților care au calitatea de pârâtă.
Ori teoria mandatului apărut ca mijloc de apărare invocat de pârâtă nu poate fi reținut ca motiv de anulare cu atât mai mult cu cât aceste mijloace de apărare au fost înlăturate de instanța arbitrală.
Cu privire la motivul de anulare invocat constând în faptul că hotărârea arbitrală nu a fost semnată de arbitri, a fost respins întrucât hotărârea este semnată de toți arbitrii care au compus tribunalul arbitral.
împotriva sentinței pronunțate de instanța de apel a declarat recurs în termen și legal timbrat SC R.B.I. SRL, criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Astfel se susține că art. 23 din Legea bancară invocată de tribunalul arbitral și instanța de control judiciar se referă la faptul că Legea Bancară invocată este legea specială pentru reprezentarea societăților bancare și care stabilește în mod imperativ exclusiv numărul personalității care angajează banca și modalitatea lor de desemnare și nu precizează vreo sancțiune pentru propria substituire de către persoanele desemnate a unor terțe persoane.
Sancțiunea se regăsește în art. 71 și art. 72 din Legea nr. 31/1990, susținerea că sancțiunea este nulitatea absolută fiind o justificare în stabilirea competenței arbitrale.
în realitate, susține recurenta, semnarea unui act în lipsă ori cu depășirea puterilor pentru persoana juridică este o nulitate relativă ce a fost acoperită prin executarea contractelor și după modificarea lor prin actul adițional ce a constituit obiectul litigiului.
Se consideră că s-a făcut o aplicare greșită a principiului urmăririi de către actul accesoriu a actului principal, apreciindu-se competența în baza clauzei compromisorii din contractul inițial și nu cum s-a modificat prin actul adițional.
De asemenea recurenta susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și a unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii respectiv nu s-au pronunțat asupra teoriei mandatului aparent, iar pe de altă parte nu a fost sancționată încălcarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., care permit modificarea acțiunii până la prima zi de înfățișare.
Pe fondul pricinii recurenta susține că în cazul în care actul adițional din 21 ianuarie 2003 nu ar fi valabil, cererea băncii de constatare a nulității unilaterale a contractelor încheiate nu poate fi primită întrucât clauza respectivă se referă strict la reziliere.
Recursul este nefondat.
Exercitarea și judecarea acțiunii în anulare sunt reglementate în aspectele esențiale și specifice ale art. 365-366 C. proc. civ. în completare se aplică în mod corespunzător dispozițiile de drept comun.
Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale este limitat strict, la cele nouă motive de anulare prevăzute de art. 364 C. proc. civ., instanța judecând strict în limita cu care a fost învestită.
în speță prin acțiunea în anulare formulată recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 364 lit. a), f) și g) C. proc. civ., respectiv la faptul că litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului, tribunalul nu s-a pronunțat asupra unor lucruri care s-au cerut și că hotărârea arbitrală nu a fost semnată de arbitri.
Față de aceste aspecte, criticile formulate în recurs trebuie circumscrise la modul cum instanța de control judiciar (acțiunea în anulare reprezentând o cale de atac) a soluționat aceste aspecte.
în privința modului în care s-a examinat motivul privind necompetența arbitrajului, recurenta abordează aspecte ce țin de fondul cauzei, cum ar fi aplicarea greșită a legii respectiv art. 23 din Legea nr. 58/1998.
Se apreciază că acest text reprezintă o normă imperativă, de ordine publică, instituind angajarea răspunderii societăților bancare numai de semnătura conjugată la încheierea unui act juridic, rațiunea normei juridice fiind fundamentată așa cum au reținut și instanțele inferioare, pe interesul public al protejării intereselor clienților băncii, precum și pe cel mai larg, al stabilității și imobilității instituției bancare și ale sistemului bancar în ansamblu.
Justificat s-a apreciat că art. 23 derogă în materie bancară, de la dreptul comun, iar normele speciale sunt de strictă interpretare, art. 71 și art. 72 din Legea nr. 31/1990 neavând aplicabilitate în speță, ele referindu-se la administratorul unei societăți care reprezintă în mod frecvent societatea care aduce la îndeplinire obiectul social.
Art. 23 din Legea nr. 58/1998 condiționează imperativ exprimarea consimțământului băncii la încheierea oricărui act juridic de existența consimțământului conjunct al reprezentanților băncii, care însemna din punct de vedere obiectiv ca actul să fie semnat de cel puțin două persoane, iar din punct de vedere subiectiv actul să fie semnat de persoanele care au calitatea de conducători sau împuterniciți.
Verificarea de scripte a confirmat lipsa consimțământului la semnarea actului adițional, aspect sancționat cu nulitatea absolută, faptul derulării ulterioare a contractelor neavând relevanță sub acest aspect.
Examinarea acestei critici s-a impus având în vedere că în fața instanței arbitrale s-a unit excepția de necompetență cu fondul cauzei.
Nu se poate reține nici critica privind modul de soluționare a excepției invocate regăsită în motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. a) C. proc. civ.
învestirea Tribunalului arbitral cu soluționarea unui litigiu determinat este eminamente de resortul voinței părților, astfel cum aceasta este consemnată prin clauza compromisorie înscrisă în contractul principal.
în arbitraj, învestirea "ope legis" a Tribunalului arbitral nu poate fi astfel concepută, întrucât este percepută ca o încălcare brutală a convenției arbitrale compromisorii, libertatea de voință a părților fiind un principiu care guvernează întreaga Carte a IV-a consacrată arbitrajului.
Contractele principale care au stat la baza relațiilor comerciale intervenite între părți respectiv din 19 octombrie 2001 și din 6 iunie 2002, conțin la cap. VII Litigii pct. 8.1 clauze compromisorii, conform cărora părțile contractante convin ca orice litigii decurgând din sau în legătură cu aceste contracte să fie supuse spre soluționare Comisiei de Arbitraj.
în aceste condiții urmează a fi înlăturată și critica privind aplicarea greșită a principiului conform căruia "Accesorium sequitur principalae" având în vedere că actul adițional are caracter accesoriu față de contractele despre care s-a pretins că au fost modificate prin el, contracte care sunt principale. Actul adițional nu are o existență de sine stătătoare și nu poate fi examinat separat de contractele pe care le modifică.
Față de cele arătate unirea de către tribunal a soluționării excepției de necompetență cu fondul cauzei a fost legală și temeinică câtă vreme soluționarea excepției depindea de soluționarea fondului cauzei în sensul lămuririi dacă actul adițional prin care s-a înlăturat clauza compromisorie își produce sau nu efecte.
Cu privire la critica referitoare la nepronunțarea asupra unor mijloace de apărare se reține că aceasta are în vedere la motivul de anulare prevăzut de lit. f) respectiv tribunalul nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.
în acest sens face referire expresă la nepronunțarea asupra mandatului aparent și asupra excepției tardivității modificării acțiunii.
Aceste critici urmează a fi înlăturate având în vedere că această reglementare sancționează încălcarea regulii înscrisă în art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii.
Cum recurenta, în acțiunea arbitrală a avut calitatea de pârâtă situație în care nu este în măsură să ceară sancționarea depășirii obiectului cererii, iar despre teoria depășirii mandatului și tardivitatea modificării cererii instanțele au făcut vorbire pe larg.
De asemenea nu se pot reține nici criticile privind modul în care tribunalul arbitral a interpretat clauza 10.2 din contract cu privire la denunțare /reziliere pe de o parte nefiind invocată ca motiv de anulare conform situațiilor prevăzute de art. 364 C. proc. civ., iar pe de altă parte instanța de apel a precizat că, clauzele se interpretează după voința reală a părților, iar nu după sensul literar al termenilor, din modul de redactare rezultând fără echivoc că părțile au negociat asupra posibilității de încetare a contractului la cererea beneficiarului.
De altfel, unele din criticile formulate au vizat fondul pricinii, știut fiind că recursul împotriva unei hotărâri pronunțate într-o acțiune în anulare a unei hotărâri arbitrale nu poate viza decât aspecte de nelegalitate ale sentinței raportat la aplicarea dispozițiilor art. 364 C. proc. civ.
Față de cele arătate în considerarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., s-a văzut și s-a făcut aplicațiunea art. 274 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2309/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 157/2005. Comercial → |
|---|
