ICCJ. Decizia nr. 3946/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 954 din 5 aprilie 2004, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC B.E. SA Timișoara, împotriva pârâtei SC E. SA Craiova.
A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 508.790.957 lei penalități de întârziere și 73.549.035 lei cheltuieli de judecată. A respins în rest pretențiile reclamantei.
în motivarea acestei soluții, instanța de judecată a apreciat că varianta a doua a raportului de expertiză este cea legală, respectiv cea a scadenței la 30 zile de la ridicarea mărfii, cuantumul penalităților la care a fost obligată pârâta fiind de 508.790.957 lei.
Instanța de fond a reținut că pârâta a formulat obiecțiuni la contractele de livrare, care nu au fost soluționate de părți, împrejurare care impune interpretarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 din contractele de livrare.
Tribunalul a apreciat că interpretarea clauzei penale se face în favoarea pârâtei, reclamanta acceptând tacit poziția acesteia.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a respins apelul prin decizia nr. 256/ A din 20 septembrie 2004.
în considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a făcut referire doar la facturile din 31 octombrie 2001 (dosar fond) și din 14 noiembrie 2001 (dosar fond).
Prin concluziile de la dosar fond, expertul contabil, economist Ț.G., a precizat că cele două facturi au fost achitate prin procesul verbal de compensare din 16 aprilie 2002, fiind calculate penalități de întârziere de 66.845.720 lei și respectiv 84.536.223 lei, conform calculului aflat la dosar fond.
Curtea de Apel a conchis că tribunalul a obligat pârâta la o sumă mai mare decât cea datorată de aceasta cu titlu de penalități de întârziere, în baza celor două facturi, astfel că pretențiile reclamantei apelante de obligare a pârâtei și la plata sumei de 726.910.572 lei penalități de întârziere la plata prețului calculate de către expert și alte facturi decât cele specificate în acțiune, sunt nejustificate.
La data de 1 noiembrie 2004, reclamanta SC B.E. SA Timișoara a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 și 303 C. proc. civ.
Recurenta și-a întemeiat cererea pe prevederile pct. 7-11 C. proc. civ., nespecificând care din criticile formulate se încadrează în cazurile indicate la pct. 7-11 C. proc. civ. De altfel pct. 11 C. proc. civ. a fost abrogat.
Prin motivele formulate, recurenta reclamantă reiterează criticile din apel, susținând în plus că instanța de apel a fost în eroare când a reținut că penalitățile solicitate se referă doar la cele două facturi indicate în acțiune și a pronunțat astfel o soluție nelegală și netemeinică, întrucât facturile la care s-au calculat penalități sunt cele din fișa de calcul a penalităților, facturi achitate cu întârziere pentru care s-a aplicat procentul de 0,2 % pe zi de întârziere, iar pentru cele două facturi, a rămas un rest neachitat de 183.734.512 lei preț, căruia expertul i-a calculat penalitățile de 151.381.943 lei, constatate ca singurele datorate de către curtea de apel.
Cu privire la data scadenței facturilor, respectiv cea reținută de instanță, de 30 zile de la plata prețului, recurenta critică soluția în sensul că s-ar fi impus respectarea voinței părților, rezultată din contractul acestora și nu nesocotirea clauzelor, câtă vreme pârâta s-a apărat cu privire la termenul de grație de 30 zile făcând trimitere la prevederile H.G. 685/1999, act care reglementează ciclu de compensare între datoriile reciproce ale părților și nicidecum nu suplinește ceea ce s-a stipulat la art. 5 din contract.
Recurenta reclamantă consideră că instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat, că a favorizat pârâta validând sentința fondului, prin care s-au respins penalitățile în sumă de 1.235.701.529 lei, corect calculate în prima variantă de către expert, astfel că solicită admiterea recursului și pe fond obligarea pârâtei la plata sumei mai sus-evocate, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
în fapt, criticile formulate de recurenta reclamantă privesc neacordarea penalităților de întârziere în cuantumul calculat de expertul desemnat în cauză în prima variantă, respectiv în cuantumul ce a rezultat prin aplicarea prevederilor art. 5 din contractul părților (scadența la ridicarea mărfii).
Cu privire la această critică, Curtea constată că este nefondată, având în vedere că instanța este suverană în a omologa varianta de expertiză care este în concordanță cu alte probe, ceea ce este și cazul în speță, deoarece pârâta a formulat obiecțiuni la pct. 5 din contract, nesoluționate în final, astfel că varianta ce a luat în calcul termenul de grație de 30 zile ca scadență a facturilor este mai apropiat de principiul potrivit căruia o clauză se interpretează în favoarea celui ce se obligă, în speță pârâta.
Pe de altă parte este de reținut că reclamanta prin acțiune nu a indicat expres decât două facturi achitate la acea dată, doar parțial și nu a investit instanța cu examinarea situației și celorlalte 50 facturi care se regăsesc în calcul penalităților pe care l-a depus la dosar fond, ceea ce a îndreptățit instanța de apel să socotească că reclamantei i s-a acordat mai mult decât a cerut, iar pretențiile acesteia în apel apar ca nejustificate.
De altfel, potrivit modificărilor aduse codului de procedură civilă, motivele de recurs nu pot face trimitere decât la nelegalitatea hotărârii atacate și nu la netemeinicia acesteia.
Ori, reclamanta, prin criticile formulate a vizat tocmai netemeinicia hotărârii, prin ceea ce aceasta a susținut ca fiind "greșita interpretare a probatoriului administrat", aspect sub care recursul este de asemenea nefondat.
Prin urmare, soluția pronunțată în cauză este legală și temeinică, astfel că aceasta este la adăpost de orice critică.
în temeiul art. 312 teza 2, Curtea, în raport de considerentele ce preced a respins recursul declarat de reclamanta SC B.E. SA Timișoara, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3915/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3912/2005. Comercial → |
|---|
