ICCJ. Decizia nr. 4005/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.4005/2005
Dosar nr. 1126/2005
Şedinţa publică din 29 iunie 2005
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3359 din 1 octombrie 2003 Tribunalul Timiş, secţia comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Timişoara, reprezentată prin lichidator P.C.M.C. SRL, împotriva pârâtului O.I. şi l-a obligat pe pârât la plata sumei de 1.069.739.649 lei, cu titlu de preţ şi la 132.117.217 lei dobânzi comerciale calculate până la data de 31 mai 2000, data introducerii acţiunii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că urmare relaţiilor comerciale derulate între părţi, reclamanta a livrat pârâtului produse în valoare totală de 1.153.669.487 lei, din care pârâtul a achitat prin compensare şi ordine de plată o parte din sumă, rămânând de achitat suma de 528.061.487 lei, care actualizată reprezintă 1.069.739.749 lei, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.
Tribunalul a înlăturat ca nedovedită susţinerea pârâtului, în sensul că a achitat întregul debit, reţinând că înscrisul intitulat „chitanţă" şi datat 14 iunie 1999, în raport de care pârâtul susţine că a achitat suma de 8.500 dolari S.U.A. şi 1.400 mărci germane, reprezentantului reclamantei V.N., nu poartă ştampila societăţii şi din conţinutul său nu rezultă cu certitudine achitarea debitului către reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 46/ A din 8 martie 2004, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins apelul declarat de pârâtul O.I. împotriva sentinţei mai sus menţionate şi l-a obligat pe pârâtul apelant să-i plătească intimatei-reclamante suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că în mod corect tribunalul a apreciat că pârâtul nu a dovedit prin înscrisurile depuse achitarea întregului debit datorat reclamantei şi, de asemenea, că, în ce priveşte înscrisul intitulat „chitanţă", aceasta nu are nici o valoare contabilă şi poate da naştere la diferite interpretări privind creditorul obligaţiei de plată a sumelor.
Împotriva acestei decizii, apelantul O.I. a declarat recurs şi, prin Decizia nr. 1394 din 1 martie 2003, Înalta curte de casaţie şi justiţie, secţia comercială l-a respins, ca nefondat.
În motivarea acestei soluţii s-a arătat că, examinând cererea formulată de pârâtul apelant, privind încuviinţarea probei cu doi martori şi a unui supliment la raportul de expertiză contabilă efectuată la fond, instanţa de apel a respins cererea de probatorii, reţinând în mod corect că proba cu martori nu este utilă cauzei, neconducând la dezlegarea pricinii în condiţiile în care înscrisul olograf datat 14 iunie 1999, nu are valoare contabilă, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, sumele plătite erau destinate unei persoane fizice care nu avea calitatea de angajat sau reprezentant legal al societăţii reclamante.
S-a mai arătat şi că proba cu efectuarea unui supliment la raportul de expertiză contabilă a fost corect respinsă şi, de asemenea, că instanţa de apel a avut în vedere toate plăţile făcute de pârât în contul produselor livrate de reclamantă, concluzionându-se că motivul de casare nu poate fi reţinut deoarece instanţa s-a pronunţat asupra probatoriului cerut, apreciind că se referă la împrejurări străine fondului pricinii.
La data de 22 martie 2005, recurentul O.I. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei mai sus menţionate, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. şi solicitând admiterea contestaţiei în anulare, admiterea recursului declarat împotriva deciziei curţii de apel, admiterea apelului împotriva sentinţei tribunalului şi respingerea acţiunii promovate de reclamantă, prin lichidator, ori casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatorul susţine, în esenţă, următoarele:
Instanţa de recurs a omis din greşeală să se pronunţe asupra motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv de recurs în care a criticat Decizia curţii de apel pentru considerentul că instanţa a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legii civile, respectiv a dispoziţiilor art. 35, art. 46 C. com. şi a dispoziţiilor art. 2 din Legea contabilităţii nr. 82/1991;
Totodată, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, acest mijloc de apărare fiind tocmai chitanţa din 14 iunie 1999, în acest mod instanţa neexaminând din greşeală motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare nu este fondată şi urmează a fi respinsă potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
În conformitate cu dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, prin care se urmăreşte anularea unei hotărâri definitive, dacă la pronunţarea ei nu s-au observat neregularităţile actelor de procedură ori dacă soluţia este rezultatul unei erori materiale evidente (art. 317 şi art. 318 C. proc. civ.).
Ca atare, greşelile instanţei de recurs care pot deschide calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt şi nu de judecată, în aprecierea probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
În speţă, se constată că, în baza dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II a C. proc. civ., contestatorul critică hotărârea instanţei de recurs, în sensul că, respingând recursul întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., instanţa a omis din greşeală să examineze şi să se pronunţe asupra a două din cele trei motive de recurs, respectiv cele fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., conform aprecierii contestatorului.
Se reţine însă că instanţa de recurs, a luat în considerare că, atacând Decizia curţii de apel, recurentul a invocat generic motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi a apreciat că, din examinarea criticilor formulate potrivit acestor temeiuri legale, rezultă că singurul motiv de nelegalitate invocat se referă la prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi hotărâtoare în dezlegarea pricinii.
Ca atare, având în vedere că, în conformitate cu dispoziţiile art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, iar instanţa de recurs se pronunţă limitativ numai asupra acestor motive, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., se reţine că, în speţă, instanţa de recurs, apreciind că singurul motiv de nelegalitate este cel prevăzut de pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., l-a examinat şi s-a pronunţat asupra lui, astfel cum rezultă din motivarea deciziei, mai sus arătată, fără a săvârşi nici o greşeală de fapt, conform dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II a, invocate, pentru a conduce la anularea deciziei date în recurs.
Astfel fiind, contestaţia în anulare formulată în cauză de pârâtul O.I. se va respinge, ca fiind nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul O.I., împotriva deciziei civile nr. 1394 din 1 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 29 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4004/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4032/2005. Comercial → |
|---|
