ICCJ. Decizia nr. 4242/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4242/2005
Dosar nr. 9957/2004
Şedinţa de la 23 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la Tribunalul Buzău, reclamanta SC U. SA Buzău (în prezent SC A. SA) a chemat-o în judecată pe pârâta SC C.O. SA Slatina şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 229.359.284 lei, contravaloare avansuri înfiinţare cultură de floarea soarelui, la 47.617.498 lei daune şi la 14.484.069 lei cheltuieli de judecată. Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile contractului de mandat încheiat cu pârâta prin care aceasta din urmă în calitate de mandatar avea obligaţia ca în schimbul sumelor avansate de mandant să înfiinţeze culturi de floarea soarelui şi să livreze o cantitate de seminţe de floarea soarelui sau să ramburseze suma primită. La rândul său pârâta formulat cerere de chemare în garanţie a producătorilor agricoli care au beneficiat de sumele transmise pentru realizarea culturilor, şi la rândul lor nu şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de pârâtă.
Tribunalul Olt prin sentinţa nr. 88 din 26 februarie 2001 a respins ca neîntemeiată cererea principală şi cererea de chemare în garanţie cu motivarea că în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută nici o culpă pentru nerecuperarea sumei reclamată prin acţiune de la adevăraţii debitori care sunt producătorii agricoli.
Sentinţa a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, care prin Decizia nr. 732 din 4 iulie 2001, a respins apelul reclamantei SC A. SA. După casarea acestei decizii de către Curtea Supremă de Justiţie, în rejudecare, instanţa de apel a pronunţat Decizia nr. 289 din 2 iulie 2004, prin care a admis apelul reclamantei, a modificat sentinţa nr. 88 din 26 februarie 2001, şi a obligat-o pe pârâtă să-i plătească suma de 208.513.517 lei cheltuieli pentru înfiinţarea culturilor, 44.598.445 lei daune şi 27.299.746 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeaşi sentinţă s-au admis şi cererile de chemare în garanţie faţă de A.A.A., A.S., C.D., P.V., S.G., precum şi faţă de P.D.S., pentru contravaloare cheltuieli şi cheltuieli de judecată, fiecare în parte fiind obligată în raport de suma primită. Faţă de SC A.G. SRL Bucureşti cererea de chemare în garanţie a fost respinsă.
Pentru rejudecarea fondului, instanţa de apel a completat probele cu o expertiză contabilă care a avut ca obiective stabilirea modului de avansare a sumei reclamată pentru realizarea culturilor de floarea soarelui, precum şi modul în care acestea s-au recuperat. Din coroborarea celorlalte probe cu concluziile raportului de expertiză s-a ajuns la concluzia că sumele sunt datorate în cuantumul stabilit prin dispozitivul deciziei.
Împotriva deciziei nr. 289/2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs SC C.O. SA Slatina, prin care s-a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia recurenta a susţinut că în mod greşit s-a reţinut faptul că în calitatea sa de mandatar a stabilit raporturi judiciare terţele persoane chemate în garanţie pe seama mandantului, că S.C. Slatina nu a acţionat în nume propriu ci în calitate de mandatar, dovada în acest sens fiind contractele încheiate cu producătorii agricoli. Mai mult, a susţinut în continuare recurenta, facturile au fost încheiate direct între mandant şi terţele persoane. Un alt argument în susţinerea faptului că în calitate de mandatar şi-a asumat o obligaţie de „a face", învederat de recurentă îl constituie faptul că SC C.O. SA a încasat numai comisionul pentru prestările realizate şi nu întreaga valoare a contractului de mandat. Prin urmare, a conchis recurenta pârâtă, în calitate de mandatară nu poate fi obligată la executarea obligaţiilor asumate de către producătorii agricoli pentru că în contractul cu reclamanta nu a existat o astfel de clauză. Pentru acest motiv, recurenta a solicitat casarea deciziei Curţii de Apel şi în fond, menţinerea sentinţei pronunţată de prima instanţă.
Reclamanta SC A. SA Buzău, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului, apreciind că soluţia este corectă întrucât a avut în vedere prevederile Cap. IV lit. i) din contractul de mandat prin care pârâta recurentă s-a obligat la recuperarea debitelor prin livrarea de către producătorii agricoli a seminţelor de floarea soarelui în contul sumelor primite în acest scop. Intimata reclamantă a depus la dosar şi adresa din 16 februarie 2005, prin care înştiinţează Curtea că pârâta recurentă a achitat suma la care a fost obligată prin Decizia recurată, urmând ca la rândul său să-şi recupereze suma respectivă de la producătorii agricoli chemaţi în garanţie.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
În esenţă, singura problemă de drept care se desprinde deci motivul de recurs invocat, este cea a obiectului şi efectelor contractului de mandat comercial în raport de clauzele acestuia. Pentru a răspunde la această critică este de observat că spre deosebire de contractul de mandat civil, contractul de mandat comercial are ca obiect „tratarea de afaceri comerciale".
Din perspectiva art. 374 C. com. şi următoarele care reglementează această materie, pentru tratarea afacerilor comerciale obligaţiile mandatarului nu se limitează doar la încheierea actelor juridice aşa cum a susţinut recurenta ci şi la alte obligaţii specifice care ţin de realizarea afacerii comerciale, aşa cum rezultă de altfel din contract, prin care la art. II s-a stabilit printre altele nu numai obligaţia de contractare a producţiei de floarea soarelui de către SC C.O. SA, ci şi cea de recuperare a debitelor. Prin urmare, critica formulată nesocoteşte clauzele contractuale asumate şi de dispoziţiile art. 989 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. IV lit. i) din contract prin care recurenta în calitate de mandatar şi-a asumat faţă de mandant şi obligaţia de recuperare a debitelor rezultate din livrarea seminţelor. Critica recurentei mai este infirmată şi de conţinutul contractelor privind livrarea seminţelor de floarea soarelui pe care recurenta la rândul său le-a încheiat cu fiecare producător în parte, contracte prin care aceştia din urmă şi-au asumat obligaţii direct faţă de SC C.O. SA.
Art. 2 şi 3 sunt edificatoare în acest sens întrucât se poate observa că recurenta şi-a asumat obligaţia de a le pune la dispoziţie producătorilor avansurile pentru înfiinţarea culturilor (art. 2) şi de a prelua întreaga cantitate de seminţe prin bazele proprii.
Rezultă, deci, că reclamanta intimată nu a stabilit raporturi directe cu producătorii agricoli pentru recuperarea seminţelor sau rambursarea sumelor şi că aceştia sunt terţi în afacerea comercială încheiată între reclamantă şi pârâtă astfel că pârâtei – recurente nu-i revenea doar obligaţia „de a da socoteală mandantului" de lucrările sale ci de a-şi executa propriile obligaţii contractuale prin care şi-a asumat şi răspunderea pentru nerecuperarea debitelor. Din acest punct de vedere, faptul că la rândul său nu a primit seminţele de floarea soarelui după realizarea culturilor de către producătorii agricoli nu înlătură răspunderea sa proprie faţă de reclamanta intimată şi nici răspunderea proprie a acestora din urmă faţă de recurentă conform convenţiilor prin care s-au stipulat astfel de răspunderi.
Aşadar afirmaţia că nu poate fi obligată SC C.O. SA la executarea obligaţiilor asumate de producătorii agricoli nu-şi găseşte corespondent în clauzele contractului, câtă vreme recurenta şi-a asumat obligaţii proprii care ţin de executarea contractului şi nu doar de încheierea unor acte juridice. Totodată, trimiterea la încasarea doar a comisionului pentru a demonstra că obligaţiile s-au asumat în numele şi pe seama mandantului nu sunt în concordanţă cu clauzele contractului încheiat cu reclamanta aşa cum s-a arătat mai sus care nu se confundă cu mandatul civil cum încearcă să acrediteze ideea recurenta. Încasarea comisionului nu exclude atragerea răspunderii mandatarului obligaţiile asumate faţă de mandant care aşa cum s-a demonstrat nu au fost respectate. De altfel recurenta aşa cum rezultă din confirmarea scrisă a reclamantei intimate, depusă în recurs, a achitat sumele la care a fost obligată aşa încât şi sub acest aspect se poate reţine inconsecvenţa acesteia faţă de conţinutul propriilor convenţii pe care le încheie pentru realizarea unor afaceri comerciale.
În consecinţă, întrucât sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea deciziei pronunţată în apel, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC C.O. SA Slatina, împotriva deciziei nr. 289 din 2 iulie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 23 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4217/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4255/2005. Comercial → |
|---|
